PAMELA MORDECAI (Canada)
Bill Belfast şi Lizzie Bell
(în parte, un poem găsit)
- Proprietarul de sclavi este sâsâit. În contrast, sclavul Bill Belfast vorbeşte elegant şi corect.
Şcăpat joi şeara, pe data de optşpe precis
un şervitor negru, proprietatea lui Michael
Wallace, şubşemnatul de dedeşubt, acolo,
pe nume Belfast deşi toată lumea-l ştie de
Bill. La timpul când a fugit, era în şerviciul lui
William Forfth, Esquire, şi încercaşe deja de două
ori şă şe urce pe un vapor care ştătea în port,
aşteptând şă plece şpre Newfoundland, da’ nu i-a
merş. E probabil că va încerca iar şă şcape-n felul
ăşta. Aşadar, căpitanii navelor care tranşportă
marfă de-a lungul coaştei şi ai celor care pleacă-n
larg, şunt informaţi că dacă-l iau la bord o fac
pe riscul lor, pentru că dacă şe deşcoperă vor
fi traşi la răşpundere cu toată asprimea legii.
Sunt un bărbat bine-făcut, de 1,83 înăţime,
cu o fire blândă şi trăsături regulate,
cu o piele neagră catifelată, fără urme de boli,
cu dantura completă şi dinţi sănătoşi,
născut în Carolina de Sud acum 27 de ani,
am fugit acolo din sclavie îmbarcându-mă
pe-o corabie ca om la toate, am devenit apoi marinar
până am fost prins şi adus la muncă în Halifax.
Hainele de pe mine sunt singura mea avere:
o cămaşă veche, scurtă, cu coatele tocite;
pantaloni de doc, foarte purtaţi; o pălărie rotundă;
o batistă neagră de mătase, foarte veche.
Locuitor al acestei Provincii de zece ani, vorbesc
într-un mod corect şi plăcut, ca orice om care este
propriul lui stăpân, pentru că un asemenea om sunt,
hotărât să-mi păstrez libertatea.
Vântul răzbate prin noapte, greoi precum un val de noroi.
Lângă butoaiele cu cod sărat, o aştept pe Lizzie Bell,
tot o sclavă ca şi mine, angajată ca spălătoreasă la soldaţii
din barăcile de pe strada Grottingen. Talentul ei de
vindecătoare, împreună cu calităţile mele de tâmplar
şi bucătar ne-au câştigat un loc pe Creole, o corabie
gata să plece spre Londra la fluxul următor, l-am
convins pe căpitan că merită să-şi asume riscul
pentru că Lizzie chiar acum va aduce lucruşoarele
noastre şi un portofel cu economiile pe care le-am
făcut în ultimii zece ani. Îl vom plăti ca să pretindă că
suntem oameni liberi. Ascultaţi! Ii aud paşii şi îi
întrevăd silueta în penumbră. Dar ce se-ntâmplă? Nu
e singură? Ah, Lizzie? Lizzie! Oare m-ai trădat?
Ne-ai distrus şansa la libertate? Un strigăt: „Opriţi-o!”
urmat de-al meu: „Fugi, Lizzie! Repede! Pe-aici!”
„Tu de-acolo—prinde-o pe negresa aia tânără! Iar tu! Ia-te
după cioroi! Dacă avem noroc, e şi el tot un sclav fugit
pe care-o să luăm bani buni!” Lizzie e uşoară precum
ceaţa şi cu mintea la fel de şfichiutoare ca biciul stăpânului
Forsyth. Şi-a legat genţile la mijloc, iar în mâini are
portofelul meu şi o torţă din trestie cu care-i ameninţă.
Dar, vai! Se împiedică, alunecă, apoi cade, încearcă să se ridice,
cu capul în jos, cu mâinile scotocind, se întoarce şi le-azvârle ceva.
Soldaţii se înghesuie după aurul dintre pietrele de caldarâm.
Pe corabie, Lizzie suspină. „Le-am aruncat tot ce-ai economisit!”
Mă mângâi piept şi zâmbesc. „Negresă cu capu-mare!” Lizzie
mă ia în braţe. „Suntem şi noi acum oameni ca toţi oamenii!”
Ne grăbim in larg.
(din volumul Subversive Sonnets, TSAR Publications, 2012)
Ochi care binecuvântează
De-acele clipe când eşti al meu şi făptura-mi
nimic mai mult nu vrea-n apropiere
tu n-ai habar şi nici acum nu poţi pricepe
aceasta mascarada, acest joc.
E vechi precum femeia vechi precum naşterea
e deopotrivă bucurie şi pierzanie.
Nici nu vei şti cât de mult cat de des,
în chiar acelaşi fel, vreau să-mi recapăt
trupul. Deci nu-mi cere ce-am spus
acum o săptămână acum o lună
să fie şi ce spun acum:
te-ai putea plânge doar dacă ochii mei
nu te-ar mai binecuvanta:
nimic mai mult, când eu sunt flăcările
de care te sprijini în tăcere
argint-viu precum iadul şi raiul
cumpănindu-se veşnic:
acolo să m-ajungi nu poţi.
Acela-i câmpul de luptă unde se-nfruntă
marile puteri, se războiesc principatele.
Şi ce aleg să spun din toate-acestea
e o doar o mică parte. Iar ochi care
te binecuvantează trebuie să fie îndeajuns.
(Poem din volumul Journey Poem © Pamela Mordecai, 1989)
M. NOURBESE PHILIP (Canada)
Toamnă
anul se întoarce
se răsuceşte
în jurul lui însuşi
o frunză căreia i-a venit timpul
să cadă
către pamant
şi către sine
propriul ei început
iar ratonul, a cărui blană moale şi cârlionţată
ia-n zeflemea amintirea naşterii
este propria lui piatră de mormânt
pe drumul negru şi ud.
Nuci de acaju
cu carnea tare
un sân roşu pendulând
sfârcul
întărit, plin de promisiuni
în sămânţă
un foetus verde ghemuit
nuca de acaju
atârnă
tânjeşte după dinţii albi şi ascuţiţi ai tinerelor fete
limbuţele lor delicate, perfecte
lingând sucul care
pătează veşmintele albe
le însemnează cu patimi
ca-ntr-o întrecere
camaşa de noapte se învolburează
un catarg împletit din tendoane zvelte
o încrengătura de membre
prelungindu-se înt-un viitor
perfect
se îmbulzesc
către momentul dezghiocării
din fiecare fată
întrebări esenţiale
de ce găina
traversează totdeauna strada
si b vine după a când un vierme se răsuceşte de ce
nu povestim lucrurile aşa cum s-au întamplat şi cât
ai spus că era ceasul
când şi-a schimbat zebra
dungile şi este adevărat
ce spun ei cine este
ei l-au facut pe humpty
că dumpty să sară sau a fost
împins când a fost dus la apă
de ce calul nu a băut de ce
pământul nu e plat şi cum îndrepţi pe cineva care
e într-o dungă când spui eu exist şi
cum spui că exişti poţi
să omori două păsări
dintr-o lovitură când pasărea
de pe gard o seduce
pe cea pe care o ţii
în mână
OLIVE SENIOR (Canada)
Plantaţia albastră a tatălui meu
Grădinărind la Tropice ne desfătam în
Culori Tropicale Intense. Pământurile tatălui
meu erau albastre. La apogeu, plantaţia lui de
bananieri ajungea până la pragul casei.
Trăiam în adâncul acestei păduri de frunze
albăstrite de chimicalele împotriva rapănului
cu care tata se cocoşa de-a lungul câmpurilor,
pulverizându-le dintr-o pompă veche. De
Ziua Bananei (care cred că era într-o miercuri)
ne duceam la şcoală uitându-ne tot timpul
la grămezile de banane împachetate în frunze
albastre, aşteptând camionul la marginea drumului.
Adesea, ne rugam ca ale noastre să treaca drept
acceptabile în ochii Inspectorului pentru că
fiecare grămadă era destinată sa plătească
pentru ceva. Câteodata, pentru pantofi. Nu-i
alegeam pe cei în Culori Tropicale Intense
căci fiecare copil putea avea doar o pereche
(pentru şcoală şi biserică) şi ni se spusese
că numai negru sau alb pot găsi îngăduinţă
în ochii Lui.
Dar toate parcă s-au întâmplat cu secole-n urmă.
Noi, copiii, am abandonat albastrul pentru lumina
nordului unde cumpărăm toţi pantofii pe care
ne cad ochii. Dulapul meu este plin –în sfârşit-
cu un curcubeu de pantofi în Culori Tropicale
Intense (care arată senzaţional pe fondul zăpezii).
Casa tatălui meu (aşa am auzit)
este vizibilă acum din toate direcţiile
(recolte mai produc cât de cât doar gradinile mai noi).
Singur, vânturând nisipul şi tăind frunze la câini
tatăl meu lasă tot aerul să-l pătrundă, lasă tot
Soarele Tropical Intens să se scurgă în el, umplându-i
plămânii albaştri şi încălzindu-i bătrânele şi anchilozatele
oase.
(Poem din volumul Gardening in the Tropics,
McClelland and Stewart, 1994)
Gasteropod
Tu crezi că am stat acasă toată viaţa,
mişcându-mă cu viteza melcului, trăind pe furiş
din munca altuia? Tu crezi că n-am nimic
de lăsat în urmă decât o cochilie goală? Vino:
studiază-mă. Disecă-mi cochilia-n spirală.
Fii pregătit pentru vîrtejuri
răsucindu-se în inimă.
(Poem publicat în volumul Shell, Insomniac Press, 2007)
Vasul de croazieră pleacă din port la miezul nopţii
Luna plină şi vinul şi eu aplecat peste balustradă
imaginându-mi vremurile când alţii, stând de strajă pe ţărm
scrutau chiar această mare acum cinci sute de ani şi mai bine
în timp ce străinii se apropiau pe nave strălucind aurii în lumina lunii.
când, deodată, la dreapta mea,
aceeaşi privelişte: un vas de croazieră părăsind portul, plutind într-o mare
de lumină, auriu în razele lunii. Am fost la fel de copleşit precum pe vremuri
străjerii de pe ţărm trebuie să fi fost, doar că de aceasta dată nava mea se îndepărta
şi marea şi cerul, inima mea, nu rămâneau
golite şi vulnerabile şi spulberate. Pentru că norii lânoşi continuau să-nainteze de-a lungul unui
cer incredibil, presărat cu stele, iar valurile mititele zburdau precum mieluşeii biblici. Şi am rămas
cu pământul care simţeam că mai e al meu. Cel puţin cât mai aveam vin şi o lună plină.
(Poem publicat în revista Moving Worlds:
A Journal of Transcultural Writing, 11.1)
În românește de DIANA MANOLE