În prima mea vacanță de studentă la Cluj, în 1965, mă întorceam acasă, la Agnita, cu un braţ de cărţi tocmai apărute: Estetica basmului, Poeme-le lui Sorescu (aveam deja Singur printre poeți), Iarna bărbaţilor, Hronicul lui Blaga, Francisca, Literatura română de azi (Manolescu şi Micu), Studii de literatură română (Vianu). Mă pregăteam să văd Pădurea spânzuraţilor în regia lui Ciulei. Nerăbdătoare să povestesc despre diversitatea şi noutatea lucrurilor care năvăleau asupră-mi, le-am făcut o vizită profesorilor mei de română, Elena şi Emil Muscă. Prima și singura lor întrebare, imperativă, a fost: „L-ai citit pe Sorescu? Ce părere ai?” Îl citisem, firește, îmi plăcea, dar eram departe de a pricepe / de a spune de ce. Ani în șir l-am citit şi recitit cu o încântare fără nume. Simţeam o furnicătură pe vârful limbii şi o nevoie teribilă de a boteza gustul exotic şi extrem de familiar, în acelaşi timp, al versurilor lui. Era uimitoare noutatea versurilor, pereche cu sentimentul că le știu dintotdeauna.
Am mai spus-o: despre Marin Sorescu am scris multă vreme doar „referenţial” trimiţând la stilul său atunci când aveam de definit scrisul altora. Îmi era, cu alte cuvinte, subiect înainte de a-mi deveni obiect. Portretele schițate de critici mi se părea că îl izolează într-o facil reluată şi preluată ecuaţie ludică, umoristică, rupându-l de tradiție. Sorescu îşi făcuse intrarea în arenă cu „părinţi” imaginari, împrumutaţi temporar – vezi Singur printre poeţi (1964). „Marca” avea să prindă şi să se dovedească rezistentă. Zeci de pagini exegetice îl vor închide în „singurătatea” lui.
Poeziile alese de cenzură (1991) – nicidecum „perla creaţiei soresciene”, cum exagera Dan Zamfirescu – mi-au sugerat o filiaţie pe care o presimţeam de mult fără a o putea numi. Poate, spuneam atunci, și fiindcă erau, într-un anume fel, mai puţin supravegheate, cu o alură de jurnal, aceste poezii au ridicat, pentru mine, vălul: Marin Sorescu face parte din familia de spirit, rară, a lui George Bacovia. Fără a ştirbi în vreun fel originalitatea celor doi poeţi, lăsându-le întreagă retorica proprie, individuantă, am identificat atitudini congruente, mişcări lirice asemănătoare. Reiau aici câteva dintre ele: asumarea cotidianului în datele lui cele mai banale, mai puţin spectaculoase, mai umile, şi înregistrarea lor cu o dez-mirare (grimasă la Bacovia, rictus ironic la Sorescu), care le scoate din anonimat transformându-le în emblemă a condiţiei umane; expurgarea oricărei formule tradiţional „frumoase”; dinamitarea sistematică a convenţiilor literare; ignorarea anume, semnificantă, a pitorescului, suavului, decorativului; somarea cititorului să vadă criza în elementar, în obişnuit, în primar; greutatea de plumb a existenţei diurne – turnată în căderi şi sumbre atârnări la Bacovia, tradusă pe dos, cu aparentă uşurătate, în dez-văluiri ca-ntr-o doară la Sorescu; simplitatea tragică a compoziţiei, lucrată în gri-cenuşiu la Bacovia, în tonuri pure, de aberantă imponderabilitate la Sorescu; interiorizarea obstinată a perspectivei – eul situat în centrul arenei receptând, isterizat de plâns ori de râsul galben, toate loviturile lumii; monotonia ca dimensiune funciară a fiinţei, lamentată în refrene lugubre la Bacovia, sonorizată în jocuri pe buza prăpastiei la Sorescu; transcenderea elementarului, a prozaicului, a meschinului nu prin operaţie metaforală, cathartică, ci prin refacerea drumului înspre corespondenţele prime; deconspirarea semnificaţiei majore, în ordine existenţială, a derizoriului, a minorului; capacitatea de a atinge duioşii extreme prin eliminarea recuzitei de gen şi exersarea unei comunicări imediate, de o sinceritate disperată…
Deşi Poezii alese de cenzură cuprinde poezii declarat conjuncturale, cu aluzie transparentă la stări de lucruri databile şi irepetabile, volumul acceptă lectura în două registre; unul „terestru”, retrospectiv, altul suspendat, prospectiv. În acest „secol orb ce delirează” (Aici), Marin Sorescu vede, în fond, prelungirea „agoniei unui veac suspect” exasperantă pentru Bacovia. Ştiu amândoi că „începe timpul lumii sfârşite” (Paul Valéry). Vremea nu mai e decât „o hemoragie / De zile, otrăvite la izvoare”, climatul de angoasă, de nevroză, de nihilism s-a generalizat. Aşa stând lucrurile, accentul nu mai cade pe filele de dosar social şi politic, simple manifestări particulare, „provinciale” ale unui rău cosmic. Mişcările fiinţei în spaţiul scriptural, de veghe, contează în primul rând.
Cele mai multe dintre poeziile volumului apelează la forma fixă (sonet) – nevoia, poate, a unei forme care să capteze şi să supună, măcar iluzoriu, informul, diformul. Perfecţiunea discursului este şi ironică provocare aruncată urâţeniei. O utopie în plus, „iluminare zadarnică” sau „adaos la delir”, cuvântul urzeşte punţi ale eului către sine. „Fragilă-alcătuire şi capcană”, trupul încape dimensiuni uriaşe, metafizice, când verbul înseamnă „formidabilă / cădere în sine / cu captare de cosmos”. Cele mai frumoase versuri ale volumului numesc deschiderea blând-isterizată a poetului înspre semnele şi semnalele unei lumi tot mai străine, mai ostile, din cauze care îşi sunt şi efecte într-o devălmăşie a legilor ameţitoare: „Încet, încet ne ducem / Nu ştim unde […] Şi cum ne tot cărăbănim încet, / Păşind cu stângu-afară din sonet, / Păşind cu dreptu-afară din sistem, // se iscă-un rost de care mă şi tem: / Un invers marş, neînţeles, secret, / ca o psalmodiere de blestem”.
Instrumentând prin recitiri valabilitatea paralelei Bacovia-Sorescu, am descoperit și cât de aproape s-a aflat tot timpul Mircea Scarlat de o asemenea soluţie în prefaţa la antologia Drumul (BPT, 1984). Portretului pe care i-l face lui Marin Sorescu îi lipseşte doar pronunţarea numelui lui Bacovia. Vorbeşte despre poetul „insolent”, „incomod”, având „vocaţia insurgenţei”: Sorescu „nu râde spre a descreţi frunţile, ci spre a ne pune pe gânduri”. „Însingurarea deplină a celui capabil a sesiza falsitatea lucrurilor marchează apogeul tragediei” alături de „o tulburătoare spaimă provocată de însingurarea omului modern”. Dimensiunea tragică a râsului sorescian – „râsul în hohot, ca şi plânsul”, notează criticul – este înregistrată în termeni aplicabili deopotrivă lui Bacovia: „şi gem, şi plâng, şi râd în hi, în ha…“. Mircea Scarlat spune, în continuare: „Nu e veselie aici, ci, mai degrabă, ciudă!” Dar, adaug eu, e acea ciudă ivită din irepresibilul optimism al celor doi poeţi – firi generoase, dar reticente, de un sentimentalism luminos oprit în expansiunea sa firească de imperiul lucidităţii şi al discreţiei, în cele din urmă: „A te destăinui, însă, prea mult, e întristător” (Bacovia). „Iar noi, cei ţepeni, într-o singură viaţă / Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi, / Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, / Penibil şi inestetic / Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile” (Sorescu).
Că ludicul este „domeniul unde se întâlnesc insurgentul şi însinguratul” se explică prin aceea că insurgenţa lui Sorescu (şi a lui Bacovia) este una solitară, cu o speranţă mereu înşelată de impactul cu lumea. Bacovianul „Şi cad, recad şi nu mai tac din gură” numeşte slujba lirică îndeplinită cu sentimentul înrolării necesare chiar în absenţa ideii de victorie. Sorescu răspunde: „Proţăpit / între cărţi şi idei / Când totul în univers trebuie să cadă / Şi chiar cade de milioane de ani / Cade al dracului”.
Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Poetul adastă prin intermediul ralenti-ului metaforal. Bacovia şi Sorescu adastă în detrimentul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate şi convenţionale dintre oameni, pledând pentru o înţelegere în care „a spune că plouă” să echivaleze cu o afirmaţie de extremă gravitate existenţială. De aceea, n-aş vorbi despre „radicalizarea atitudinii anticalofile” (Mircea Scarlat despre La lilieci). Avem de-a face cu o reîntoarcere la gesturile primare care îşi revelează astfel, re-numite emfatic, valoarea, cantitatea de frumuseţe, sfâşietoare prin fragilitate şi deşertăciune. Mi se pare extrem de calofilă această încărcătură de simplitate, în fond căutată şi chiar „manieristă” a poeziei celor doi. E o simbolistică sumară, de o economie exasperantă, atât de valabilă când „toate lucrurile seamănă îngrozitor / cu mine…“ La Bacovia şi Sorescu, enunţul se poate rosti şi se rosteşte la două niveluri. Fie golit de orice referinţă umană, fie suprapus fiinţei într-o cădere pe creier a intemperiei, conotând infinit pe tema destinului. Iată câteva exemple. Pentru a propune o mică experienţă, nu voi preciza anume cine vorbește: „Tăcere… e toamnă în cetate… / Plouă şi numai ploaia dă cuvânt”; „Şi afară plouă răpăind egal, / Şi e ceaţă…”; „Şi parcă dorm pe scânduri ude, / în spate mă izbeşte-un val – / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.”; „Se aud clipocind / înotând, / Gândurile mai vechi / Trec spre marginea de gând”; „Profund cerebrală e ceaţa […] Abur de haos în care se încheagă noi forme / Pe o melodie… Ce-o fi asta? Dumnezeu ştie!”, „Ce mai este… cărţi de noapte / Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu – / Cine iar aprinde lampa / Când e prea târziu”; „Un câmp pustiu / Bătătorit ca un drum, / Şi din când în când câte o carte”; „Şi iar… aceeaşi oră de dimineaţă, / Pe toate mocnind acelaşi secret”; „Nu simţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?”… „Simt ameţeala globului de humă / în disperarea fiecărui strop… / Plouă şi e întâiul meu potop”. „Şi-s umezi păreţii / Şi-un frig mă cuprinde – / Cu cei din morminte / Un gând mă deprinde…“. „Dialogul” poate continua. „Ştirile” pe care le comunică Bacovia şi Sorescu nu se opun „tendinţei prozaice a cititorului” (Paul Valéry), ci îi vin în întâmpinare, subminând-o în chiar esenţa ei. Anunţându-l că „plouă”, îi dau senzaţia de univers, îl obligă să presimtă adâncimea poetică a „prozei” vieţii. „Ca o frunzărire de ziar, viaţa” îşi descoperă coordonatele abisale. Ochiul care priveşte astfel lumea este unul în posesia, încă, a capacităţii de a se mira, din intenţii anamnezice, de lucruri „banale”. Iată-l definit de Sorescu: „Ochii aceştia i-am văzut, dacă nu mă înşel / Mirându-se pe nişte lucruri obişnuite, / Pe tristeţe / pe noapte, pe spaimă”. „Golul istoric” bacovian – „O, între stele / E atâta timp degeaba”, exclamă Sorescu – individualizează gesturile banale, acestea dobândind pregnanţă şi ecou metafizic. „Dincolo de poezie însă, ecourile vieţii răcneau în fereastra sa” (Bacovia, Dintr-un text comun).
În 1989, toamna, apărea volumul Ecuatorul şi polii. Scrisul devine, am văzut deja, performare a speranţei („viaţa se duce în şir de cuvinte” spunea Bacovia), sfidare a „inevitabilului de după colţ”. Între vinovăţie şi aşteptare se întâmplă poeziile de dragoste din Ecuatorul şi polii. Şi aici am putut identifica arome bacoviene. Discursul îndrăgostit se înfăţişează „râcâit de artificii”, refuzându-şi podoabele tradiţionale ori invocându-le doar în râsul ironic, descurajant al secolului, ca în Povestea bacoviană („Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă…”). Nu absenţa ori melancolica invocare a iubitei este fertilă, ci dialogul. Iubita („Iubito, şi iar am venit…”) este chemată să împărtăşească stările poetului şi chiar facerea poemului. Poemul nu se poate împlini decât cu participarea celuilalt, e o ecuaţie obligatoriu duală: „Aştept ce-o să zici, ca să văd cum termin.” Relaţia erotică îşi pierde fastul, strălucirea de faţadă, dar câştigă în profunzime. Este o înaintare alături, dificilă. Plânsul interior, „nemilosul taifas” din creierul solitarului pot fi îmblânzite prin colaborarea cu celălalt. Existenţa se organizează în temeiul câtorva verbe de fond: a citi, a scrie, carte. Lumea e „ca într-o cameră cu cărţi” la Bacovia, biblioteca e „ograda verticală” a lui Sorescu. Într-o aşteptare abstractă – „Şi acele aşteptări a vieţii de om” –, poemul se scrie pe două voci, într-o partitură banală, decupând cu sfâşietoare insistenţă derizoriul şi izbutind să închipuie vibrante sim-patii; putând, aşadar, concura cu cele mai frumoase poezii de dragoste. Comunicarea se împlineşte în absenţa cuvintelor înseşi: „Ce voiam să spun? Asta. Atât. / E foarte bine. Bineînţeles”.
La Bacovia: „Iubito, sunt eu la uşa îngheţată…“ „Mai spune s-aducă şi ceaiul. Şi vino şi tu mai aproape”; „Te uită cum ninge decembre, / Nu râde… citeşte-nainte”; „Deschide, dă drumu-adorato”, „Iubito, şi iar am venit”, „Tu cântă-nainte, iubito / încet, monoton”, „Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?”, „Închide uşa – e frig, iarnă”… Aproapele sugerat prin adresarea periodică a poetului către o iubită care ştie şi înţelege (fantasmă fiind, aparţinătoare) are funcţia unui relansator poetic şi existenţial deopotrivă. O nouă plonjare în scriptural, dar şi în ora socială este posibilă fiindcă celălalt veghează, este gata să primească semnalele tristeţii, ale nopţii, ale spaimei – aceste lucruri obişnuite. La Sorescu, în Ecuatorul şi polii, iubita – celălalt – priveşte peste umărul poetului ori scrie după dictare poemul, asistând facerea lui. E o familiaritate ameţitoare a lui eros cu thanatos – „eu mă tutuiesc de mult cu tot ce curge”. În regim de vase comunicante, cei doi – poetul şi iubita, eu şi celălalt – îşi exersează independenţa şi vasalitatea, simultan, într-o, de fapt, lărgire a suprafeţei sensibile: „Ţi-am trecut ţie o parte din povara clipei / De-acum /care e dulce /, din povara clipei de ieri, / Un ieri lung – prelung.” (Sorescu); „Descrie tu, / Când dezolant, / Ore trec” (Bacovia); „Cuibăreşte-te lângă mine. / Dogoarea ţi-e absolut contemporană” (Sorescu); „Eu nu mă mai duc azi acasă” (Bacovia). Valenţa fantasmatică este una liberă, liberatoare. Iubirea/creaţia înseamnă descărcare, despovărare. „Puterea de pierzanie a versului” este şi de regăsire, de echilibru.
Jocul de cuvinte, jocul devierilor semantice alintându-se în aparenta lor gratuitate este disimulatoriu la Sorescu. Şi la Bacovia, deşi într-o manieră mai puţin evidentă. „Cu totul nimicit de viaţa reală” (Bacovia – Cubul negru), poetul se întrupează prin efortul fantasmatic: „Eşti gândul însuşi care-ţi dă prin gând” (Sorescu). Cuvântul este epuizat de sens, sărăcit: „Cuvântul a fost stors de sens, de lacrimi / De hohotul de râs homeric // Şi atunci eu?” (Sorescu); „Vei scrie altă dată orice şi tot nimic” (Bacovia). Generozitatea uriaşă, trădată repetat, îşi devine sieşi obiect. Autoreflexivitatea poemului e crizică. Închiderea în sine, violentă, disperată, echivalează cu suprema deschidere, cu dăruirea. Logos – eros – thanatos se contopesc, îşi răspund: „Şi-mi las în aer – precum ceara / încinsă – iutea efigie / De trecător cătând cuvântul / Care se predică-n pustie / Lui însuşi, pururea, ca vântul”; „Omul începuse să vorbească singur”; „La început / A fost cuvântul / Totodată, el era / Şi purtătorul său / De cuvânt”; „Dacă nu-i / cu cine vorbi / Se scrie”…
Lectura din Bacovia şi Sorescu în paralel poate îmbogăţi înţelegerea lor, dar o poate şi sărăci, dacă acţionează procustic. Că aparţin aceleiaşi familii de spirit mi se pare demonstrat sau măcar demonstrabil. Asta nu înseamnă nicidecum nerecunoaşterea unicităţii lor. Însă Poetul nu poate fi decât descinzând şi îngăduind descinderi.