Duminicile din ultimul sfert de veac, de când m-am mutat în casa în care locuiesc, mi-au fost marcate de sunetul clopotelor bisericii din spatele casei. Cel mai frumos, ele se aud în duminicile însorite de primăvară-vară când, în liniștea cartierului, sufletul rezonează altfel cu lumina și căldura care țin vegetația verde și pescărușii guralivi, încă de la orele la care ziua nu a învins noaptea. Clopotele marchează, ca un ceas care bate orele 12 ale prânzului, un reper de care uit tot mereu, dar care îmi rămâne familiar de fiecare dată când se face auzit.
Ne mișcăm între reperele pe care fiecare dintre noi le-a interiorizat. Când clopotele bisericii răsună în liniștea dimineții, știu că în cutia poștală voi găsi plicul crem, care poartă în interior hârtia diafană, cu arabescurile desenate de mână ale doamnei Elvira și cele câteva cuvinte cu care mă invită la cafeaua de dimineață. După ce, cu ani în urmă, am răspuns fiecărei astfel de invitații, am intrat în jocul ei și, copiindu-i modelul, am invitat-o, la rândul meu, la cafeaua de duminică, astfel încât am împământenit un obicei: o duminică merg eu la ea, cealaltă, vine ea la mine. Dacă plicurile doamnei Elvira sunt crem cu desene maro, ale mele sunt bleu iar arabescurile le desenez cu bleumarin. Nu există niciun fel de rivalitate în această reciprocitate, amândouă știm că nu încerc să copiez desenele ei. Mai degrabă, e un act de însoțire și un simbol al consonanței stabilită în timp.
Doamna Elvira este un soi de vrăbiuță. Măruntă, cu oase subțiri care-i dau o aparență de fragilitate, este întruchiparea însăși a energiei. Are 86 de ani, dar asta doar dacă o vezi. Altfel, dacă doar îi auzi vocea, nu-i dai mai mult de 50. Mintea ei limpede se adapă necontenit dintr-o solidă cultură generală căpătată din familie și din școala care se făcea pe vremea ei, rafinată de experiența de viață și, mai ales, de cea care decurge dintr-o viață de medic de spital. A fost, mai bine de 10 ani, șefa unei secții de neonatologie iar acolo s-a întâlnit cu ceea ce nouă, celor de dinafară, ne rămâne străin. Nu multe o mai pot surprinde pe doamna Elvira. A trăit atâtea în cei 86 de ani ai săi, încât pandemia nu a făcut decât să o irite din pricina constrângerilor la care s-a văzut supusă. Are două stent-uri și un pui de diabet, așa încât accesul la nevoile ei medicale lunare a fost anulat vreme îndelungată. S-a întâlnit cu lipsa din farmacii a unor medicamente care făceau parte din tratamentul zilnic, dar toate astea au fost nimic față de perioade mult mai dificile din viața ei.
Locuim suficient de aproape una de alta, încât cafeaua de duminică să rămână o constantă, dar și suficient de departe, astfel încât să nu putem pleca pe stradă în papuci. De altfel, niciuna nu vrem să ne facem de râs, așa încât folosim acest mic pretext al cafelei de duminică pentru a ne îmbrăca „frumos” și pentru a ne oferi plăcerea de a ne cumpăra flori una alteia. Cele mai frumoase flori de la doamna Elvira le-am primit. Nimic ostentantiv, nimic costisitor. Flori de câmp, un fir de frezie legat cu o fundă galbenă, trei crenguțe de forsythia, cu galbenul lor citric înviorător, altădată margarete prinse cu șnur alb, crizanteme tăiate din grădină, boboci de trandafiri, căci grădina doamnei Elvira este nesfârșită, crengi de magnolie iarna, când florile, îndeobște, stau ascunse-n pământ și nimic nu pare viu, altădată o creangă de smochin cu trei fructe pârguite, și tot așa. Alături de cafea, întotdeauna o linguriță de dulceață de trandafiri, de vișine, de cireșe amare, de mure, de smochine. Întotdeauna. Și, desigur, nelipsitul pahar cu apă rece. În fundal, muzică. Uneori câte-un contratenor își face auzit glasul uluitor, alteori, Bach, Vivaldi, Chopin, Pink Floyd. Da, Pink Floyd.
Nu doar pe celălalt învățăm să-l cunoaștem din micile lui obiceiuri, ci și pe noi înșine. Prima oară când am văzut mobilele bătrâne ale doamnei Elvira acoperite cu praf de-o săptămână, aproape că m-a ultragiat imaginea. Ceva nu se potrivea cu persoana ei dichisită. Ceva era nelalocul lui. Pânza tablourilor încărcată de praf și de fum de țigară, lipsa perdelelor din sufragerie, lumina inundând spațiul și arătând, impudic, praful gros, muzica plutind serafic printre aburii cafelei fierbinți, făcută la ibric, nonșalanța ei, ca și cum praful, perdelele nu au absolut nicio importanță. Atunci nu știam, dar am aflat-o. La mine era problema, nu la doamna Elvira. Eu eram cea care-i construise o imagine ideală, din care praful, fumul de țigară, lipsa perdelelor nu făceau parte. Pentru ea, toate astea erau nimic. Nu cântăreau deloc în mica ecuație a vieții ei, care numai pentru mine era o mare ecuație. Doamna Elvira era doamna Elvira și cu, și fără praful de pe mobile, și cu, și fără perdelele la ferestre, și cu, și fără mirosul de tutun… Doar eu eram cea care, pentru o clipă mai lungă, crezusem că ea nu poate fi altfel decât imaginea unei case perfect întreținute, doar eu crezusem că imaginea spațiului locuinței vorbește despre omul care-l locuiește. Doar eu aveam certitudini, ea, doar îndoieli.
Tablourile nu erau curățate, pentru că restaurarea lor costa averea pe care doamna Elvira nu o deținea. Perdelele lipseau pentru că prețuia enorm lumina naturală, de când începuse să orbească. Și, oricum, nu se mai putea cățăra pe scaune ca să le dea jos când trebuiau spălate. Fuma pentru că era singura mare plăcere care-i rămăsese și, oricum, trăise destul, așa cum spunea, cu lejeritate netrucată, când și când. Praful de pe mobile, curățat la două săptămâni, îi amintea de copilăria în conacul familiei, atât de plin de copii și de mobile încât nu ajungeau să fie niciodată lustruite. Conacul fusese confiscat, familia mutată într-un apartament de trei camere, dealurile înconjurătoare, înghițite de asfaltul Bucureștiului. Cât de greșit interpretăm semnele, cu siguranța noastră interioară rigidă, fixistă, limitantă! Cât de lesne punem etichete, în aroganța noastră, a unei superiorități infantile care cu greu se lasă demolată! Cât de siguri suntem că ceea ce vedem este adevărul când, de fapt, este doar o parte a realității, cea care nu spune mai nimic despre adevărul unui om! Eu nu am salvat, ca ea, nou născuți și nici nu i-am văzut pe alții murind, nu am cunoscut foamea, frigul, spaima războiului, sărăcia dusă cu demnitate, nu am fost nevoită să mă acomodez unor schimbări radicale de viață, nu am umblat toată facultatea într-o singură pereche de pantofi, nu am stat cu lunile fără un leu în buzunar, nu am trecut prin două infarcturi și nu am fost nevoită să am două stent-uri, nu am făcut hepatită în mediul profesional și în niciun caz nu mi-am pierdut toată, toată, toată familia. Nu am supraviețuit morții, nici a soțului, nici, mai ales, a copilului, ceva cu totul de neimaginat de mintea mea mică. Da, nu am rămas singură, singură, singură… Ea, doamna Elvira, da. Poate de aceea se închină când ne despărțim și, în loc de la revedere, rostește un scurt Doamne-ajută!.
Cred că am înțeles cu adevărat de ce această mică rugăciune la finalul fiecărei întâlniri tot într-o duminică, atunci când clopotele bisericii din spatele casei s-au făcut auzite, ca un ceas care anunță un atemporal 12 al prânzului. Cred că ceea ce vrea să spună doamna Elvira este nimic altceva decât Doamne-ajută să ne vedem și duminica viitoare! Nu sunt foarte sigură, dar așa am simțit într-o zi, când am auzit altfel glasul ei. De ceea ce sunt sigură, însă, este că eu o voi înmormânta pe buna mea prietenă. Pentru că nimeni altcineva nu are cine s-o facă.
Cu o înmormântare toți suntem datori.