Vom ajunge la aşa o încurcătură, că nici Iisus Hristos în persoană,
coborând pe Pământ, cu ceasul în mână, nu va putea şti ce oră e.
Salvador Dali
Serile mele cu nuniţii şi cu poveştile lor erau tot mai tihnite. Fără sfârşit. Și ne şi învăţaserăm unii cu alţii. Aşa am aflat povestea timpului. Timpul lor…
– În Țara Semnelor, există ceva cu totul aparte. E un moşneag cu plete albastre și ochii albaştri. Și pielea îi e albastră, şi dinţii, şi zâmbetul, şi gândurile, toate îi sunt albastre. Moșneagul stă singur în Pădurea lui de hematit care își schimbă forma mereu, cum se schimbă tot ce-i în Țara Semnelor.
Totul se schimbă, în afară de moşneagul care hoinărește singuratic prin pădurea lui mişcătoare.
El doarme într-o clepsidră care curge de nicăieri către nicăieri. Curge la nesfârşit, fără să fie întoarsă.
Două pendule uriaşe stau de pază, de-a dreapta şi de-a stânga bătrânului, ca doi câini ciobăneşti. Și îl urmează oriunde se duce.
În jurul lui, un cerc de lumină pluteşte şi se mişcă odată cu el.
Acesta e Timpul nostru, pământene. Timpul pe care noi cumva îl putem pipăi cum stă ascuns în Țara Semnelor.
Căci, din cercul lui de lumină, cu braţele deschise larg, Moșul Timp, singur în Pădurea de hematit, stă şi aşteaptă. Cu ochii orbi, întorşi înăuntru.
Pe degete îi curge viitorul.
Și bătrânul e scăldat în trecut și îmbibat de alcoolul prezentului.
În fiece an, de ziua planetei, dar şi de celelalte două zile sacre: „Ziua Haosului”, a tatălui lui Nun ce se trage din neamul Nemuritorilor Haosului; dar şi de ziua mamei, stea din Ordinul Galaxiilor verzi – în aceste trei zile pornesc spre ţara Semnelor, înspre Pădurea de Hematit a Timpului, şiruri lungi de pelerini.
Este vremea când Timpul poate fi consultat.
Iar Timpul nu ne dă răspunsuri încurcate. Răspunde clar la orice întrebare. În afară de două. Nuniţii n-au voie să întrebe nici cât mai au de trăit, nici cum vor muri.
– Văd că nici voi nu vă puteți stinge curiozitatea asta morbidă a oricărei fiinţe. Trăiţi în orb.
– De ce te grăbeşti? – interveni o nuniţică cu sâni de diavoliţă și inima în cobiliță. Doar sfârşitul nu avem voie să-l ştim, ca să putem trăi pe mai departe împăcaţi cu drogul vieţii şi să nu ştim când Micul Haos ne va tăia raţia. Dar viitorul „în viu” putem să-l iscodim.
Că ne întrebăm Timpul ce să facem în cutare cumpănă, cum e mai bine: pe bucla A, să o luăm, bucla aia cu căsătoria, copiii şi fericiţi până la adânci bătrâneţe; sau poate mai bine pe bucla B, cea cu chefurile, nuniţicile şi fericiţi. Timpul nu doar că ne răspunde, dar dă şi variante de optimuri. Gata calculate. Ia-o pe bucla C3, zice Moş Timp, aia cu chefuri, soţie, copii, divorţ, chefuri, soţie, copii, divorţ, chefuri. E o buclă care ciclează, trăieşti mai mult şi mai felurit, ba, dacă mai scrii şi vreo poveste bună între un chef, o femeie şi-un divorţ – poţi nici să nu mori, ci să chefuieşti în etern!
– Multe acadele are pentru noi Timpul, când ajungem la el. Excursii în trecut şi în viitor – căci totul se poate, orice hagiu al Timpulului ajuns în Pădurea de hematit își poate ciopârţi și viitorul, şi trecutul. După bunul plac.
*
Hai să ne facem o idee despre straşnicele fapte din Pădurea Timpului, dacă s-ar petrece și la noi, pe Pământ.
O companie de tancuri e proiectată două mii de ani înapoi, pe vremea lui Octavianus August, cel mai puternic dintre toți împărații romani. Tancurile sunt însoţite de o mie de camioane cu provizii, muniţie, benzină; dar mai ales planuri, inteligenţă de ultimă oră, boarea secolului XX și XXI; de la sonde de foraj, până la calculele pentru furnale de oţel şi computere.
În două zile, tancurile – mai hulpave ca barbarii – sunt la Roma. Împăratul NU e detronat.
În şase luni, Asia şi întreaga Africă sunt pacificate. Pentru îngenuncherea parţilor, teroarea Orientului şi groparii romanilor, au fost de ajuns câteva salve de obuze şi focuri de mitralieră.
În următoarele şase luni, sunt construite vapoare care pleacă cu jumătate din compania de Zei – cum sunt numiţi acolo răcanii secolului nostru – spre America.
În douăzeci de ani, Antichitatea e complet industrializată. Și gata computerizată. Întreg Pământul este o terra noster romană. Are lansatoare de rachete, cu vultur imperial. Peste era armelor atomice s-a sărit.
Sunt, ce-i drept şi pierderi. Renaşterea nu se mai întâmplă.
Pentru că nu va mai fi nici Ev Mediu.
Opere ca ale lui Dante, Rafael, Michelangelo – nu se mai nasc.
Rafael pictează cu calculatorul, Michelangelo face artă africană şi păsări măiastre, Da Vinci e cubist.
Iar Van Gogh renunţă la pictură și se face matelot.
Cât despre Dante, el va transcrie versuri pe muzica rock a lui Kant!
Noroc că marile capodopere ale unei omeniri cu timp neinfluenţat au fost trimise toate, cu primul transport, dinspre prezent spre trecut.
*
Pe planeta Nun, excursiile în viitor sau în trecut se făceau mai ales de Ziua Marilor Schimbări. Atunci, Timpul se deregla complet. Mii de nuniţi erau azvârliţi înapoi în timp, cu toate cunoştinţele şi visele lor.
În câteva secunde, prezentul li se schimba brusc. Trecutul – alterat și el – îl influenţa.
Unii sărea în viitor, alții în trecut. Marja era cam aceeași: două mii cinci sute de ani.
Pe Planeta Femeie, viitorul fusese aproape eliminat.
Fragment din romanul PLANETA FEMEIE
(Povestirile planetei NUN și alte hiperspații),
în curs de apariție la Editura Tracus Arte