La inițiativa Asociației Culturale „24.PH.arte” și cu sprijinul Consiliului Județean Prahova, al Casei de Cultură din Ploiești și în cooperare cu Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, urbea lui Nenea Iancu are, de trei ani, o excepțională realizare în domeniul artelor: Tabăra Internațională de Sculptură monumentală, care începe deja să capete tradiție. Dacă după prima ediție, din 2018, se insinuase îndoiala că această formidabilă idee nu se va mai materializa în anii următori, iată că Ploieștiul nu s-a lăsat pe tânjală. Într-o singură lună, octombrie anul trecut, s-a desfășurat cea de-a treia ediție, la care șapte artiști de mare anvergură din România au adăugat patrimoniului acestei tabere tot atâtea lucrări, de o valoare inestimabilă. Mai mult, toate lucrările executate (și cele din anii anteriori) sunt expuse pe cele 18 ha. ale Parcului Ploiești-Vest și fac parte, începând din acest an, dintr-un proiect foarte ambițios: Muzeul de Sculptură Monumentală în aer liber – Ploiești, inițiat de Asociația Culturală „24.PH.arte” și, sprijinit, firește, de organele administrative locale. Cei șapte artiști români de renume – Maxim Dumitraș, Dinu Câmpeanu, Alfred Dumitru, Ana-Maria Negară, Florin Strejac, Ioan Pop Vereta, Nicolae Ovidiu Popa – s-au străduit, deși vremea n-a fost una dintre cele mai blânde, și au reușit performanța uluitoare de a transforma uriașele blocuri de marmură în opere încărcate cu o profundă sensibilitate. Poate în asta constau frumusețea și originalitatea acestei arte, reductibilă la dimensiunea unui oximoron imaginar de dimensiuni cosmice: Hercule cântând la harfă!
Iată-le, așa cum le-a văzut cronicart-ul:
Ana-Maria Negară – Catharsis-Rugăciune// Cu Ana-Maria Negară – de fapt, nu cu ea, ci cu lucrarea ei insolită – lucrurile intră într-o zonă de excepție. Sau, recurgând la frazeologia tipică a situațiilor de cotitură, repetăm și noi: Nimic nu va mai fi ca înainte. Înainte însemnând tot ce am văzut până la piesa Anei-Maria. Depinde cum ne organizăm excursia!
Lucrarea are un titlu pretențios, Catharsis-Rugăciune, unde artista folosește o terminologie binară (chiar și un pic bizară!) din două domenii aflate nu într-o contradicție ireductibilă, dar nici într-un stadiu fulminant de aparentare. În estetică, așa cum știm, catharsis-ul definește starea de beatitudine, purificarea pe care o provoacă Frumosul, cum ar veni, starea de ataraxie indusă de extazul estetic. În vreme ce, în religie, operațiunea este cu delegație. Rugăciunea este o implorare către Instanța Supremă, transmiterea unei dorințe ardente, cu cele mai diverse finalități: ispășire păcate, iertare generală, reușită la examen, noroc în viață etc.
Simbolistica la care recurge artista e una complexă, fiindcă întâlnim în acest veritabil angrenaj metaforic câteva teme precise, cum ar fi labirintul (cum oare să nu-și ia ca totem labirintul tocmai o femeie, al cărei suflet este reprezentat tot timpul într-o indefinibilă perspectivă a ghicitului?), apoi, crucea și alte simboluri creștine, mesaje esoterice sau simple litere cu semnificații. Rămân de descoperit la această lucrare complexă, construită eminamente din cuburi săpate în marmură, semnele câtorva concepte – pe care Artista le-a încifrat cu acribie – cum ar fi Curajul, Încrederea, Credința, Iubirea, Sănătatea, Speranța. Toate, musai cu Majusculă! „Aș face o sculptură, neștiută încă – mărturisește undeva artista – care să fie în stare să modifice conștiințele oamenilor de astăzi.” Extraordinar de limpede și de pătrunzător acest lapidar exprimat testimoniu. Dimensiunea estetică îngemănată cu cea creștină induce lucrării un soi de coerență spirituală, de rit eminamente apolinic și sapiențial. Semn că ruga a fost ascultată.
Meticulozitatea cu care Ana-Maria Negară construiește această „fuzee” ciudată, căci ea este paralelipipedică, încălcând toate normele și legile aerodinamicii, dar încărcată de rețele, circuite, punți, contacte și alte subcomponente (care, nota bene, te aștepți din moment în moment să clipească luminos!), ne îndreptățește să propunem ca organizatorii să instaleze un scaun mobil, pe care vizitatorul să stea și să se deplaseze în jurul lucrării, pentru a privi cu atenție și de foarte aproape această minune ce transferă mitologia tehnicii în valoare estetică. Și, în același timp, dezmierdând sufletul privirii cu aripa unui înger petrecut pe deasupra noastră, ca o adiere de zefir.
Nicolae Ovidiu Popa – Întâlnirea Verticalei cu Orizontala // În primul rând, spun că e un act de mare curaj și, totodată, de adâncă smerenie, de a pune alături lemnul în competiție cu marmura. Nu-i vorbă că amândouă materiile se șlefuiesc perfect dar, în opinia mea, lemnul este mai uman, mai cald, mai binevoitor. Fac acum o paranteză și spun că am văzut lemn șlefuit la perfecție, aproape până la lacrima privirii, în lucrările din tabăra de la Bacău, semnate de doi artiști uriași, invitați acolo acum doi ani: japonezul din Carrara, Yoshin Ogata și spaniolul din Léon, Amancio Gonzales Andrés, pe care-i consider…, da, mă scuzați, tot din poziția mea de neofit! deci, îi consider două vârfuri ale sculpturii mondiale.
Nicolae Ovidiu Popa înfăptuiește aici singura lucrare în lemn, cu subiect religios, care însă nu translatează în niciun caz nervum rerum gerendarum de aici (adică esența lucrurilor ce sunt de făcut aici, în acest loc, poate chiar și pe mai departe!), ci vine să se pună ca un corolar, așezând pe creștetul acestui spațiu un strop de sacru divin. Un sacru pe care-l descoperă și, apoi, îl expune, prin parabola Crucii.
Crucea lui Nicolae Ovidiu Popa este o cruce personală (amintind poate de titlul cântecului acela, Personal Jesus, care a făcut furori în 1989 – „Depeșiștii” știu de ce!). Artistul a căutat în ea simbolistica emanată de două evenimente aflate în conexiune cu biografia sa, catastrofal și total opuse: moartea (pierderea mamei sale) și nașterea (ivirea pe lume a nepoatei sale). Altfel spus, Orizontala și Verticala. Și a aflat punctul de inflexiune al acestor două evenimente: Crucea. Care are la mijloc, stilizat în felul său, de către artist, simbolul Sfântului Potir. Sensul primar al întregii provocări imagologice, pe care încearcă discret să ni-l transmită artistul, se află poate în Noul Testament, mai exact, în Evanghelia după Marcu (VIII:34), unde aflăm că Iisus zice: Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să mă urmeze!
Crucea lui Nicolae Ovidiu Popa este, preluând esența imaginii Mântuitorului crucificat, în egală măsură, beatitudine și osândă. Sacru și profan. Bucurie și suferință. Slavă și pătimire. O spune însuși artistul, undeva: „Arta se dă cu durere. Nu e vorba de durerea fizică. Aceasta trece. Este una mai mare. Există agonie și extaz pe parcursul creației unei lucrări. Sunt momente când ajungi să fii foarte fericit, iar altădată îți vine să te bagi cu capul în pământ pentru că ceva s-a schimbat”.
Printre alte calități, ceea ce cred că lucrarea aceasta a schimbat în tipologia sinoptică a expoziției mi se pare esențial. A plasat cu dibăcie un pic de căldură vegetală în spațiul glacial al mineralului.
Ioan Pop Vereta – Moștenire // Câteodată, avalanșa de semne ce coboară dintr-o lucrare stârnită (o lucrare de orice fel, să ne înțelegem, ea poate aparține oricărui gen!) poate să provoace nu atât deruta receptorului, cât un soi de frustrație a așteptării. Sala de așteptare (studiile de specialitate o numesc, foarte inspirat (!), orizont de așteptare!) să fie extrem de încăpătoare și pe ușa ei să se perinde nenumărate semne, uneori provenind din câmpuri semantice diferite. Iar, dacă titlul pe care artistul îl dă lucrării intră și el, la rândul lui, în malaxorul interpretărilor, fiindcă, oricât le-ar părea de ciudat unora, o operă de artă trăiește prin interpretare, prin priviri, atunci privitorul intră în regim de fantazare maximă. Cu cât opera are parte de mai multe observări (dar și observații!), cu atât ea crește, se împlinește, dezvăluindu-și înțelesurile. Iar sculptura este o astfel de artă care locuiește în privirea celuilalt. Moștenirea lui Ioan Pop Vereta este o astfel de operă de un polisemantism tulburător. Surprinde, mai întâi, forma generală de consolă. Apoi, limitată între segmentul de sus, semicircular și soclul pătrat, se deschide o nouă perspectivă, care se transformă, întrupându-se parcă din corpul material, într-o reprezentare ce poate fi interpretat ca un totem. De fapt, nodul central al lucrării. El are pe suprafața anterioară șiruri de lucarne în miniatură, ca niște rune (cum întâlnim la casele din Ardeal, din Sibiu, de pildă), care țâșnesc din adâncul pietrei. Lucrarea se complinește pe verso, unde apare din nou, ca element recurent, lucarna. Titlul lucrării, Moștenire, ar putea fi autentificat prin baștina legendară a artistului (e născut la Săpânța, loc cu adânci și memorabile straturi etnografice) și prin faptul că, dintotdeauna, ardelenii au fost foarte atenți și emoționați cu palpitul patriotic. Ineditul acestei interesante lucrări derivă și din necesitatea de a fi privită de departe. Așadar, de la o oarecare distanță, întreaga construcție aduce cumva cu figura stilizată, purtând cușmă, a unui strămoș dac. De aproape însă, intrăm din nou – la fel cum vom vedea și la Maxim Dumitraș – în mitologia Nordului.
Alfred Dumitriu – Răsărit de soare // Este poate cea mai solară și expresivă lucrare și, aș îndrăzni să spun, dacă ni se permite o alunecare mai literară, cea mai poetică. Nu atât pentru că orice răsărit de soare privit cu tremurături ușoare de emoție, dar și de răcoarea zorilor, de pe o plajă cu nisip fin și îmbrumat, presupune de fiecare dată, oriunde te-ai afla, un acces liric indubitabil. Cât pentru că transpunerea acestuia într-o sculptură este mult mai dificilă decât descrierea dintr-o pagină scrisă, de pildă. Răsăritul de soare nu are dimensiune volumetrică. E o poză. Dacă vreți, un artefact vizual în 2D. Dar Alfred Dumitriu reușește la modul impecabil să umple golul cerut de fantezie și de memorie, să dea volum soarelui (care, nota bene, nu e rotund, însă asta e treaba lui, a artistului!), dar, mai ales, să umple marea cu semnul simplissim al valurilor. Și mai e ceva: lucrarea este realizată în oglindă. Finitudinea infinitului. Or, aici se află micul vicleșug al artistului. Atât marea, cât și astrul zilei pot fi văzute nu numai din față (altminteri, poziția banală a privirii!), dar și din revers. Ceea ce provoacă un brainstorming nebun: cum ar fi ca, la momentul ieșirii din mare a soarelui, noi să dăm fuga în partea cealaltă, à l`envers du décor, ca să putem vedea tabloul și din spate? Ei bine, Alfred Dumitriu propune acest rămășag și certamente îl câștigă, fiindcă el face absurdul posibil (de altminteri, ca orice artist, a cărui menire este de a lumina orice parte întunecată, oricât de mică, a lumii… A lumii, nu a Lunii!). În fine, partea superioară a lucrării este perfect polisată, iar ceea ce ar părea, la prima vedere, escoriații sau defecte ici-colo ale marmurei trebuie înțelese și plasate în plan strict metaforic și verosimil, adică doar ca niște scame de norișori zglobii iviți în dreptul discului solar.
Nu e nevoie să mai fac alte conexiuni fanteziste privind acest extraordinar de reușit răsărit de soare marin. Doar închideți ochii și veți fi acolo unde visați dvs. Iar, dacă faceți liniște, veți auzi și forfota repetată a valurilor…
Florin StrejacCovorul zburător // Simplă, esențială și extrem de productivă la nivel de interpretare. După cea dintâi hârjoană a minții întru tălmăcire și după ce ne ajustăm privirea, avem deja primele revelații. Prima ar consta într-o, de astă dată, foarte strânsă legătură între titlul lucrării și reprezentarea acestuia în concret. Covorul zburător al lui Strejac avea din primul moment misiunea de a surmonta o mare dificultate. Cum să imaginezi zborul unui bloc de piatră, marmură, mă rog, fie el chiar și transformat într-un covor? Sigur că, ajunși în această postură dilematică, ajungem inevitabil și trebuie să adăstăm o clipă, ca să intrăm pe furiș în ograda celui care este inventatorul zborului măiastru, moșul și strămoșul formelor perfecte, Constantin Brâncuși. Cel care, cu înțelepciunea sa adâncă și cu geniul său vizionar, ce au jugulat orice tentativă a formei de a cădea în elocință (vorba lui Verlaine, care, în Art poétique, aproape că striga: Prends l’éloquence et tords-lui son cou!), cu simplitatea limbajului aidoma operelor sale fabuloase, spunea că Măiastra este nu o pasăre ce-și ia zborul, ci, de fapt, reprezentarea zborului însuși. Altminteri, forma și polisajul au fost cele două nutriente ale meșteșugului ce au hrănit alegoria brâncușiană a perfecțiunii zborului. Dar nu intrăm în amănunte, pentru că nu ne-am propus să deschidem o nouă exegeză asupra operei Marelui Gorjan… Revenim!
A doua revelație pe care o avem constă în descoperirea cu uimire a faptului că Florin Strejac reușește să surpaseze inconvenientul și să iasă din impas. „Covorul său” levitează. Chiar zboară. Cele două excrescențe curbe de deasupra „covorului”, ca niște aripi grosiere de rechin (comparația nu e chiar eșuată, pentru că și apa, și aerul pretind forme aerodinamice!) sugerează la perfecție curentul de aer stârnit în timpul zborului. Controversa – căci nu se putea să nu apară și o contradicție – e provocată însă de curbele celor două apofize – ca să le spunem așa – îndoite. Deschiderea cercurilor nu este identică, așa cum ar fi trebuit să fie în zbor. Ci opusă (ca două litere „C” spate în spate!). Ceea ce înseamnă că acolo sus, curenții nu sunt paraleli, ci se bat cap în cap. Prin urmare, covorul nu mai zboară, nu se deplasează. Ci doar plutește. E staționar. Și rezectează sălbatic fantasticul, readucându-l la statura masivă a unui bloc de piatră, mă rog, marmură. Un bloc care a avut un vis.
Poate că, și din această cauză, eseul lui Florin Strejac are savoarea și gustul unei povești din O mie și una de nopți!
Dinu Câmpeanu – Ștergar // Omogenitatea dintre titlu și lucrarea propriu-zisă este, în opinia mea, ca scriitor, o condiție esențială a receptării operei de artă. Sigur, vorbim de adâncimea receptării, iar nu de trecerea à vol d`oiseau, cum se spune… Revenim! Privit în rasul câmpului semantic, Ștergarul lui Dinu Câmpeanu este de o rară limpezime. Poate chiar mai limpede decât apa zdrumicată a izvorului închipuit zglobiu ce curge pe lângă casa din al cărei interior, artistul a păstrat, ca să ne bucure pe noi, o secțiune. Lucrarea este explicită în plan stilistic. Nu parabolizează, nu aduce vorba, nu face cu ochiul. Ea nu este un apropo. Nu e cimilitură, și nici fabulă. Fiindcă nu are morală. Nu e o aluzie. Dacă putem spune așa, întreg fondul aluzionar a fost degroșat și, astfel, artistului nu i-a rămas decât esența. E un instantaneu etnografic. E o vedere din camera din față, odaia de cinste din casa țărănească. Acolo unde – lângă fereastra ca un crenel ce ține loc de punct de observație asupra planetei, dar și de fantă magică pentru un metabolism cu realul – descoperim, desfășurat, ștergarul întins pe perete, de sus și până jos. Am convingerea că, dacă ne apropiem de lucrare și privim afară prin această ferestruică, descoperim o secvență din lumea magică pe care am visat-o temeinic și în care ne-am pus mari speranțe taumaturgice. În schimb, dacă privim în interior, prin aceeași fantă prin care se strecoară, concomitent cu privirea noastră, pneuma acestei lumi, avem în față un fragment feeric din basmul ancestral al țăranului român. Din recuzita căruia nu poate lipsi în niciun fel, ștergarul din marmură moale, catifelată, caroiat în mod inteligent cu modele geometrice. Ochii minții merg mai departe cu închipuirea și văd tot acolo, pe perete, fotografia îngălbenită, înrămată, a strămoșilor, policioara cu farfurii pictate, mai departe lavița cu perne și velințe, alături de care, lada cu zestre sau dulapul pictat măiastru cu flori albe pe fond albastru… Peste toate, am certitudinea că, printr-o pasă de magie albă (posibil din pricina marmurei!), Dinu Câmpeanu va izbuti oricând, ca, din punct de vedere demiurgical, să desprindă de pe perete acel ștergar atât de pufos, cu care să ne mângâie nervul optic, calin (vorba aceea, Calin – file de poveste!).
Max Dumitraș – Locuirea luminii // Cu Maxim Dumitraș, lucrurile se complică și mai rău, așa cum era de așteptat. Și se complică nu doar pentru că Max însuși este un creator complicat, cu interioare monumentale și cu bolte uluitoare – în care plutesc ordonate, sigure pe ele și harnice – simboluri, vise, fantasme și năluciri, ci și pentru că el, prin magia sa inconturnabilă, ocultează vizibilul, chiar dacă el construiește numai obiecte în materie dură. Ocultează și ne invită să intrăm într-un ținut halucinatoriu (precum este, în realitate, Maxonia, spațiul magic ce-i aparține). Însă e o halucinație nu agresivă sau insistent căutată, ci una liniștită, domoală, supusă și un pic leneșă (precum domnița de pe canapeaua lui Arghezi!), căci numai Nordul poate preface orice tensiune a creației într-un fel de ataraxie de întreținere. Cu care oamenii lui trec prin furtuni. Ceea ce un om din Sud, care e febril, nerăbdător, nărăvaș, tumultuos, agresiv și vijelios față de creația sa, nu va reuși în vecii vecilor. Deci, concluziv, ar fi că un om din Nord a venit la Ploiești, ca să domolească Sudul!!
Verigile lui Max, ca joc de încatenare cumpătată și potolită, aproape placidă, dar nu mai puțin inteligentă (o inteligență stranie, cuminte), stau mărturie acestui clivaj temperamental. Acum doi ani, lucrarea sa, pe care eu am numit-o Odaia din cer, se construia pe o verticală aerată, ca o plutire în tăriile văzduhului, în căutarea luminii celei mai pure. În ea, în odaia aceasta mirifică, locuiește doar lumina din ochii minții lui Max, dăruită de Dumnezeu.
Anul acesta, avem două verigi, lipite una de alta sau, mai degrabă, una ieșind din cealaltă, una născând-o pe cealaltă, adică un moment de creație a unei creații. Zămislirea aceasta (imaginea – îmi cer scuze pentru violență – mi-a amintit de fătul ieșit doar pe jumătate la mamifere, în momentul nașterii!), cum s-ar zice: in statu nascendi, mi se pare ca fiind simbolul creației văzute ca joc secund și, implicit, ca pandant al misterului. Inedite sunt, dacă veți observa cu atenție lucrarea, șanțurile scrijelite cu albastru, incluse într-o rețea inextricabilă, dar cu rost, de pe suprafețele interioare ale verigilor. Max inventează astfel o ideografie foarte gracilă – amintind de simplitatea semnelor rupestre din grotele Lascaux și Altamira – dar nu una sterilă. Ele nu sunt escoriații întâmplătoare ale marmurei, ci adună în ele un mănunchi de povești. Fără îndoială, există un epos încifrat, specific, cum este narațiunea primitivă a primelor siluete umane datând din paleoliticul superior. Care însă trebuie doar descifrat. Creațiile lui Max Dumitraș se complică și, prin transcendere, intră într-un alt câmp semiotic, original, ale cărui semințe privesc, de cele mai multe ori, în Sus. Așadar, Max ce a făcut? A alăturat cele două lucrări și a creat o aglutinare semantică. O instalație. O instalație fabuloasă. Privitorul va observa că peretele odăii are sus o fantă stranie, prin care pătrunde lumina și irizează interiorul albastru. Împătimind ochiul cu albastrul copleșitor al cerului, ce generează, astfel, lumina. De aceea, această casă nu are greutate fizică, ci prezintă particularitatea uluitoare de a pluti în văzduh, înălțându-se la cer. Firește, odată cu poveștile din interiorul ei. Și devenind, dacă vreți, parte din însăși lumina ondulatorie. Dar acum, prin fanta aceea magică, soarele se strâmtorează și trece printr-însa, oprindu-se pe brazda de ciment semicirculară construită în față și însemnând locul cu o pată albă. O pată care însă se mișcă, concomitent și în contrasens cu trecerea astrului pe bolta cerului. Ca un ceasornic solar. Astfel că, de la oră la oră, pata de lumină se mișcă dinspre stânga spre dreapta, de la un capăt la celălalt. Prin aceasta, Max Dumitraș creează, o dată, simfonia sacră a celestului cu htonicul, pentru că parfumul pământului intră cu miresmele văzduhului într-o osmoză (c)osmică. Apoi, e și un act de transcendență: un punct pe acest axis mundi, în care lumina se nuntește cu teluricul. Și, concomitent, într-o sincronie perfectă, timpul pur cu spațiul genuin. Născând o cronotopie de cea mai autentică sușă.
Practic, dar și simbolic, instalația imaginată și realizată de Max Dumitraș este o lentilă spațio-temporală, prin care cerul – sau, mai degrabă, Puterea din Cer – ne privește pe noi, oamenii, cu luare-aminte, măsurându-ne, cu raza luminii Sale, efemerul, clipa. Aceea pe care o petrecem în această lume din care nu putem ieși. Căci, vorba lui Cioran, Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată…