Memoriile unei supraviețuitoare

La cartea de memorii a Olimpiei Zamfirescu (Gustul amar al ciocolatei: jurnalul unei supravieţuitoare, în românește de Lidia Grădinaru, Corint Books, 2019) am ajuns după ce am citit că G. M. Cantacuzino, în încercarea eşuată de a fugi din ţară, a fost însoţit de Pia Zamfirescu, cu care avea în acel moment o legătură. În căutarea mărturiei directe, alta decât cea găsită de Vlad Mitric-Ciupe în dosarul de la Securitate, am citit-o pe nerăsuflate. Autoarea evocă meandrele transformării unei fete bogate, răsfăţate, snoabe, care nu citise Cehov (avea să o facă la Rubla), superficiale şi mondene. Începuturile vieţii acestei fete care nu se omora cu învăţatul erau preludiul unei existenţe dulci şi promițătoare precum ciocolata, cu care făcuse avere tatăl ei. Timpul şi timpurile o vor transforma într-o supravieţuitoare. Cartea e scrisă cu sinceritate. Autoarea nu-și supralicitează calitățile personale și nici pe cele ale celor din jur. Îşi dezvăluie slăbiciunile cu luciditatea arătată în toate situaţiile. Autoarea, care trăise în Anglia o scurtă perioadă înainte de război, depune manuscrisul acestei cărți la Imperial War Museum, de unde este recuperat de Codin Zamfirescu. Ar fi dorit să se stabilească în Anglia, dar nu a putut să-şi împlinească visul. După părăsirea ţării, a fost mereu în căutarea unei slujbe care să-i asigure o viață independentă, acceptând orice mână de ajutor întinsă, mai ales că asemenea ocazii erau rare. Tatăl se sinucide după naţionalizare, ea are trei luni domiciliu obligatoriu la Constanţa după încercarea de a părăsi România, iar la întoarcerea acasă află că familia (mama şi fratele) a fost dată afară din apartamentul pe care îl aveau în clădirea fabricii de ciocolată. Au găsit toţi adăpost într-o casă elegantă aparţinând văduvei unui general, care le adăpostea şi două prinţese văduve, şi un prieten. La sfârşitul volumului este oferită şi o cheie pentru câteva dintre personajele cărții. „Mai bine prieteni, decât străini, a hotărât bătrâna doamnă”. (p.42) Urmează o existenţă asemenea multor altora din clasa lor, care se străduiau să supravieţuiască vânzând din lucrurile pe care reuşiseră să le salveze, chiar intermediind vânzarea unor lucruri de valoare către străinii care lucrau în ambasadele de la Bucureşti, iar când toate rezervele s-au terminat reuşeşte să se angajeze ca muncitor necalificat pe şantier. Ajunge totuşi la închisoare pentru că Securitatea credea că ştie unde se ascunde fiul militar al gazdei. Faptul că habar nu avea n-a contat. La ieşirea din puşcărie, mama ei locuia într-o mansardă cu baie şi bucătărie comună. Începe iar rutina talciocului, lecţiile de franceză şi engleză, chiar donarea de sânge, totul pentru supravieţuire. Are ideea de a-i scrie vechiului prieten Harald von Bohlen und Halbach din familia Krupp, la reşedinţa acestuia de lângă Salzburg. Din poveştile vecinului de apartament aflase că după moartea arhiducelui Rudolf, împăratul Franz Iosef vânduse castelul Blȕhnbach familiei Krupp. Aşa se face că primeşte un fastuos pachet de la Harald, care se întorsese după un prizonierat de 11 ani în Siberia. Trăiesc bine din vânzarea lucrurilor şi primesc vizita unor doamne de la Crucea Roşie care le înştiinţează despre demersurile făcute pentru scoaterea lor din ţară. Dintre lucrurile primite păstrează un palton călduros şi elegant, care o va însoţi în peregrinările din anii următori. Deşi este aproape să plece din România împreună cu mama sa, răspunde cererii de ajutor din partea unei doamne care avea nevoie de bani pentru soţul ei bolnav şi o roagă să intermedieze vânzarea unei tăvi de argint. Acest gest o duce din nou în închisoare, de data aceasta pentru mult timp. Urmează domiciliul obligatoriu la Rubla, cunoscuta colonie de deţinuţi politici. Aici are parte de o viaţă grea, în care munceşte la câmp, dar în care are şi bucuria de a cunoaște o parte din elita politică şi socială care reuşise să supravieţuiască închisorii. Acolo își întâlneşte şi dragostea, în persoana sclipitorului Nicolae Carandino. În tot acest timp, englezul Robert Laffan l-a abordat pe vechiul său prieten şi coleg de şcoală Harald McMillan, care i-a răspuns că şeful guvernului britanic nu putea să intervină pentru persoane care nu aveau legături de familie în Marea Britanie, și că îndemnase călugăriţele carmelite din Cambridge să-i scrie unei bune catolice, doamna de Gaulle, care le-a dat însă un răspuns similar. Surpriza a venit când Harald von Bohlen, un om de care nici nu auzise, i-a scris oferindu-se să colaboreze în proiectul salvării sale. Pe scurt, au cumpărat-o. La aflarea veştii a cuprins-o spaima. „După trei ani de viaţă în sălbăticia din Rubla, nu mă mai puteam adapta niciodată la societatea convenţională civilizată. Era prea târziu.” (p.245) A plecat în Germania şi, de acolo, în Spania. A trecut de la rigoare şi lux la boemie, mereu în căutarea stabilităţii. Cei care au ajutat-o cu adevărat au fost un cuplu de americani pe care îi cunoscuse la Bucureşti. „Soţii Williams erau foarte diferiţi de majoritatea celorlalţi membri ai corpului diplomatic (…) În vreme ce ceilalţi erau dornici să schimbe ţigări americane pe covoare, argintărie şi porţelanuri, ei n-au profitat niciodată de sărăcia noastră.” (p. 266) Aşa a ajuns în El Salvador de unde pleacă cu un paşaport la New York. Tot Harald îi găseşte o slujbă la un nou post de radio din Köln. Acolo va lucra până la pensionare, când se va stabili pe Coasta de Azur. A avut tot timpul nostalgia ţării natale. Tânjea „cu disperare după prietenii din Rubla” (p. 269). Acolo fusese fericită.