Cartea Magdei Mihăilescu (Sora mea din Australia: trecute întâlniri cu Irina Petrescu, Bucureşti, Editura UCIN, 2019, 223 p.), dedicată actriţei Irina Petrescu, m-a bucurat şi m-a întristat totodată. M-a întristat pentru că nu voi mai intra niciodată pe uşa urâțită („când au venit ruşii”, mi-a spus) a casei ei. M-a bucurat pentru că nu a fost uitată, ea, cea care ştia să fie prietenă. „Trădarea în prietenie mă doare mai mult decât orice altceva (…). Prietenia (…) este pe viaţă.” (p. 54). Autoarea cărţii adună în acest volum interviuri cu actriţa, pagini scrise de Irina Petrescu (şi ce bine scria!) publicate în revista „Cinema” şi mărturii semnate de Liviu Ciulei, Mihai Măniuţiu, Dan Nuţu, Virgil Ogăşanu printre alţii, oameni care au însemnat ceva în viaţa omului şi a actriţei, dar având probabil în minte mereu ceea ce a spus Irina Petrescu. „Indiscreţia nu mai are, astăzi, nicio limită. Ba a devenit chiar ţanţoşă, are insolenţa de a pretinde că ar fi opusul ipocriziei.” (p. 50). Cunoscută mai ales ca actriţă de cinema de spectatorii din toată ţara, Irina Petrescu avea orgoliul de a fi actriţă de teatru. (Vorbind despre un interviu al lui Larry King cu Nicole Kidman şi George Clooney despre filmul făcut împreună cu Marcel Iureş şi în care aceştia se arătau la unison încântaţi de colaborarea cu actorul român, foarte bun, care e actor de teatru aduceau ei argumentul suprem, Irina Petrescu, care l-a avut coleg de scenă adeseori, mi-a explicat că între actori aceasta este scara de valori, lucru nu prea evident în percepţia spectatorilor de teatru şi de cinema.) Şi, totuşi spune că „Cinematograful nu înghite sinceritatea trucată.” (p. 52)
Evident că iubea filmele, scria de multe ori despre ele în revista „Cinema”. Un fel de autoficţiune, care introducea cititorii cinefili în secretele platoului de filmare, loc unde nu le era permis să ajungă. Vedem în selecţia textelor şi că era atentă la societatea în care trăim şi ea, care era atât de îngăduitoare cu cei din jur, sancţiona în scris ceea ce era „mai degrabă un defect de educaţie, dacă nu o infirmitate” aşa cum o făcea într-o tabletă din 1971: „Uităm (…) ce ar fi trebuit să deprindem de mici: disciplina de a avea „măcar” o idee, de a vorbi numai atunci când ai neapărat ceva de spus, uităm să facem efortul de a găsi alte tălmăciri. Uităm să fim noi înşine, uităm o sumedenie de fleacuri. Dar important este că niciodată nu ne scapă din vedere să punem în priză mecanismul acela complicat care declanşează automat platitudinea şi vulgaritatea.” (p. 157) Pentru că Irina Petrescu era o persoană educată, cultivată, care îţi acorda toată atenţia ei când o vizitai, care gătea pentru tine, te răsfăţa, îşi dăruia timpul ei. Nu te plictiseai niciodată vorbind despre toate, mari şi mărunte. O descopereai în timp, nu era genul confesiv, nombrilist. Invitată într-un sfârşit de săptămână la casa de pe malul Snagovului am aflat că, în timpul comunismului, mergea cu părinţii la ştrandul de peste lac şi aceştia îi arătau locul şoptindu-i că e de la bunici. Pozele acestor bunici tronau în livingul mare şi luminos al casei.
Fiecare pagină din cartea Magdei Mihăilescu, fiecare rând, mi-a stârnit amintiri, mi-a adus-o iarăși aproape pe cea care m-a onorat cu prietenia ei. Când am terminat cartea, am avut impulsul de a-i telefona, aşa cum făceam atunci când îmi plăcea ceva, ca să comentăm.