Se observă de mulți ani în lumea (fostă) civilizată o mișcare tot mai vehementă de ștergere a trecutului din memoria oamenilor. De golire a memoriei colective, dar și individuale, pentru introducerea în loc a ce, oare?
Propaganda pentru trăirile momentului e în creștere. O vreme a fost luată doar drept reclamă pentru produse de uz imediat, de la obiecte la locuri de agrement și vacanțe exotice sau de altă natură. Nimănui nu i-a trecut prin cap că acest perpetuu apel la lucruri și fapte imediate, precum puhoiul de informații ale clipei, poate avea și efectul neașteptat de ștergere a celor trecute. Crima de azi o șterge pe cea de ieri, foarte bine, ți-ai fi spus, că tot erau prea multe, însumarea lor ar fi îngrozit mai tare omenirea. Așa, crima singură, de azi, nu mai e chiar atât de înspăimântătoare, nepromițând neapărat o perpetuare nesfârșită a acestui tip de oroare. Dar faptul pozitiv, uman, cel de artă, de exemplu, ăsta de ce să fie tratat la fel cum e tratată crima?!
Iar când s-a ajuns la culmea ororii, cea generată de nazism, cu genocidul declarat și executat, atunci chiar că nu mai era loc în memoria fragilă a umanității și pentru altele, dinainte. Nici măcar pentru crima contemporană celei naziste, a sovietelor, pentru Gulag, n-a fost destul loc ca să se înrădăcineze cumva în memoria, tot mai fragilă, a omenirii. Da, știm, dar…
Și astfel, din etapă în etapă, a publicității mai întâi și a ororilor mai pe urmă, s-a ajuns la o foarte insidioasă spălare a creierului de memoria pe care se presupunea până atunci că o posedă.
Noua etapă este și aceasta, americană, dar care invadează globul nostru fără apărare intelectuală, al cărei prim scop a fost benefic, și anume acela de a înlătura mentalitatea xenofobă din mințile needucate, la urma urmelor de a înlocui cei șapte ani de-acasă acolo unde ăștia nu existaseră, adică la foarte multă lume. De aici, însă, după legea necruțătoare care ne mână tot mai departe, chiar de pe drumurile corecte pe drumuri greșite, s-a ajuns în modul cel mai natural la tentativele, deseori reușite, de ștergere a urmelor istoriei pe motiv că aceasta a fost plină de orori și nenorociri. De aici și până la dărâmarea statuilor, inclusiv cele ale „părinților Americii”, pentru că unii au avut sclavi, după legea timpului, sau până la reintitularea unor cărți clasice și epurarea definitivă a altora, n-a mai fost decât un pas. Vorba aia, „un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire”. În justiție, legile nu au efect retroactiv. Legile noastre încep să aibă, chiar dacă noii condamnați sunt demult oale și ulcele. Încetul cu încetul, uităm, cei ce am știut, și nu învață cei ce părea că ar trebui să o facă, tot ce s-a petrecut înaintea noastră, deoarece, după legea epocii noastre, e câh. Încercări s-au făcut demult, în 1968, studenții (da!) parizieni strigau „à bas la culture”, azi oamenii noi din America și în curând de peste tot se ocupă cu „cancel culture”.
Și uite așa, o luăm pe calea de întoarcere spre viața larvară, căci larvele habar nu au ce au fost înainte, cum nici ce-or să fie mai târziu, pasul nu mai e chiar atât de greu de făcut.
Dar nu numai astfel se șterge memoria lumii, ea se mai șterge prin metode soft, ca să mă exprim așa, prin isteria divertismentului, a distracției. Distrați-vă, distrați-vă, strigau televiziunile vara sau iarna, primăvara sau toamna, ca și cum ăsta ar fi scopul vieții pe Pământ, înainte de pandemie și s-au mai domolit, dar numai până trece nenorocirea. Pentru că, observați, distracție e un cuvânt care are rădăcină comună cu distragere; distragere a atenției e, în fond, distracția. Distragere a atenției de la sine, dar și de la lucrurile importante în viață, distragere a atenției de la esența însăși a vieții. De la credință și iubire, de la solidaritate față de semenii tăi, de la adevăr și de la dreptate, în fond, de la ceea ce se întâmplă cu noi toți. Și dacă nu ești atent la ce se întâmplă, la cine candidează la alegeri, te vei trezi că țara ta e condusă de corupți și ticăloși, de incompetenți și impostori. Iar la noi, în România, asta s-a întâmplat de prea multe ori ca să mai enumerăm aici cazurile.
Sigur, la acest proces contribuie din plin generația care vine, căci întotdeauna vine o generație care își revendică locul în lume și care e din ce în ce mai nerăbdătoare să acceadă la ceea ce crede ea că i se cuvine. Iar persistența generațiilor anterioare, fie și numai spiritual, dacă nu și fizic, împiedică impunerea noilor criterii, cele ale noii generații. Cea grăbită, cea sătulă de orice tradiție, de orice legătură cu ceva din trecut, de când ea nu exista. Nici prin cap nu le trece grăbiților acestora că graba lor se va termina și ea la un moment dat și vor veni alții și mai grăbiți, care vor roade – vorba unui poet – „cu dințișori de oțel” tot ce ei, acesteia, prezente, i s-a părut că e de neînlocuit, de neșters.
În fostul lagăr socialist, antipatia pentru cei dinainte are o justificare sau, mai degrabă, un bun pretext: că aceasta a fost, de voie, de nevoie, contemporană cu totalitarismul, deci complice. Vorba, nu numai a unui fost comunist revopsit în democrat: toți am fost vinovați. Și vorba lui Caragiale: că toți suntem români, mai mult sau mai puțin onești.
Să mai spun că păstrarea unei legături cât de firave, dar totuși legături, cu segmentul cultural anterior îi dă culturii în funcție la un moment dat o siguranță, așa cum asigură o rădăcină copacul cel falnic, iar lipsa ei, a acestei rădăcini, nu e decât un anunț al lipsei de viitor? Nu mai spun. Că florile tăiate nu țin decât câteva zile? Renunț, oricum a fi cât de cât conservator e de rău azi, în ochii unei mari părți a lumii, și anume a celei autobotezate progresiste.
De ștergerea memoriei, care e un alt fel de spălare a creierului, profită întotdeauna ticăloșii și cei interesați să parvină, să treacă drept cine nu sunt. Spălarea creierului o practică de obicei regimurile totalitare, or, noi trăim, totuși, într-o democrație, așa șchioapă cum o părea ea multora.
Nu cumva democrația alunecă, încet-încet, spre totalitarism, de data asta nu neapărat unul pe baze ideologice, cât unul al banului? Or, isteria distracției, a întoarcerii ochilor de la realitate la făcătură, sunt mijloace de susținere a totalitarismului banului, suprema putere în stat. Completată cu cea, totuși, ideologică, răsărită în paralel, poate chiar din pricina celei dintâi, ca s-o echilibreze, care dă impresia celor din afara celei dintâi că încep să conteze și ei.
Deși, o logică elementară ar demonstra că nu poți echilibra un totalitarism, alăturându-i încă unul.