O strînsă disciplină, un calm tensionat al elaborării, o atentă filigranare a suprafețelor domină producția Simonei-Grazia Dima, dând impresia unei paciente execuții tehnice. Totul e în ordine. Pare că nimic n-ar mai putea conturba un astfel de laborios proces desfășurat cu consecvență. Dar o privire mai atentă e în măsură a sesiza apelurile nu o dată patetice ale realului înscrise în acest cod aproape ermetizant. Curenți exteriori își semnalează discret prezența, indicând o ființă, un peisaj, un destin: „Se face, în fine, răcoare,/ cuvintele intră din nou în obârșii,/ nu se aude-acum decât bătaia apelor în țărmuri./ Stropii rotunzi și efemera perlă se mistuie-n cădere/ pe evantaiul lucrurilor părăsite./ Din ce în ce ne simțim înrudirea/ cu scoicile: poate nu ele,/ ci oasele noastre zac răsfirate-n nisipuri/ la clipele stingerii. Și atunci se-arată ea,/ preabuna mamă, cu fructe-n mâini/ și chip strălucitor de muzica-ndurării negrăite./ Nu ne mai îndoim./ Învățătura zilei nu e moartea,/ mâine pe drum vom fi iarăși” (Popas de seară). Dincolo de complexitatea textelor, natura își revelează propria complexitate, în clipele unei combustii radioase, posibile doar cu concursul instrumentului estetizant. Imagistica barocă pare o adaptare de grad secund a înfățișărilor naturale la ființă: „Copacul orbitor, trăsnit întruna,/ dar făr-a fi atins, strunește calm/ lucrurile aprinse cu zgomot, arbitrar,/ până le-nvață o combustie blândă,/ fără sunet, ca foșnetul de iarbă,/ și-atunci adevărata vâlvătaie,/ mult prea puternică pentru-a dori/ să strice, cu demăsura ei,/ dulceața locului, se va zări pe cer,/ trandafirie, în seara cu privighetori,/ purificată de grabă și sălbăticie” (Ardere). Nu o dată raporturile factorilor componenți sunt disimulate, dificil de surprins. Postura poeziei e una de pândă, de urmărire a lor oarecum cinegetică. Satisfacția e de-a descoperi o textură sensibilă sub cea verbală: „oamenii merg azi altundeva,/ coboară prin odăi și faguri,/ sub nivelul mării, spre harfele ascunse” (Neutrul viu). Întrucât inaparența constituie tocmai îmbelșugata pradă: „Nu ai nimic s-auzi, să vezi,/ nici cântecele nu răzbat din ape,/ și tocmai de aceea cineva, acela,/ surâde în locul scund, neluminat,/ numai în inimă simțit” (ibidem).
De remarcat ținuta decisă, de luptă a eului auctorial care poartă un război cu invizibilul. Enigmaticele înfățișări ale acestuia cedează nu o dată transcrierilor imagistice. Nu fără numeroase prețiozități încrustate pe mișcările inefabilei beligeranțe, sugerând prezența misterului, conjurând uitarea: „În fiecare zi înflorim – sclipiri/ Pe lama cuțitului – , îngrijorat de nori./ O-mpărăție dezbinată,/ în destrămare pururi./ Și temători suntem/ că arme fermecate/ se vor pustii, odată/ cu bejenia luptătorilor/ în stare să le mânuiască./ Ori că subtilii, nevăzuții din tărie,/ ce încrustau în maluri pietre scumpe/ spre-a da un preț înalt acestui loc,/ s-ar risipi deodată,/ cum aburi se ridică și îndată pier./ De toate mai presus, ne temem de uitare” (Uitare). O dispoziție optimistă reprezintă culoarea afectivă a spectacolului. Un simțământ al încrederii în sine până la imaginile suverane, cu o protocolară articulare, atingând un impenitent orgoliu: „Suavi ambasadori ți-aduc/ din depărtări scrisori de-acreditare,/ un înțelept, cel mai blajin,/ te-a nins prin ei, ce, magnanimi,/ mai zăbovesc puțin la un banchet/ pe creasta inimii, de neînțeles,/ așa de vesel, unde-au să zburde-n voie,/ poneii nărăvași, până ce plicul îl deschizi/ și afli nimbul, o albăstrire de cicoare” (Arc). Expansiunea sinelui nu se dă înapoi de-a se întipări în mărturia faunei precum și în cea a istoriei, cu solemnitatea unor confirmări: „Acele mărturii de după fulgerarea noastră,/ de nimenea zărită, spontan se-ntipăriră/ pe carapacea unor țestoase anonime./ Tăcute-n bucurie, ele au defilat prin fața publicului,/ mândre, pe spate le purtau, firesc./ Priviri curioase-au cercetat inciziile/ și-au spus că văd înscrisuri antice, o scrijelare/ fără cusur, din fumul altor vremi,/ când legile veneau din basm, iar basmul/ irumpea din suflu și se rostea într-un cuvânt” (Incizii).
Dar ființa lirică nu omite nici a face saltul înapoi spre copilărie. Dezbrăcată uneori de mantia înaltei demnități pe care și-a atribuit-o, se oglindește în luciul apei, calcă țărâna campestră. Regăsită, identitatea primară funcționează cum o chenoză: „Când zilele s-au îngropat una într-alta,/ de teamă dezbărate pe deplin acum,/ apa de ieri sticlește azi albastră,/ cu soarele de mâine înflorit în ea,/ iar tu, în clipa-aceasta pașnică și mută,/ țâșnești din rădăcini, din nevăzut șuvoi,/ copil candid, de neoprit, cu ochi strălucitori,/ gălbui și nuci vărgate, revene, în mâini,/ scrutând senin câmpia soborilor beatifici,/ aflați în toiul pregătirilor de prânz” (Amiază). Identificarea cu copilul continuă până când, în decurgerea unei singure zile, aceasta atinge plictisul, simbolic impas al maturității: „Citește înainte cu înverșunare,/ până se lasă pulberea serii/ în toate graiurile, își chinuie limba/ după sunete fragede ori ghimpoase,/ tare, șoptit, rumegând mereu/ un cristal de stâncă. Pe zi ce trece,/ cu jind mai viguros și mai scăpărător,/ citește, până ce-n umbră simte sus/ plictisul, noduros lasou de cânepă” (Copil citind). Lumea actuală pune în fața făpturii inocente racilele ei, tehnicizarea consumptivă, deșănțata „alergare” a cotidianului, despiritualizarea. Spectacol excelând prin cinism: „Ambasadorii umbrei se iveau într-adevăr, nerăbdători și fragezi,/ veseli săreau șobolanii unei noi lumi/ în bălțile anxietății, deloc atinși de jalea unanimă./ Moștenitorii orei se prezentau: cei pricepuți s-o umple,/ să-și instaleze gospodăriile rapace-n haos” (Adăpost). Durități de care ricoșează neîmplinitele visuri, până când ne dăm seama că „am devenit aproape alții” și „cu plânset ne lăsăm fruntea pe masă/ plină de versuri în veci neterminate” (Vedenie). Ecranul moral al acestui discurs e totuși unul „pozitiv”. Până la urmă temperamentul pe care-l reverberează izbutește a se întoarce spre lumină: „căci soarele, erou trezit,/ va răsări decis din adâncime,/ pe umeri cu hlamida, larg deschisă,/ a cerului fluid, deodată strânsă-n sine,/ apoi boltită ca o floare: în clipa aceea,/ plânsul, furtunile, senin se vor opri” (Oprire). Sau: „Când încetez să sper, apare de la sine statuia-ntreagă./ Și zgomotul de fond a contenit,/ iar apa unduiește în lumină” (Dezvăluirea). Chiar și o făptură fabuloasă a Răului are parte de absoluțiune, îndemnată la un somn purificator în care se va regenera prețul luminiscent al roadelor vieții: „Dormi, dormi, biată fiară,/ cât nu reîncep spasmele,/ nu va fi niciodată prea târziu (…) Dormi, dormi,/ ca să-ți menții trezia,/ și strânge pentru noi icoana/ viitorului cu oameni fără măști,/ dormi, dormi, nu-ți regreta trecutul,/ zvârcolirea, în punctul de lumină/ drumul și așchiile vor fuziona” (Dragon adormit pe comoară). Orgoliul real al Simonei-Grazia Dima constă în faptul că luxosul rafinament de care dă dovadă poezia d-sale se adresează protocolar lumii și specular poeziei înseși.
Simona-Grazia Dima, Havuz, Editura Tracus Arte, 2020