Mai întâi, a fost un zvon, ca o unduire de apă sub o pală trecătoare de vânt. Apoi, pentru că vântul nu se oprea, a apărut panica. Dar, cum într-o panică permanentă nu se poate trăi, atunci când s-a mai diminuat, a lăsat la iveală frica. Iar cu frica se poate conviețui pe termen lung, chiar dacă viețuirea devine, pe nesimțite, patologică. Mai puțin important este că frica ia forma anxietății sau a depresiei, important este că ea limitează libertatea interioară, obligându-ne la construcția unui spațiu al viețuirii extrem de îngust. Ba chiar sufocant.
Locuiesc într-un cartier de case, într-o zonă liniștită a orașului. În general, case bătrâne, dar care încă se țin, prin grija proprietarilor. Ici-colo, câte o clădire cu aer aristocrat, o bătrână doamnă care a reușit să-și mențină cu demnitate eleganța vetustă. Dacă ceva este frumos în cartierul meu, aceea este, în primul rând, liniștea. Și sunetul clopotelor bisericii de peste drum, inundând tihna zilelor de duminică cu un glas atemporal. Și grădina casei mele, care în anul pandemic și-a trăit apogeul. Nu este o grădină mare, dar este suficient de mare încât să încapă zece tufe de trandafiri, un uriaș magnoliu care, două săptămâni pe an, îmi saturează retina, în neostoita-i nevoie de frumusețe, un liliac cu flori violacee nebătute și un gutui japonez care colorează cerul de mai într-o explozie de roz tare, un merișor vesel, cu flori ca de ceară și un tânăr smochin, din care vara trecută am făcut primele trei borcane de dulceață. Nu în cele din urmă, opt tufe de crizanteme și de tufănele, plus florile sezoniere, pe care le tot schimb an de an.
La început, și mie mi-a fost frică, mai ales în martie, când am fost închiși în case. Din zarva fiecărei zile, plină cu pacienți intrând și ieșind pe ușa cabinetului inundat de vorbe și de lumină, a rămas liniștea. Panica i-a gonit, i-a făcut să-și „prioritizeze” altfel lucrurile. Iar liniștea aceea, când a devenit asurzitoare, a cerut a fi umplută cu viață. Imaginile orașelor pustii și vocile, neîncetat panicarde, până la isterie, ale televiziunilor, au construit o atmosferă apăsătoare, greu de îndurat. Renunțând la ele, mi-a rămas liniștea grădinii, care de astă dată suna altfel, cerul de deasupra capului și pescărușii, cu țipetele lor ascuțite, născând senzația unei mări apropiate. Parcă și foșnetul valurilor se auzea în orașul redus la tăcere de un dușman comun, ce a reușit, în cele din urmă, să ne dezbine. Panica mi-a trecut, ca o ușă închisă etanș, din spatele căreia nu mai răzbate sunet. Au rămas singurătatea și timpul ce devenise nesfârșit și după care, altădată, mă plângeam că nu-l am la dispoziție. Și așa au reapărut cărțile, și nu doar frânturile de lectură de care abia-mi făceam rost, au reapărut pasiunile care-mi așteptau pensionarea, apoi, obosiți de panică, au reapărut pacienții, de astă dată on-line, și o lungă vară ca-n povești mi-a stat la dispoziție. Grădina a devenit centrul existenței mele. Datorită ei și a muncii permanente de care florile aveau nevoie, am reușit să nu mă simt prizonier în propriul oraș.
Și viața de pe strada mea a căpătat altă culoare. Domnul T., căruia o artroză îi cam sucise degetele, indisponibilizându-le pentru munca în grădină, a părut parcă mai sprinten ca oricând. Cu degetele lui strâmbe, toată vara a mânuit foarfeca de grădină pe care i-o invidiam, o foarfecă veche și bine ascuțită, așa cum nu se mai fabrică azi și, de fiecare când mi-am oferit ajutorul, a spus nu, mulțumesc, căci ce mi-ar mai rămâne de făcut în vremurile astea de boală? Insuficiența cardiacă nu i-a mai fost impediment. Părea plin de viață, chiar dacă știam ce dureri îi străbat oasele, dar îl vedeam zâmbind, mulțumit că-și poate îngriji mica viță de vie și cei câțiva pomi fructiferi. Ca și mine, și el își găsise salvarea în grădină. Vreme de douăzeci de ani am auzit țăcănitul foarfecilor, primăvara devreme, când tăia trandafirii și tot el a fost cel de la care am deprins tăierea corectă. Și psihiatrul de peste drum, căruia, la începutul existenței mele de psihoterapeut îi făcusem o vizită profesională, prilej cu care îi admirasem mușcatele, ieșise și el din liniștita-i pensionare dedicată lecturii și-și petrecea mai tot timpul în grădină. Ne salutam cu toții de peste gard, fiecare cu foarfeca sprijinită de poartă, într-o complicitate a celor care împărtășesc un secret. Eram, simultan, fericiții mânuitori de foarfeci și nepurtătorii de măști. Legea măștilor se oprise la poarta fiecăruia. Cu toții aflaserăm că frica poate fi gonită doar arătându-i foarfeca și asudând pe brazdă, zi lumină. Aflaserăm și că sentimentul de siguranță nu este un concept, ci o nevoie și că fiecare și-o hrănește așa cum este în stare. Noi aflaserăm grădinăritul sub cerul spuzit de aripi de pescăruși. Și mai aflaserăm că libertatea poate fi o fantasmă, înlocuitoarea unei realități pierdute, pe care ajungi să o iei drept realitatea însăși. În limitele propriei grădini, ne-limita rămăsese cerul și capacitatea noastră de a-l gândi ca spațiu al libertății.
Însă dialectica existenței nu poate funcționa la nesfârșit prin argumentul foarfecii. Venise august, cu liniștea lui duminicală. Week end-ul în grădină cursese, ca de obicei, în febrilitatea unor lecturi de plăcere, cu ceașca de cafea așezată pe pavelele încinse, lângă chaise-longue-ul adumbrit de crengile nucului, un bătrân falnic, atât de falnic și de bătrân, încât am uitat să-i menționez existența, într-atât se confundă cu acel ceva ce rămâne ascuns vederii obișnuite cu existența lui. Liniștea acelui sfârșit de săptămână fusese aceeași dintotdeauna, nicio rumoare nu infiltrase aerul torid de august, doar că luni, atunci când așteptam să dau binețe purtătorilor de foarfeci, m-am trezit cu surâsul care aștepta să se transforme-n zâmbet luând mai întâi forma uluirii, apoi a împietririi. În fața mea, în liniște și tăcere, se desfășura ceva ce întrecea capacitatea mea de a înțelege, cu toate că știam că înțeleg, foarte bine, tot. O mașină mortuară venise să-l ridice, cu discreție, pe domnul T., care în urmă cu două zile flutura voios foarfecile prin vița sa de vie, bucata sa de libertate. Propulsată direct în suprarealism, am simțit nevoia să-mi confirm existența dând fuga la baie, pentru-a mă regăsi în oglindă. Și-atunci, într-o străfulgerare, am avut impresia că-n argintul oglinzii văd moartea, care mă privea, neutră, prin ochii mei. Când m-am întors la poartă, mașina deja dispăruse, doar foșnetul pneurilor se mai prelingea, din ce în ce mai stins, până la mine. După vreo săptămână, m-am trezit, strigându-mă peste gard, fiul domnului T. Tata a lăsat asta pentru dumneavoastră, a spus și a plecat, înainte de a-i mulțumi. Împachetată într-o hârtie maro, rugoasă, domnul T. îmi dăruia, de dincolo de lumea asta, din noul lui spațiu de libertate, de astă dată absolută, foarfeca de grădină pe care încă o invidiam. Cu atât mai mult, nu am înțeles cum de moartea este posibilă.