(totul)
Un moment zero de la care să înceapă abia acum chiar acum totul
fie și acum spre finalul filmului ăsta vetust de cinematecă în care
tocmai retrăiești dimineața evanescentă a unei traversări singuratice
peste podul unduit în apa verzuie a begheiului aici vizavi de străvechea
turbină, ghidat doar de luciul fericit în sine al liniilor de tramvai.
te așteaptă și acum mirajul unei peregrinări la capătul părăginit și feeric
al Fabricului natal ca atunci când te înfundai laolaltă cu primele raze
în colbul tăcut-sclipitor al periferiei pe Strada Mistralului. tu ai numit-o
în sinea ta inspirat de încremenirea ei în arhaicul timp al copilăriei
însăși Strada Misterului. cândva târziu în amiază (poate ai mai scris asta)
un fel de halou extatic – fără să-i înțelegi proveniența – poate o simplă
halucinație un fel de oboseală lăuntrică păreau să te extragă din liniștea
vetustă a stradelelor vibrând parcă sub o ploaie liniștită ce împovăra ușor
crengile arborilor interbelici și răcorea zidurile pâlpâind calcinate
de atâția sori răsăriți și apuși în atâta necitită istorie. pe nesimțite
te furau te capturau în iureșul lor multilingvistic șuvoaiele zumzăind
de proletare gureșe ce intrau și ieșeau din schimb pe poarta fabricii
de pantofi guban chiar vizavi de cimitirul din calea buziașului unde
poposeai preț de câteva minute să mesteci în gând o rugăciune
și să-i aprinzi tatălui tău o lumânare sub cruce.
***
Am renunțat la ceasul de aur schaffhausen
moștenit din generație în generație pe care
– recunosc asta ‒ l-am purtat zi și noapte
cu mândrie secretă poate mai mult de jumătate
de viață până ce mi-a pătruns în carne. doar așa
ignorând timpul am putut savura din plin
fiorul fluid al rătăcirilor mele matinale fie
al acelora când divagam tot mai absent cu mine
însumi până când încet-încet mă prindea lăsarea
nopții bâiguind pe străzile parcă dintr-odată incerte
necunoscute în ciuda felinarelor ce pâlpâiau
timid pe la colțuri. Trăiam doar bucuria difuză
a mersului în sine și auzul meu tot mai deștept
prindea din zbor fie reverberația stinsă a unui dangăt
de clopot fie haloul unui râset torențial ce țâșnea
prin ușa întredeschisă a vreunui local deocheat
în a cărui larmă dubioasă mi-aș fi dorit brusc să mă pierd
ca atunci în anii cruzi ai adolescenței și pornirea asta
nomadă mărturisesc mă bântuia firește tot dintr-un
reflex naiv – cu tardive latențe golănești – de-a ignora
dar mai ales de-a fenta cât de cât numărătoarea inversă
ce începuse deja să-și făcă perceptibil tic-tacul silabisind
ca pentru sine începutul sfârșitului. Apropierea
indecisă a zorilor.
Cartier
Din troleibuzul 11 văd o felie de soare sângerândă ca o halcă
de lubeniță cum asfințește după Clinicile Noi. Nu știu de ce
dar imaginea asta (banală) aproape incendiară îmi induce
o melancolie blegoasă albastră. Îmi amintesc brusc fără
vreun sens anume fără vreo legătură concretă de trotuarul torid
din copilărie de tălpile mele mici și fiebinți de copil derbedeu ‒
scăpărau într-o goană nebună să ajungă în spatele fabricii
Industria Lânii să mă întâlnesc cu gașca mea de la 6 Case
cu Ghiuri cu Gabi cu Mișca cu Gusti cu Pop cu Marcel
cu Franți cu Nați cu Pleșu cu Șimi cu toată banda lu’ Papuc
să ne aruncăm feeș în Bega verzuie feerică să înotăm cu strigăte
bezmetice pe sub podurile fetide să trecem de Băile Neptun
de Parcul Copiilor să înotăm și craul și bras să facem pluta
cu ochii în soare până departe la Catedrală și-apoi s-o zbughim
numai țurțuri de apă înapoi pe maluri prin bozi și pietroaie
cu mici țipete drăcești de voluptate până în Fabricul natal
acolo sub podul din Piața de Fân unde Mutu’ Marele Mut
căruțașul haios și fibros sărea în cap direct de pe pod
totul contra 5 bani-10 bani de la trecătorii aplecându-se vrăjiți
să vadă și să aplaude frenetic mereu și mereu spectacolul:
saltul în gol al noului Johny Weismüller, gagiul de Fabric.
(În baie)
Mâine în zori îți vei reteza unghiile de la mâini
și picioare. Până atunci poți privi în extaz
și concentrare abulică tălpile goale răsfățate subtil
de preșul din baie faianța de jur împrejur
cu figurile ei rupestre de-a dreptul bizare.
vizavi pe perete vuiește urechea lui van Gogh
sparge deodată liniștea verticală și țipătul lui Munch
acoperă soarele din oglinda în care încă mai strălucește
(în timp ce-și rade barba sură crescută agonic în concurență
acerbă cu noaptea) bustul gol și atletic al unui bărbat
cioplit de bătrânețe.
***
Pășesc încolo și încoace
calc amintiri pe trotuar
pe covoare străvechi
roase de spaime și remușcări
mă ascund sub lampa cu abajur
e bine e cald e aici și acum
afară sunt țipete de copii
aleargă înoată cu frenezie
în apa (cu pești umflați)
a pandemiei acum și aici
pe balustradă a poposit
același porumbel îi fac o poză
cu celularul prin draperie
(pentru posteritate) în răstimpuri
uit de prezent și viitor mă înec
și eu în meandrele molcome parșive
ale memoriei cu ochii holbați
de extaz mă leg de-un catarg
ispitit de sirene de cântecul lor
vuind asurzitor în golul acvatic
dintre două cuvinte
(Metamorfoza)
Lui Franz Kafka
Întunericul orbitor din oglindă
de la miezul nopții
Tăcerea ca un fierăstrău de la miezul nopții
Insomnia ca o carte pe ochi de la miezul nopții
Poezia ca o pradă vânând undeva sus
de la miezul nopții
Rugăciunea ca o nălucire cu ochii larg închiși
de la miezul nopții
Păcatul trezvirii cu ochii larg deschiși
de la miezul nopții
Amintirile ca un ropot taciturn
de la miezul nopții
Pânda sau respirarea ca un catarg
în erecție de la miezul nopții
Luminița pâlpâind din blocul de vizavi
de la miezul nopții
Spaima încercuitoare
de la miezul nopții de-a te trezi în zori:
o biată insectă mizerabilă ce fuge deodată
în toate direcțiile
***
La întoarcere pe zăpada proaspătă
ți-ai privit cu uimire umbra. te gândeai
(cu ochii închiși) la pașii tăi cutremurător
de mulți de prolifici. a nins bogat peste eroi
peste flacăra veșnică. a nins feeric cu fulgi falși
imenși și frumoși cum ai văzut cândva hipnotizat
într-o secvență halucinantă din Doctor Jivago.
era târziu ai fi vrut dintr-odată să fugi să tot fugi
unde vedeai cu ochii. să cazi lent să luneci
să te scufunzi în adâncul alb și copilăros și cald
ca un sânge de miel pascal din copilărie. pășeai atent
adâncit pe urmele pașilor tăi de atunci. mirosea brusc
a mână ce-a apăsat perfect pe trăgaci.
(Fragmente dintr-un viitor volum, cu posibilul titlu Cartier)