Reza Aslan (n. 1972 în Iran) publică în anul 2017, în America, volumul God: A human history, tradus în limba română în anul 2020 sub titlul Dumnezeu: o istorie umană. În calitate de profesor specialist în istoria religiilor și doctor în sociologia religiilor la Universitatea California din Santa Barbara, dar și datorită pasiunii sale speciale pentru teologie, Reza Aslan își propune să prezinte și să comenteze în volumul său devenirea ideii de dumnezeire, mai precis a ideii de zeu, Dumnezeu sau Allah… De fapt, el urmărește să expună viziunea pe care omul generic, deci omul tuturor civilizațiilor a avut-o, în timp, asupra dumnezeirii, iar nu ideea sa personală. Înțelegem astfel că Reza Aslan nu a căutat o religie anume, una mai rezonantă, mai puternică sau la modă, ci doar acele religii care puteau să îi ofere un Dumnezeu „credibil”; sau cât putem noi considera, ca oameni, că Dumnezeu poate fi credibil doar prin modul în care ni-l imaginăm… Dincolo de faptul că noi ni-l imaginăm pe Dumnezeu într-un fel sau altul, din cartea despre care vorbim vom reține pentru început cel puțin acest lucru care ni se pare important:
„Nu încerc să dovedesc existența sau inexistența lui Dumnezeu, pentru simplul motiv că nici de o parte, nici de cealaltă, nu există dovezi. Credința este o alegere. Dacă cineva spune altceva, încearcă să te convertească. Fie alegem să credem că există ceva dincolo de tărâmul material – ceva real, ceva cognoscibil –, fie nu.” (ibid., p. 12).
Așadar, nefiind interesat de convertirea noastră la o religie sau alta, exegetul urmărește să cerceteze ofertele fiecărei religii în parte, pentru a vedea astfel cum a fost înțeleasă și în același timp concepută ideea unei forțe supranaturale, care există din veșnicie, este activă și are puteri nemărginite asupra a tot ceea ce există, forță căreia omul i-a spus zeu, Dumnezeu sau Allah.
De la cele două divinități principale ale Vechiului Testament
la Dumnezeul unic (monoteism)
Ce spune Biblia despre Dumnezeu? Cum îl înțelege și prezintă?
În prima mare carte a Vechiului Testament, Pentateuh, compusă din alte cinci cărți (Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii și Deuteronomul) apar două divinități principale, doi zei: Iahve, tradus de regulă prin Domnul (Lord, în engleză), și El sau Elohim (forma de plural a lui El), tradus prin Dumnezeu (God). Însă noi, care întâlnim în Pentateuh sau în Vechiul Testament cele două divinități – Domnul și Dumnezeu –, nu facem distincție între ele, crezând că este vorba despre o singură divinitate, căreia de obicei îi spunem Dumnezeu.
Și totuși, „de secole întregi, savanții sunt la curent cu faptul că israeliții din Biblie venerau două divinități distincte, fiecare având numele său, originea și trăsăturile sale”, ne spune Reza Aslan (p. 133).
Divinitatea Elohim
Divinitatea El/Elohim, care aparține așa-zisei surse elohiste, din care s-a compus Pentateuhul, este cea mai veche divinitate a israeliților, dar și a Canaanului, deci a ținutului în care poporul israelit locuia. Elohim este prima divinitate care apare în Sfânta Scriptură, mai precis în cartea Facerea:
„La început, Dumnezeu [Elohim] a făcut cerurile şi pământul“. (Facerea 1, 1).
Biblistul Barry Bandstra opinează că „Dumnezeul lui Avraam este desemnat [în Biblie] în trei feluri diferite: YHWH, El Șaddai și Elohim. De la Facere până la Avraam, divinitatea este Elohim. Apoi ea se revelează lui Avraam și celorlalți strămoși ca El Șaddai. Cei din vechime nu au cunoscut niciodată numele YHWH.” (Barry Bandstra, citat în 1, n. 9, p. 250).
Divinitatea El (Elohim) este „Marele zeu al Canaanului.” El era reprezentat „ca un rege cu barbă, ca un taur sau ca un vițel”, iar principala sa funcție era aceea de „rege ceresc, de tată protector al regilor muritori ai Canaanului”. El (Elohim) conduce panteonul zeilor canaaniți, din care fac parte cel puțin Așera, zeița mamă și totodată soția lui El, Baal, zeul furtunii, Anat, divinitatea războiului, și Astrate sau Iștar, zeița iubirii.
Între toți acești zei, El/Elohim rămâne totuși pentru credincioșii israeliți zeul principal. Divinitatea care face toate legămintele cu Avraam, cu Iacob, cu fiul acestuia, Isaac, se numește El (Elohim).
Divinitatea Iahve
Celălalt mare zeu al israeliților, care îi urmează cronologic zeului El (Elohim), este Iahve, iar el apare pentru prima oară în Vechiul Testament în cea de a doua carte a Pentateuhului, Ieșirea, atunci când i se „arată” lui Moise pe „muntele lui Dumnezeu, la Horeb”, într-un rug aprins, care nu se mistuia. Din acest rug îi vorbește un glas, care îi poruncește lui Moise să meargă în Egipt ca să îi elibereze pe israeliți de sub robia egipteană. Moise este total nedumerit, atât pentru faptul că primește o asemenea complicată și importantă misiune, cât și pentru că el nu știe, de fapt, cu cine vorbește. Întrebându-l care îi este numele, Moise primește acest răspuns:
„«Eu sunt Cel ce sunt» [Iahve]. Apoi a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este [Iahve] m-a trimis la voi… Acesta este numele meu pe veci; aceasta este pomenirea mea din neam în neam!»” (Ieșirea, 3, 14-15).
Așadar, numele acestui zeu nou, întâlnit în Țara Madian, după căsătoria lui Moise cu fiica unui preot madianit, este Iahve, iar el trebuie să fie un zeu madianit, care nu trebuie confundat cu vechiul zeu Elohim. Pentru a arăta că israeliții au doi zei diferiți, autorul sursei sacerdotale a Pentateuhului punctează la un moment dat, într-un verset al cărții Ieșirea, numele ambelor divinități israelite și modul în care ele erau folosite:
„Apoi a grăit Domul [Iahve — n. tr.] cu Moise și a zis către el: «Eu sunt Domnul [Iahve — n. tr.]. Și M-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov ca Dumnezeu Atotputernic [El Șaddai — n. tr.], iar cu numele Meu de Domnul [Iahve — n. tr.] nu M-am făcut cunoscut lor.»” (Ieșirea, 6, 2-3)
În acest citat se vorbește, așadar, despre doi zei. Și dacă Iahve li s-a arătat în vechime lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov sub numele de El Șaddai, care este unul dintre numele lui El (Elohim), înseamnă că vechiul zeu este El/Elohim, iar noua divinitate, Iahve, îl înlocuiește pe El (Elohim); și mai înseamnă că divinitatea care trebuie venerată de aici înainte de către poporul Israel este Iahve, deci divinitatea pe care Moise a întâlnit-o pe „muntele lui Dumnezeu, la Horeb”, în Țara Madian.
În fine, după mai multe întâmplări și cu ajutorul expres al lui Iahve/Domnul, Moise reușește să își salveze poporul din robia egipteană. Reîntors cu foștii robi în Țara Madian, Moise urcă pe „muntele lui Dumnezeu”, ca să primească de la Iahve cele Zece Porunci, scrise pe două table de piatră cioplite chiar de Moise. Însă la coborârea din muntele lui Dumnezeu cu cele Zece Porunci ale lui Iahve, Moise vede că poporul turnase în lipsa lui un vițel de aur, care era simbolul vechiului zeu El/Elohim…
Ce consecințe are turnarea vițelul de aur, idolul vechiului zeu El/Elohim? Supărat că „poporul răzvrătitor” (Aaron) îl respinge pe noul zeu Iahve, Moise sparge cele două table de piatră și le poruncește leviților să-i măcelărească pe credincioșii fideli vechiului zeu El, spunându-le că aceasta este voia Domnului. „În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32, 27).
Acest masacru spune destul de mult în plan teologic. Mai întâi, se vede că poporul nu renunțase la credința în vechiul zeu, El (Elohim), deci în acel moment existau două direcții religioase, două credințe aflate în conflict: una, populară și masivă, care îl venera pe vechiul zeu El (zeu în numele căruia poporul toarnă vițelul de aur), și alta, oficială, a puterii preoțești și armate, care îl venera pe noul zeu Iahve și nu ezita să își treacă propriul popor prin sabie, cu scopul de a-și impune noul zeu, pe Iahve, împotriva vechiului Elohim! Zeul elitei religioase conducătoare israelite era, așadar, Iahve, care îl înlocuia astfel, prin sabie, pe zeul originar El (Elohim).
Vom reține, așadar, că venerarea sau credința poporului israelit în Iahve este impusă prin sabie, printr-un masacru, iar asta arată că Iahve, în numele căruia este ordonat masacrul, este o divinitate violentă, nemiloasă, crudă, care nu își ierta supușii care îi ieșeau din cuvânt…
În cele din urmă, divinitatea care învinge este Iahve, iar dovada acestei victorii a lui Iahve, dar și a lui Moise asupra vechii divinități El/Elohim, o constituie atât faptul că Iahve rescrie, pe alte două table de piatră, cele Zece Porunci, ca legi ale Sale pentru toată suflarea lui Israel, cât și faptul că Moise și poporul său ridică pentru Iahve cortul sfânt, construiește jertfelnicul pentru arderile de tot și chivotul legii.
Domnul unic
„Așa zice Domnul [Iahve – n. tr.], Regele lui Israel și izbăvitorul său: «Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și nu este alt dumnezeu afară de mine»” (Isaia 44, 6).
Aceasta este, desigur, o declarație monoteistă, pentru că acum Dumnezeu nu mai este o divinitate într-un panteon israelit, alături de alte divinități, ca mai înainte, ci este unic, deci în afara lui nu mai există niciun alt Dumnezeu. Însă cum anume este acest Dumnezeu unic? Ce atribute mai are el în afara unicității sale?
„Eu sunt Domnul [Iahve – n. tr.] și nimeni altul! Eu întocmesc lumina și dau chip întunericului, Cel ce sălășluiește pacea și restriștii îi lasă cale: Eu sunt Domnul Care fac toate acestea” (Isaia 45, 6-7).
Așadar, dumnezeul unic, Iahve, creează atât lumina, cât și întunericul, atât binele, cât și răul, atât pacea, cât și războiul și, în acest fel, Domnul care exprimă monoteismul este o divinitate cu atribute sau trăsături contrare.
Am prezentat, mai sus, trei etape din devenirea divinității din Biblie, fără a epuiza nicidecum povestea întruchipărilor Domnului. Reza Aslan discută pas cu pas devenirea ideii de divinitate, însă spațiul nu ne permite să desfășurăm toate raționamentele sale.
Concluzii fugare
„Ce este Dumnezeu? Este Dumnezeu forța însuflețitoare care unește toate ființele vii – așa cum par să fi crezut strămoșii noștri preistorici? Sau natura divinizată – așa cum credeau mesopotamienii? Sau o forță abstractă care impregnează universul – așa cum o descriau unii filozofi greci? Sau o divinitate personificată, care arată și acționează întocmai ca o ființă umană? Sau este Dumnezeu o ființă umană la propriu?” (p. 179).
După cum vedem, pentru a afla „ce este” Dumnezeu, exegetul nu poate decât să înregistreze ceea ce s-a spus deja în toate civilizațiile, că este Dumnezeu: în acest fel, Aslan ne prezintă, după cum am mai spus, istoria umană a ideii de Dumnezeu. Ca dovadă, cartea lui Aslan este rezultatul prelucrării informațiilor pe care el le-a extras din 388 de lucrări cu profil religios – volume, studii, eseuri și articole, prezentate de autor la sfârșitul volumului său.
Cu privire la discursul exegetic al lui Aslan, trebuie observat că deși acesta este foarte documentat, el nu este totuși asfixiat de informație, ci reușește să subordoneze informația religioasă ideii sale de lucru, schemei pe care o dezvoltă: devenirea (prefacerea), în timp, a ideii de zeu-Dumnezeu, așa cum este ea exprimată de către omul religios din toate civilizațiile. Detașarea de orice confesiune religioasă, obiectivitatea, deci imparțialitatea analizei în raport cu o religie sau alta, caracterul complex, documentat și profund al studiului, critica discretă asupra unor paradoxuri teologice, fac din lucrarea lui Aslan o carte de referință, care de vreme ce nu face concesii niciunei confesiuni, nu va fi probabil bine primită de niciuna dintre ele. Dar Reza Aslan nu și-a scris cartea nici pentru a face reverențe Bisericii, care va fi aceea…, nici pentru a culege aplauzele ei și ale credincioșilor, ci pentru a revela odiseea unei idei și prefacerile ei în cultura mare a lumii. Așa încât această carte probabil că nu va fi primită cu brațele deschise decât de spiritul însetat de cultură, de spiritul critic și de spiritul religios care acceptă dialogul.
Reza Aslan, Dumnezeu. O istorie umană,
traducere din limba engleză de Andreea Eșanu,
Editura Humanitas, București, 2020