Isadora
Sânzianei Cosima
ea locuia în umbrele serii
fuma ţigări uşoare îmbrăca rochii din mătase glazurată
călătorea fără bilet
iubea podurile arcuite peste visul ceasornicelor
şi amurgurile care îi ţeseau eşarfe strălucitoare
dimineaţa desena cercuri în apă
seara aprindea candelabre cu 1000 de braţe
şi-ar fi dorit o grădină a ei cu apusuri scurte şi lună plină mereu
dar prefera totuşi uneori să se ascundă în dulapuri pictate
în unghere tăcute şi răcoroase în versuri caline
şi în cutii muzicale cu sunete de argint
buclele albe îi tresăreau jucăuş
când anotimpurile alunecau peste oraşul de fum
cinematografele de cartier pralinele jobenurile
confetile şi paiaţele triste
îi erau cel mai aproape
ea trăia într-o călimară cu cerneală uscată
acolo primea vizite și în dar marţipan şi ciocolată
dinspre odăile ei se auzeau melodii picurate adormitor
prin pâlnia unui gramofon pictat cu arabescuri fine
sau din cutii muzicale mângâiate îndelung
şi parcă nimeni nu o văzuse aievea toți au uitat-o
doar prin visul meu mai trece uneori
la bordul corabiei albe din raze de lună
a venit la mine aseară i-am deschis uşa
am invitat-o la masă i-am dat fructe şi flori
i-am desenat din vârful peniţei pe fugă 3 nori
şi am lăsat-o apoi să plece mai departe spre voi
ea locuia pe ţărmul unde noaptea înfloresc tamarinii
piraţii purtau drapelul ei întins la catarg
cochetă şi tristă și albă şi mută
ascunsă în pietre desculţă naivă
ea apărea întreagă şi vie
doar odată cu ultimul semn dinspre lună
i-am dat haina mea şi am lăsat-o să plece
mi-a spus zâmbind mă voi întoarce la tine
odată cu ultimul semn dinspre lume
am privit-o plecând şi am trăit mai departe
ţesându-i de-atunci mereu cu răbdare
strălucitoare eşarfe din fir de poveste
Etola nopții pe umerii zilei
Îi priveam urcând panta spre casă.
Trei bărbați obosiți, 3 nave întorcându-se noaptea în radă.
Par 3 himere alunecând prin noaptea de toamnă.
În vaza albastru-cobalt, flori de septembrie.
Vara s-a ofilit. I-au căzut toate petalele și a plecat.
Luna la Istanbul strălucește la capătul străzii peste apele negre.
În curând nostaljik tramvai va începe să șerpuiască prin Taksim
încă o nouă și tomnatică zi.
E ora la care vârsta le desenează femeilor mature
riduri delicate, cearcăne diafane și oțet otrăvit în priviri.
Bine ai venit la mine, bătrânețe!
Bine ai venit, o tinerețe întreagă te-am așteptat!
În loc să intre a râs, s-a întors, și-a plecat.
Își va găsi adăpost într-un trup al cuiva de ea speriat.
3 umbre ușor descifrate, negru prin noaptea neagră venind.
Negru e bun, negru e pur. Iubește umbra, îți va arăta lumina.
Negru e culoarea locurilor prin care ai trecut și acum nu mai există,
a oamenilor care te-au iubit și acum nu mai există,
a țării pe care ai părăsit-o pentru un bărbat.
Un bărbat uriaș care înaintează acum înspre casă,
umăr la umăr cu prietenii voștri.
În curând vor ajunge.
Nicio apocalipsă nu ar putea să-i oprească din drum.
Ei taie noaptea adânc. O supun.
Înaintează prin aerul nopții orientale
cu scânteieri de safire, peruzea și rubin.
El intră în curte. Înalt și doar al meu.
Cu ochii de strugure, cu pletele albe, cândva arămii.
Lumina e stinsă. Crede că am adormit fără el.
Prin noapte intră în casă odată cu el arome de fructe ale toamnei,
de neroli și rodii, de tutun și piatră cubică spălată de ploaie.
El intră cu buzunarele pline cu daruri:
o insignă veche de aviator din biroul Bunicului Ozgur,
un soldățel românesc vechi de plastic
din cutia de tablă în care Grig ține de-ale lui de prin viață
știu că mai ține acolo și o bucată albă de pânză
în care ultima dată când am fost la București, anul trecut,
am pus pământ din fața blocului nostru din Drumul Taberei.
Un capac colorat cu stemă regală
de la nu știu ce băutură din locanta rusească,
o pană de saz pe care i-a dat-o Emre care știe
că strânge de peste tot mărunțișuri pentru mine;
o pietricică maro cu pete albe în formă de barcă.
Un pătrat auriu cu fața lui Mozart, de ciocolată.
Și toate ale mele, și doar pentru mine!
Bărbatul meu intră în casă. Aprinde lumina. Crede că dorm la etaj.
Un zâmbet cât un continent care nu se va scufunda niciodată
i se desenează pe față.
Își golește buzunarele pe masa din bucătărie încet.
Se gândește că dimineață le voi descoperi uimită întinse pe masă,
voi bate din palme, voi striga, voi țopăi în jurul lui
apoi îl voi trage ca de obicei de urechi și de barbă.
Și deodată apar în ușă râzând.
Se întoarce spre mine surprins.
Etola nopții se așază pe umerii zilei.
În mijlocul nopții s-a făcut dimineață.