* * *
încet încet cineva te șterge din lume.
azi în timp ce traversai strada
urma pașilor
trecerea de pietoni
trotuarul de vizavi
ceasul din turla primăriei s-au șters.
ajuns acasă cineva ți-a șters
ușa de la intrare
ferestrele
peretele dinspre nord
lumina zilei.
e noapte.
îți e frică să adormi. cineva ar putea
să-ți șteargă somnul
prima ta zi de școală
ar putea să-ți șteargă
chiar moartea.
* * *
ai nevoie de haine noi
ai nevoie de tatăl tău
cel plecat într-o zi de octombrie
când pe cerul enorm ai văzut
cum se hrănesc
un roi de viespi călătoare.
ai uitat dacă era luni sau vineri
sau dacă aceea a fost atunci
traiectoria perfectă a soarelui
prin sticla ferestrei. mai târziu ai văzut
ochiul spart al zilei
camera răvășită de lucruri.
ca să reziști ți-ai spus:
viața asta
nu-i decât o altfel de pauză
o legătură fierbinte de sînge
între tată și fiu.
* * *
cu trupul meu ascuns înlăuntru
pământul visează.
uneori visul lui vechi de câteva mii de ani
se suprapune cu visul meu
din noaptea trecută.
dimineața devreme când mă trezesc
două movilițe de pământ veghează
la capătul patului.
cu trupul meu ascuns înlăuntru
pământul visează
viața mea din ultimii ani.
* * *
tu nu ai tras niciodată cu o armă de foc.
ai trăit de pe margine
jocul cu moartea
ai privit de departe rugina
cum șubrezește orașul.
sub hainele împrăștiate prin casă
ai îngropat zilele scurte.
umerii tăi au tăcut. pământul a tăcut.
a venit însă o zi
când în camera ta
ai zărit printre lucruri
bucuriile mici ale sufletului
sau ceea ce a mai rămas
dintr-o viață
trăită până la os.
* * *
cum ești atât de departe dragostea mea
eu am pornit un război doar pentru tine.
învingătorul va ajunge la tine
după câteva sute de ani.
dar tu dragostea mea nu ai aflat
că eu nu mai am somn
și în somnul tău
nu pot să mă strecor de teamă
că aș rămâne acolo drept pradă
nopților tale de veghe.
așa că eu continui să lupt
cu distanțele enorme pe care le străbat
zilnic în gând
cu privirea ta încețoșată
cu trupul tău fragil ascuns
între țări de ape.
dacă încă nu ai aflat să știi
am fost învins.
vestea asta nu va ajunge niciodată
la tine.
toți cei din jurul meu
soldați credincioși
au sfîrșit până la ultimul.
* * *
nimic nu te mai ajută să uiți.
cât e noaptea de lungă gândurile tale
fac luna bucăți. la primele ore ale dimineții
cu greu adormi
convins că din luna spartă
bucată cu bucată n-a mai rămas nimic.
repeți asta noapte de noapte
și dimineața auzi lumina lunii
scrâșnind
de-a lungul pereților.
peste zi camera ta se umple încet
cu părinții frații și surorile tale
întorși de la muncile câmpului.
asta te ajută să uiți. mai trece o zi.
privești cerul.
în seara asta luna
pare de neclintit.
* * *
pe urmele frumuseții adulmecă moartea.
nimic nu se compară
cu boticul ei cald
cu iscoadele pe care le trimite.
însingurându-te nu mai pleci nicăieri
doar ea îți lasă ușa deschisă
ferestrele luminate
ca spiritul tău călător
să se întoarcă acasă.
azi frumusețea ei ți-a îngroșat venele
ți-a intrat în sânge
te-a escaladat în văzul lumii
ca pe un munte virgin.
surprins în mijlocul camerei
îngerul casei și-a pierdut zborul.
din instinct privești pe fereastră.
pe termen lung totul are sens
totul are o noimă. dar acum
ca un ciot de carne
ca o limbă de câine
îți adulmecă fața.
* * *
tot mai aproape sunetul tobelor
tot mai aproape cântecul celor
care nu-ți mai sunt azi în preajmă.
tu ai crezut
într-o altfel de poveste
unde singurătatea
mușca
din pereții de beton
tot mai pieziș.
* * *
dimineața pleci de acasă cu gândul
să respiri în oraș aerul tare
de pe acoperișurile blocurilor
cu zece etaje.
ca un șerpaș iscusit duci în rucsac
monezi pioleți arome
haine curate
și o mască de oxigen
care să te țină în viață.
în timp ce tu urci
cineva uimit
de frumusețea zborului
fără contur
se aruncă în gol.
tu încă nu zbori. dar în patul tău
disperarea creștea
ca un șarpe de casă
hrănit
numai cu lapte de capră.
* * *
ea se naște din gândurile tale
și se hrănește cu ploaia din munți.
umăr lângă umăr
sunt cei o mie de soldați care o apără.
cei care nu o pot vedea
privesc cu ochii goi cerul
pregătesc vasele de lut
în care altădată sfârâia
picătura de apă.
dar azi te-ai simțit depășit.
azi în gândurile tale
cei o mie de soldați
înarmați până în dinți
întreabă de tine
îți caută urma.
* * *
un amestec de mici întâmplări
fericite
eboșe
resturi de viață
ani secreți
amintiri nedorite
sunt expulzate cu putere
de câteva zile
de creierul tău.
începutul și sfârșitul
nu-i pentru cei slabi.
acum cei care înving
îți arată drumul în noapte.
* * *
te răsfață moartea prin somn
cu o cafea la ibric.
îți face cu ochiul atunci când simte
că tensiunea îți crește.
tu hotărât mai adaugi o lingură
de zahăr în sânge
și aștepți încă o dată
un zâmbet complice.
te răsfață moartea prin somn
ca pe un prunc
în prima lui zi de viață
moartea ta
la distanță de o zi
la distanță de un om..
* * *
azi războaiele de o zi
nu le mai câștigă nimeni.
azi intri în casă și împarți liniștea
după bunul tău plac.
mai întâi împarți liniștea pe zile
și nopți
apoi te gândești la neliniștea unei
femei fugite de acasă
la dulapurile cu haine
pe care nu le-a mai deschis nimeni
de ani buni.
sigur pe tine
te retragi în spatele casei
unde n-a mai fost liniște demult.
aici printre gândurile tale
și-a făcut cuib
un roi de viespi de pământ.
* * *
ca o pisică persană îți intră în casă ziua de mâine
ca un glonte tras acum câteva sute de ani
dar niciodată ajuns la țintă.
în preajma analgezicelor
mintea ta pare obosită
dar tu răbdător aștepți
cineva să te strige
cineva să-ți arate
scara care din camera ta urcă la cer.
ciudățenia zilei de azi
sunt ferestrele bătute în cuie
ceaiul de la ora cinci pe care-l bei
cu tatăl tău în grădina din spatele casei
printre brusturi și ferigi
o dată la șapte ani.
* * *
azi pleci într-o călătorie mai lungă.
ai început să împachetezi. mai întâi
ai împachetat cu grijă dealurile verzi
din spatele casei
câmpurile cu cartofi dulci
cireșii amari.
apoi rând pe rând ai împachetat ușile
ferestrele
zidurile casei acoperișul
podeaua tocită de urme de pași.
cu o mână sigură ai împachetat
drumurile străzile
calea ferată
ploile calde din iunie.
la prânz după ce ai terminat de
împachetat zilele săptămânii
ai privit cerul.
câțiva nori
așteptau cuminți
ultima ta zi de muncă.
* * *
acum câțiva ani peste sufletul tatălui tău
au pus pământ neroditor.
de atunci privești cerul ca pe o hartă
din care nu lipsesc
masa scaunele tablourile
duminicile în familie
realitatea ca o cămașă de forță
tăcerile minerale.
ascuns printre lucruri
poți auzi țipătul din spatele pereților
poți auzi limpede cum se surpă
spațiile
dintre cuvinte