Sora poetului, azi aproape uitat, Margareta Labiș, ne-a făcut atenți asupra faptului că se împlinesc 85 de ani de la nașterea lui Nicolae Labiș. Dar nu i-au fost dați să trăiască decât 21 dintre aceștia. Cât să scrie poeme de neuitat, totuși, precum Moartea căprioarei, care, de altfel, a apărut în revista Viața Românească, atunci, înainte de a fi cuprinsă în volum.
A publicat, în timpul vieții, doar două volume de poezii, Puiul de cerb și Primele iubiri, acesta din urmă se mai cita ca un debut extraordinar, mulți ani după ce Nicolae Labiș nu se mai număra printre cei vii. Abia după moartea sa, în 1958, a apărut și volumul de poeme care ar fi schimbat puțin direcția scrisului său, Lupta cu inerția. De fapt, cu Nicolae Labiș începe faimoasa generație șaizeci, cea care a întors poezia noastră cu fața spre lirismul autentic.
În timpul foarte scurtei sale vieți, a avut parte de glorie, dar și de critica tovărășească. Iată cum îl vedea Tudor Vianu: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.” Despre poezia sa, Lucian Raicu scria: „…există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și «punctul de vedere», perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu…” De altfel, această întoarcere spre poezia interbelică, în plină epocă proletcultistă, l-a costat. A fost acuzat, de Mihu Dragomir și de Mihai Beniuc, de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (Ion Barbu și Tudor Arghezi) și de „evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”, iar Leonte Răutu, tartorul cultural al vremii, incriminând poemul Albatrosul ucis, l-a acuzat de „grave abateri de la linia Partidului”.
În puținele zile pe care le-a mai trăit după accidentul din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș i-a dictat prietenului său, viitorul traducător Aurel Covaci, un scurt poem:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…