În interpretarea lui Grigore Chiper, elegiile – textele lirice cu substanța cea mai densă – sunt de o acalmie uimitoare, fie și cu o enormă tensiune emotivă în interior. Un model minimalist absolut (cel de până la minimalism, amintind de maniera confesionalismului lui Lowel sau de poemele meditativ-confesive ale lui Abăluță). O poezie catifelată, urmând parcă tehnica muzicii dodecafonice: totul e supus gravitației nivelatoare, totul e relatat cu semne grafice egale în drepturi, fără virgule retorice și fără semne de exclamație (nici măcar în subsidiar) (dar tocmai de aceea de un dramatism cumplit, deși discret): „Tata tăcea tot mai mult și mai mult/ nu intervenea când discutam cu mama/ și moartea lui a fost prelungirea unei tăceri/ urmarea unei absențe// După ce murise/ si lucrurile se mai temperaseră puțin/ am intrat în casă/ iar moartea căpătă profilul unei obișnuințe”.
Uneori jocul dintre semnificant și denotație e singurul care „lămurește” sensul poeziei și justifică existența ei. Când autorul începe un poem cu declarația că se plimbă pe strada Universității pe care nu există nicio universitate și îl încheie (pentru că ajunge la finișul jogging-ului matinal despre care relatează) pe strada Timiș, așteptându-se – zadarnic! – ca acolo să apară râul omonim (sau, simplu: un râu), toponimele respective nu sunt nici simulacre, nici simboluri, ele sunt nume arbitrare, ceea ce face arbitrară întreaga (i-)realitate surprinsă în poem. De ce ne-am aștepta să se întâmple ceva semnificativ, când semnele însele sunt convenții neobligatorii în întreg sistemul semiotic? Ce ar trebui să facem? Soluția e din aceeași casetă a semnelor de-a gata: pe tricoul în care se plimbă, în această odisee profană, eroul („azi am făcut jogging îmbrăcat pentru prima dată în tricoul tău”) stând scris, ca o indicație de lectură (a acestei lumi): „keep calm and love moldova”. QED.
Peisajele lui Grigore Chiper (inclusiv, cele din ultimul său volum) sunt fundamental urbane. Bacoviene. Chiar și atunci când peisajul propriu-zis e vag și se desenează zgârcit, cu mijloace precare, chiar sub ochii noștri. Precum acest Pastel: „Plouă așa cum se întâmplă/ la sfârșit de iarnă început de primăvară/ O femeie s-a oprit/ în mijlocul trotuarului/ și privește/ cum pe un segment de șosea/ cu canalul de scurgere înfundat/ sare spectaculos apa de sub roțile autoturismelor…” Nu atât peisajul, cât privitorul (după Kant, ochiul lui contează, nu „frumusețea” ca lucru în sine) e cel care ne menține atenția: „Mi-ar plăcea și mie să mă opresc/ și să privesc/ aceste mașini trecând prin apă/ să ascult răpăitul pe acoperișuri/ sau gâlgâitul din burlane/ sau pur și simplu/ căderea picurilor/ Noaptea mă trezesc/ mă apropii de geam/ și mă uit la cei câțiva fulgi/ promiși”. Virtualitate pură și „realitate” fără pretenții.
Dacă poezia e formă a cunoașterii, cum spun modernii, atunci Grigore Chiper, poetul, se limitează, modest, la studiul fenomenelor/aparențelor, la o cunoaștere în straturi, fără a pretinde cunoașterea esenței: „Un chinez/ așezat lângă mine/ citește programul TV/ într-un ziar cu hieroglife/ Apoi se ridică pe scenă/ și recită/ în ritmuri belicoase/ și sunete de kung fu// Dar nu e decât o aparență asiatică/ Traducătoarea spune/ că versurile sunt despre lotusul/ care își desface cu delicatețe petalele”. Sau o altă secvență, din pagina de alături (fenomenul frecvent și exemplele pot fi decupate arbitrar, „universul poetic” fiind desenat/construit pe carcasele acestor aparențe): „Aterizăm cu succes/ Călcăm pe asfaltul dur al străinătății/ Nu cunosc pe nimeni/ dar mă așteaptă cineva/ având fața vopsită cu chinovar/ Merg în întâmpinarea lui/ ca și cum m-aș îndrepta spre planeta roșie”.
În principiu, totul e un potențial niciodată transpus în „realitate”, poate doar sublimat artistic, în vreo expresie memorabilă, sau eludat printr-un gest aparent paradoxal. O insomnie este descrisă în sumbra ei inexpresivitate obosită, dar titlul poemului o limpezește sentențios: „Nopțile albe sunt zilele negre”. Iar într-un alt poem iluzoriile călătorii și așteptări în gări sunt ireale, sunt „kafkiene” (referințele culturale nu-s neapărat mofturi livresc-postmoderniste, ele doar scurtează explicația și conturează exact imaginea, precum altădată proverbele, primele noastre mostre de „intertextualitate”), singura interjecție vie și expresivă fiind detaliul că „Aștepți ca și data trecută/ împreună cu o brunetă cu părul lăsat pe spate/ Odată ajunși/ o va zbughi spre punctul de vizavi al stației”, eroina (speranța!) evadând din tablou.
Citind poemele lui Grigore Chiper, ai senzația spontaneității, poemul întâmplându-se cumva de la sine, autorul doar fixându-l în fișier, așa cum un fotograf își selectează, prelucrează și afișează câteva dintre nenumăratele cadre din memoria aparatului. E o impresie falsă, totuși, dovadă fiind obiectele de artefact (făcute deci, nu născute), ca această construcție în doi timpi, precum o zeugmă, care începe: „O iarnă frumoasă/ e ca o femeie/ nu neapărat blondă/ din cauza asociației dintre culoarea zăpezii/ și cea a părului/ nici neapărat brunetă/ (…) și nici neapărat roșcată …”, ca să sfârșească răsturnând clepsidra: „O femeie frumoasă/ e ca o iarnă/ nu neapărat cu zăpadă ce seamănă culorii deschise/ a părului/ nici neapărat amintind de siluetele de copaci deszăpeziți/ și întunecați ca părul brun/ și nici arătând ca luna sângerie/ coborâtă provocator în perigeu/ deasupra unicului patinator/ care lunecă pe gheața amăgitoare” (Luna în perigeu).
O altă construcție proprie (dar, deh, făcută și ea pe modelul realității… și al lecturilor), deloc spontană, născută de o imagine surprinsă în spontaneitatea ei, e un poem despre Republica Moldova & Transnistria (drumul poetului spre baștină trece prin vama transnistreană), intitulat Călătorie din Scylla în Caribda: „Moldova e Cutia Pandorei/ Cămașa lut Nessos/ Firul
Ariadnei// Transnistria e Calul Troian/ Călcâiul lui Ahile/ Calendele grecești”. Urmează nu atât o confruntare ideologică, politică sau pe criterii naționale, cât o întâlnire dintre două lumi: „Vameșul transnistrean cotrobăiește preocupat/ printre lucruri/ întreabă ce e cu numerele de Lettre International văzute/ în portbagaj/ Ca să-i răspund îl întreb la rându-mi/ dacă știe ce înseamnă eseu”. În fine, zona propriu-zisă e una de dincolo, deopotrivă orwelliană și tarkovskiană: „La înmormântarea la care mergem nu găsim strada/ pentru că nu este pe Google map/ și nici nu avem pe cine întreba/ în această parte a lumii/ nu există populație/ ci numai teritoriu// De dincolo și de aici ne-am adunat în jurul catafalcului/ Procesiunea era puțin grăbită/ căci multora dintre cei prezenți le expirau vizele…”.
Poemul care include sintagma ce a dat titlul cărții e precedat de un motto din Anton Holban (Jocurile Daniei). Naratorul (sic!) citește din Tagore pe hârtie și „în fiecare vamă parcurg/ fără să mă grăbesc/ câte cincisprezece-douăzeci de pagini”. În același timp, vecina lui, eroina adevărată a acestei povești, scrie o scrisoare, iar toată construcția devine o ilustrată decupată – totuși – dintr-o carte: „Literele majuscule aproape că le pictezi/ disproporționat de mari/ așa cum obișnuiesc să le fac și eu// Scrisoarea la care trudești neîntrerupt/ e adresată evident cuiva/ poate nimănui// nu deranjează nici cerneala verde/ aleasă pentru a surprinde sau chiar a epata”. Iar finalul readuce în același plan al semnificațiilor poetice referința livrescă la cărțile despre arborii halucinogeni din Asia lui Tagore, jocul de culori din poem și sugestiile minimaliste, abia nuanțate semantic, marca Grigore Chiper: „Semaforul la care am oprit/ are însă culoarea roșie/ iar semințele de betel din roman s-au scuturat.”
Interpătrunderea livrescului (de fapt: a culturalului) și naturalului, inocentului, ar putea și ea fi una din mărcile lui Grigore Chiper. Și tocmai acest jocul/loc al confluenței naște poezia, fiică naturală a penetrării artefactului de către realul empiric. Într-un poem urmărim o întreagă paradă a personajelor literaturii din toate timpurile: Voltaire, Molière, Homer, Sapho, Candid,
Polichinelle, iar un altul este dedicat „lui Zoe, cea din O alergare de cai”. Tot atât de firesc sunt reciproc contaminate realitatea și filmul (neorealismul italian e tentant probabil prin lipsa decorului artificial): „Am văzut într-o clădire veche și dezafectată/ un du-te-vino de făpturi/ din secolul trecut/ Nu aveau fețe/ nici măști/ ci numai costume/ Nu sunt sigur/ Dacă trăiesc eu un film neorealist alb-negru/ sau erau ele în trecere”. Iar în altă parte reținem imaginea scărilor dintr-un film francez: „Gândurile mele sunt străvezii/ aproape ca ziua spre care întind mâna// Te-am văzut printre figurile aeriene/ alergai o sută de metri garduri/ Iarba era pătulită de furtuna din suflet/ Marile nume care ne dirijaseră tinerețea/ și ne deprimaseră în același timp/ s-au pierdut în ceață// Aș fi găsit un sens în toate/ dacă ar fi fost ziuă/ îmi grămădesc lucrurile pe cearșaful boțit/ și cobor pe scările/ dintr-un vechi film francez/ din care au mai rămas doar aceste amărâte scări…”
Într-un poem urmărim un obsesiv periplu al confesorului liric care a condus toată ziua mașina și jocul acesta încordat continuă și mult după revenirea acasă, iar în mijloc, ca o digresiune, impresiile din lectura unui jurnal (mai precis: impresiile referințelor culturale): „M-am întors acasă/ ca o bucată de sticlă făcută țăndări/ Am încercat să citesc ceva/ un jurnal/ și o vreme a mers/ mai ales atunci când autorul cita din Paul Valéry sau Radu Petrescu” (Orizonturi). Nu este o invenție a lui Grigore Chiper această contaminare a liricului pur, „inocent” literar, cu livrescul.
Nici minimaliștii puri, din generațiile nouăzeciste-douămiiste, nu își pot revendica o artă inocentă, lecturile anterioare supraveghindu-le și contaminându-le discursul, naturalul și culturalul fiind condamnați să conviețuiască pașnic în poezie, polemizând sau stabilind un raport de complementaritate. Iar în cazul lui Grigore Chiper lucrurile se explică și mai simplu: lecturile sale sunt hrana firească, sunt emoții și dureri firești, sunt produse naturale, precum pentru alții durerile fizice.
Pe acest câmp al virtualităților, în care potențialul nu e realizat, ci doar sublimat estetic, precum spuneam mai sus, regula convertirii e subtilă (și explicitată cu aceeași ironie subtilă, marca Grig Chiper), precum în acest poem pe care îl citez integral: „În copilărie nu aveam nici cea mai vagă idee/ ce aș putea să devin în viață/ Și visul meu s-a realizat” (Visul).
Grigore Chiper, Semințe de betel, Rocart, 2020, 80 p.