De câțiva ani, India este parte a vieții mele. Așa se face că citesc cam tot ce apare în limba română despre India, de la reportajele de călătorie la volumele de memorii sau romanele scrise de autorii indieni. Abia așteptam romanul Anuradhei Roy, Toate viețile pe care nu le-am trăit1! Motivele erau multe: autoarea s-a născut în Calcutta (orașul meu favorit din India); știam că a folosit în romanul său o serie de fragmente din Dragostea nu moare, de Maitreyi Devi; citisem în câteva interviuri că folosește multe detalii istorice. Când romanul a apărut în limba română, l-am parcurs cu încântarea cu care descoperisem, cu ani în urmă, India. Regăseam în el o mulțime de elemente familiare. Și m-am gândit să îi scriu, să îi spun toate acestea. Mi-a răspuns imediat. Am discutat, mai ales, despre Maitreyi Devi. Și apoi m-am gândit să o întreb câte ceva, în special pentru studenții ce participă la evenimentele Centrului clujean pentru studii indiene de la Universitatea Babeș-Bolyai. Curiozitățile mele legate de cum a luat naștere acest roman, despre legătura ei cu personajul care mi-a schimbat viața, Maitreyi, și despre Calcutta, orașul care ascunde în el milioane de povești, au dus la realizarea interviului care urmează. (Mihaela Gligor)
Mihaela Gligor: Acum câteva zile am început să citesc romanul tău, Toate viețile pe care nu le-am trăit, și m-am trezit cufundată în poveste! Se părea că întreaga mea Indie este prezentă în roman. Mi-a plăcut mai ales faptul că ai alăturat ficțiunea și non-ficțiunea și ai găsit o legătură specială între lumi care par îndepărtate, dar totuși atât de apropiate una de alta. Care a fost punctul de început al romanului tău? Unde îți găsești inspirația? Cred că ești foarte curajoasă că folosești atât ficțiunea cât și non-ficțiunea în acest roman, iar rezultatul este remarcabil.
Anuradha Roy: Pe măsură ce mă apropii de sfârșitul scrierii unei cărți, mă simt de parcă nu aș mai scrie niciodată alta și încep să mă gândesc că voi deveni olar cu normă întreagă sau îngrijitor de câini (acestea sunt celelalte posibile ocupații ale mele). Dar, la un moment dat, adesea destul de discret, o anumită imagine sau un personaj începe să ciugulească marginile conștiinței mele și mă trezesc gândindu-mă la ele din ce în ce mai des și așa apare dorința de a găsi o lume pentru a le exprima.
Toate viețile pe care nu le-am trăit a început cu ideea unui băiat care poate intra, prin imaginația sa, în fotografii și poate trăi în lumea aceea. Am scris destul de multe introduceri ratate cu acest băiat și nimic nu mi s-a părut bun. Apoi a urmat a doua mea vizită în Bali, la Festivalul Scriitorilor din Ubud și o lume întreagă a început, încet, să se contureze în timp ce vizitam un muzeu de acolo și priveam picturile lui Walter Spies2. Am descoperit că Rabindranath Tagore3 îl întâlnise pe Spies în timpul călătoriilor sale; că Beryl de Zoete4, care a scris o carte cu Spies, venise în India pentru a scrie despre dans. Așa am decis să alătur realitatea și ficțiunea; așa cum spui, o mișcare oarecum curajoasă. Însă știam la acel moment că personajele mele fictive ar fi trăit într-un context istoric, iar contextul acela trebuia să includă oameni care trăiseră în realitate. Aducerea lor împreună a fost un lucru firesc.
M. G.: Cartea ta explorează pierderea, memoria, conflictul, războiul și libertatea Indiei înseși. Au fost toate acestea inspirate din propriile sentimente?
A. R.: Chiar acum, lucrurile sunt foarte dificile și tulburătoare aici, atât în planul vieții de zi cu zi, cât și în plan politic (realități care sunt interconectate). Mulți dintre noi ne simțim dezamăgiți că ne-am pierdut țara pe care o cunoșteam. Nu am început să scriu această carte pentru a explora acest tip de pierdere, dar pe măsură ce personajele și temele s-au dezvoltat, a fost clar că perioada istorică despre care scriam avea paralele clare și uimitoare cu prezentul. Pe măsură ce am aflat mai multe despre Spies, Tagore și de Zoete, care au trăit într-o perioadă istorică plină, mi s-a părut că acel trecut și prezentul meu pluteau unul în celălalt. Lucruri precum naționalismul au fost dezbătute profund și cu pasiune în timpul mișcării pentru eliberarea Indiei de sub dominația colonială și multe din predicțiile lui Tagore despre naționalismul toxic se împlinesc nu numai în India, ci și în alte părți ale lumii.
M. G.: Menționezi romanul Na Hanyate (Dragostea nu moare), de Maitreyi Devi. Trebuie să mărturisesc că povestea ei, așa cum a spus-o Mircea Eliade, mi-a schimbat viața. Eram în liceu când am citit prima dată Maitreyi, romanul scris de Eliade după întoarcerea sa din India. Imediat după aceea am decis să studiez filosofia, așa cum a făcut Mircea Eliade, în speranța că într-o zi voi putea vedea India. După ani, când am venit prima dată în India și am cunoscut familia ei, mi-am dat seama că și cel mai nebunesc vis poate deveni realitate. De atunci (2007), India are un loc special în viața mea. Cum ți-a schimbat lectura romanului Na Hanyate percepția asupra femeilor și a modului de viață indian? Este Maitreyi un model pentru tine? Ar trebui ea luată ca model de tinerii din vremurile noastre? Știu, acum, atâtea lucruri despre ea și cred că este o femeie incredibilă, atât de puternică și polivalentă. Care este părerea ta despre Maitreyi Devi, atât ca femeie, cât și ca scriitoare?
A. R.: Na Hanyate a fost pentru mine o descoperire târzie, deși este un roman atât de cunoscut în limba bengali. Este izbitor de modern. Modul său de narațiune, descrierea directă și necenzurată a dorinței feminine, disecția propriei stări interioare de către povestitor, descrierea onestă, neprețuită a societății și patriarhatului indian, claritatea absolută cu care este expusă ipocrizia vieții de familie, toate acestea îl fac un roman foarte contemporan.
Că este „autoficțiune“ a însemnat, pentru mine, un alt tip de revelație. Maitreyi Devi a fost mătușa mea: soțul ei a fost verișorul primar al tatălui meu. Așa cum știi din legătura ta cu India, aceasta este considerată o relație strânsă aici. Romanul ei a apărut în anii 1970, când eram copil, și a devenit imediat, mai mult sau mai puțin, o marfă de contrabandă în familia noastră mare și conservatoare din Calcutta. Acesta este motivul pentru care am ajuns la el atât de târziu, citindu-l doar când mă documentam pentru memoriile și ficțiunea din anii 1930. Și, odată ce l-am citit, personajele Amrita din romanul ei și Gayatri din al meu păreau să fie profund conectate. Eroina din Na Hanyate este o femeie extraordinar de curajoasă, care pune la îndoială tot ceea ce o înconjoară și trăiește neconvențional chiar și după ce se căsătorește. Cunoscând familia din care provenea Maitreyi Devi – elita conservatoare bengaleză – sunt sigură că până și scrierea unui astfel de personaj fictiv a fost dificilă, mai ales că majoritatea oamenilor știau că este un roman autobiografic. Majoritatea contemporanilor ei, de exemplu celelalte mătuși ale mele de aceeași vârstă, nu ar fi visat să scrie o astfel de carte sau să trăiască o astfel de viață.
M. G.: Știu că mulți scriitori bengalezi sunt renumiți în întreaga lume și romanele lor sunt foarte apreciate. De asemenea, cred că există ceva special în Bengal, în Calcutta, mai ales, un oraș cu o tradiție veche în domeniul artistic și literar. Cât de mult te-a influențat creșterea cu o astfel de moștenire?
A. R.: De fapt, nu am crescut în Calcutta și nici nu am avut o educație tipic bengaleză. Foarte devreme în viață, din cauza serviciului tatălui meu, am început să ne mutăm dintr-un loc în altul și cea mai mare parte a copilăriei mele nomade a fost petrecută în sudul Indiei, în Hyderabad, unde am mers la o școală musulmană pentru fete. Acesta este, încă, locul de care mă simt profund legată în ceea ce privește copilăria mea. M-am întors la Calcutta pentru facultate și am ajuns la literatura din Bengal foarte târziu; literalmente am învățat din nou să citesc în limba bengali când aveam 30 de ani, pentru că știam că pierd o literatură bogată, pe care îmi doream să o citesc în limba originală.
Am un sentiment curios de a fi atât o străină, cât și una de-a locului, când e vorba de cultura bengaleză. Din punct de vedere emoțional și intelectual, nu mă voi simți niciodată conectată la fel cum sunt bengalezii cei mai educați, dar totuși o parte din mine aparține foarte profund de locul acela. Așadar, am admirația uneia din afară, precum și mândria uneia din interior față de pasiunea pe care majoritatea bengalezilor o au pentru scris și arte. Cu toate acestea, propria mea scriere este influențată atât de literatura bengaleză pe care am citit-o, cât și de scriitori din întreaga lume, pe care i-am citit în original sau în traducere. Citisem romanul Maitreyi, de Mircea Eliade, în engleză, cu mult înainte de a citi Na Hanyate, de exemplu!
M. G.: Vrei să le transmiți ceva studenților / cititorilor noștri? Ai vreun sfat pentru ei? De ce crezi că lectura este importantă în vremurile noastre?
A. R.: Nu aș încerca să dau sfaturi nimănui, cu atât mai puțin studenților. Știu din experiență că tinerii experimentează și inventează o lume nouă pentru ei înșiși, și nimeni nu le poate spune cu adevărat despre asta. Îmi pare rău pentru tinerii din zilele noastre și mă gândesc la tot ce au de înfruntat: irosirea acestui timp în izolare, când lumea pare a fi atât de atrăgătoare pentru ei; pierderea atingerii fizice; povara de a înțelege că planeta este distrusă de schimbările climatice. Cum se confruntă mințile de 17 sau 18 ani cu toate acestea? Lectura le poate oferi o perspectivă, un mod de a ieși din constrângerile impuse, așa că sper să continue lectura.
M. G.: Mulțumesc tare mult, Anuradha Roy! A fost o plăcere și o onoare!
___________________
1 Anuradha Roy, Toate viețile pe care nu le-am trăit, traducere şi note de Cristina Nicolae, Editura Humanitas Fiction, București, 2020.
2 Walter Spies a fost pictor, compozitor, muzicolog și curator german de origine rusă. În 1923 s-a mutat în Java, Indonezia. A locuit în Yogyakarta și apoi în Ubud, Bali începând din 1927. Este adesea creditat că a atras atenția oamenilor de cultură occidentali asupra culturii și artei balineze din anii 1930.
3 Rabindranath Tagore a fost primul laureat Nobel pentru literatură al Asiei, câștigând prestigiosul premiu în 1913 cu volumul de poezii Gitanjali. Tagore a fost, de asemenea, romancier și dramaturg prolific, pictor excepțional și muzician desăvârșit.
4 Beryl Drusilla de Zoete, cunoscută și sub numele de Beryl de Sélincourt, a fost balerină, orientalist, critic de dans. Este cunoscută și ca traducătoare a lui Italo Svevo. În 1935, la vârsta de 56 de ani, a călătorit în Bali și a lucrat cu Walter Spies la volumul Dance and Drama in Bali, ce a apărut în 1938, și încă este folosit ca volum de referință în studierea dansului și teatrului tradițional balinez.