proze

OMUL CARE ÎȘI ÎNGHIȚISE MOARTEA

Pascu era cunoscut drept omul care îşi înghiţise moartea. Se credea despre el că nu va mai muri niciodată. Îşi pierduse şansa. Scăpase de propriul sfârşit.

Teribila întâmplare avusese loc în tinereţea sa. Venise omul de la câmp, unde arase un pogon zdravăn de pământ, după nişte călduri insuportabile. Nu mai plouase de o lună bună, pământul se arăta atât de uscat, încât, pe oriunde călcai, simţeai că e încordat, gata să pleznească. Intrase în putrefacţie. Mulţi simţeau mirosul fetid aproape zilnic. Căutară ce căutară, dar nici urmă de animale moarte. Căci mirosea ca şi când turme întregi de bivoli sau cai fuseseră duşi la ieşirea din oraş, ucişi şi lăsaţi acolo, în plin soarele care fierbea încontinuu ca un cazan drăcesc, înnegrit de funingine.

Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Ară cu spor şi pe la orele amiezii hotărî că atâta căldură parcă îi înmuie sufletul de îl sâmţea ca pe o zamă leşioasă. Aşa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul și mersese la fântâna aproape secată. Mai mult se clăti cu noroi, căci apa care mai exista îşi dăduse duhul demult.

Intrase în casă, ajunse în pivniţă, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul, umplu un păhărel de rachiu care, aşa căliu, pişca de numa, se puse la masă şi se apucă să taie cu răbdare slănina în bucăţele din ce în ce mai mici. Printre ele se furişă, Dumnezeu ştie cum, şi moartea lui, sub forma unei astfel de bucăţi din ce în ce mai mici de slană. Nu ieşea în evidenţă, nu putea fi nici măcar zărită sau recunoscută cu ochiul liber. După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ştergarul care ardea, încât pita era ca scoasă atunci din cuptor, luă şi o bucată de telemea şi se puse pe mâncat. După prima îmbucătură se întâmplase nenorocirea. Îşi înghiţi moartea. Şi ce gust mai avea! O slană atât de rumenă, de untoasă, nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea aşa să îşi lovească limba de cerul gurii, simţea un uşor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!

Şi continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-şi simţurile, cuprins fiind de o moleşeală tot mai adâncă şi mai adâncă. Simţea cum se pierde, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit.

Dar, după acea primă înghiţitură, slănina nu mai avea acelaşi gust. Părea râncedă, greţoasă, tare ca un zgârci. Şi chiar aşa şi era. Celelalte bucăţi erau zgârciuri sângerii. Se scârbise, el care nu era hirav din fire, mânca, chiar şi de ar fi să hie un cadavru lângă el. Şi acum, ce se întâmplase! Să fi nimerit cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninii, partea ei dulşe? Şi, cu asta basta!

De atunci, pe an ce trecea, nu se schimba deloc, nu îmbătrânea defel. Părea şi mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare şi chef de lucru și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, îşi dăduse seama ce făcuse şi începu să vorbească. Ceilalţi îl luau în şagă.

– Dar apoi, cum mă, să îţi înghiţi tu moartea, ce mă, mâncăciosule, moartea ta arată ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac.

– Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dete fiori. Avea un gust nepământesc. Celelalte deveniră zgârciuri, iar ce era prin jurul mieu, obiecte, laviţele, molda, măsuţa, scaunele, păreţii, toati cele se transformară în oase, chiar așe, nu minţ, nu eram muiat, încă nu băusem păhărelul, dădeam să-l beu, dar io mă mişcam printre oase în jurul meu şi mirosea şi mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am şi lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea şi avea un gust dumnezeiesc, de miere.

Mulţi începură să îl creadă şi îi mersese vestea în lung şi în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alţii îl chemau la ei să îl omenească. Îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. Astăzi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, încât cei care se apropiau de el, vedeau cum fâşii întregi se desprindeau din ea, cădeau jos şi păreau, la atingere, rumeguş curat.

– Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu aşé un spor, de părea pământul din miere, intram în el cu plugul ca în brânză şi am văzut lumină, pârâiaşe tulburi de lumină ieşind la suprafaţă după fiecare brazdă. Şi am vint acasă şi mi-am înghiţit moartea. De atunci sunt zile când simţ că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simţ ceva ca o amăreală în cerul gurii, şi mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezău, nu voi cunoaște cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, mult şi bine, cu voi. Şi acele pârâiaşe de lumină, vă spui eu, erau carnea morţilor noştri care nu putrezise, ci se preschimbase în miere. Cam zaharicoasă ce-i drept, dar bună la gust. Mă calma. După acele momente, băgam de samă că lumea nu era chiar atât de viermănoasă.

PLOAIA BLESTEMATĂ

Întunericul nu apărea din necunoscut, nămânjind albastrul ceriului, aşè dintr-o dată, cum îi venea lui chef. Nu era chiar atât de punctual. Pe timp de furtună, seara, întunericul era tras după un imens car cu boi, nevăzut, care mergea dincolo de cer. Întunericul devenea atunci o bucată de pânză care ar fi fost prinsă de partea din spate a carului şi astfel, trecând carul pe deasupra lumii, întunericul ar fi rămas agăţat de cer. Cel puţin asta spuneau acei locuitori de pe valea Secaşelor, acea vale dintre satul Topârcii şi dealul Strigoilor, primul deal cu care începea Ocna şi de unde, mai apoi, se întindea uliţa Strigoiţei.

Unul dintre aceştia, Dănilă de la Chiatră, credea că, dimpotrivă, întunericul era făina din ceriu:

– Apoi, să v-o spui io pe aia dreaptă, undeva, dincolo de ceriu, chitită, e molda lui Dumnezeu. Acolo, el toarnă diverse soiuri de făini, de la făinile de stele, până la făinile de întunerec sau de alte planete. Aşè o apărut omu pe lume. Din acé făină. Poi ce şi-o zis ăl de sus! Ia să mă mai joc şi eu, să mai frământ şi altşeva, să iesă şi alte forme. După atâtea zile de ălea imense, de ale lui, cu mânecile suflecate, nămânjit nevoie mare de trudă şi sudoare, şi-o scuipat în palme şi s-o pus pe frământat. Şi dintr-o făină o făcut muierea, din alta, bărbatul. Şi-o muncit aşe, zile şi nopţi de-a rândul. Ce mă, restul altele sunt poveşti! Vă spui io, aşè o ieşit omul, ăstea îs originile lui pe pământ. Să mă spariu, de vă mint. Şi mai creează şi acum Dumniezău. Poi întunerecul e restul făinii din care ar fi trebuit să mai plămădească oameni, dar neieşindu-i, se mânie şi azvârle o asemenea făină rea pe dinlături. Şi ea cade pe cer. E stricată, bag de seamă. Şi de aceea, întunerecul e negru ca foamea.

Dănilă locuia, împreună cu nevasta lui Maria, în Ocna Sibiului, pe uliţa Viţeilor, la capătul ei, dinspre pădure. Li se spunea familia de la Chiatră. Aveau ei şi un alt nume, însă atât de mult se obişnuise lumea să le spună aşa, încât, acesta le rămăsese numele. În faţa casei lor se afla piatra, mai bine spus, un bolovan imens, rotund, care parcă prinsese rădăcini în pământ. Nimeni şi nimic nu îl putea clinti de acolo. La început, fusese doar o piatră căzută din cer, după o ploaie ciudată din vremurile vechi, foarte vechi, când romanii ajunseseră în aceste locuri, primii care deschiseseră minele de sare. Principala lor preocupare era aceea a extragerii sării, pe care o cărau şi o vindeau pe întreg teritoriul provinciei romane. Uneori ajungeau până la Roma cu o asemenea sare care, trimisă atât de departe, se îndulcea de-a dreptul.

Se zvonea că, odată avusese loc o răscoală a dacilor care lucrau în aceste mine şi care fuseseră trataţi ca nişte sclavi de către romani. Fusese chiar şi o luptă între dacii din aceste locuri şi soldaţii romani, o luptă sângeroasă, care s-ar fi încheiat cu înfrângerea şi silirea grupului de daci revoltaţi să muncească aproape toată ziua, uneori până noaptea târziu, cu hrană puţină şi ameninţarea că vor fi dați ca hrană animalelor sălbatice, în cazul unei noi nesupuneri.

În seara şi în zilele următoare revoltei, se porni o ploaie neobişnuită, de pietre. Cădeau din cer pietre de diferite mărimi şi culori. Dacă la început, pietrele cădeau mai slab şi doar pe alocuri, încetul cu încetul, ploaia se intensifică şi începură să cadă cu o furie crescândă, şi pietre mai mari, până şi bolovani. Oamenii nu ştiau pe unde s-o mai apuce, să se ferească de o asemenea urgie. Casele fuseseră făcute una cu pământul, deşi majoritatea erau case din piatră. Pădurile devastate şi ele, copacii la pământ, iar peste tot erau pietre întregi sau sfărâmate. Totul în jur era acoperit de piatră. Cei mai mulţi nu supravieţuiseră, zăcând pretutindeni cu ţestele sfărâmate.

Cerul sugrumat de nori pietroşi, imenşi, neuniformi, se mişcau încet, scoţând un sunet care aducea a răcnet de fiară. Treceau cu mişcările unor şerpi pe suprafaţa apei şi care, dintr-o clipă în alta, s-ar fi prăvălit asupra pământului. Peste tot în jur, praf, fum şi o atmosferă apăsătoare, a strivirii. Ploaia aceasta încetase după vreo cinci, patru zile. Şi ziua semăna mai mult cu o înserare. Cerul rămânea sufocat de aceşti nori ireali, însângeraţi. Dintr-o dată, se auzi un zgomot înăbuşit. Semn că norii pietroşi se ciocneau acum, între ei. Puţinii supravieţuitori ieşiseră din scorbura copacilor bătrâni, mutilaţi. Erau speriaţi, nu aveau cuvinte să mai spună ceva. Hainele de pe ei, negre de sudoare, de sângele închegat care le acoperea rănile supurânde, încă vii. Din interiorul lor se auzeau sunete înfundate. Păşeau încet, crispaţi, uitându-se de nenumărate ori în toate părţile şi mai ales, spre cer. Parcă ar fi fost urmăriţi de sus, de zeci, sute de fiare sălbatice, care le luaseră urma. Când au ajuns în sat, nimic nu mai era la locul lui. Totul fusese distrus. Casele, gospodăriile, drumurile, nimic din toate acestea nu mai rămăsese întreg. Gurile de intrare în mine, fuseseră şi ele blocate de munţii de pietre care parcă mişcau. Încă mai mişcau.

Se lăsase de-a binelea o înserare împietrită. Acum, norii de piatră nu se mai mişcau, încremeniseră. Nimeni, aproape, nu îşi mai amintea cum arăta cerul. Fumul pietros se ridica în valuri din pietrişul viu, tot mai viu, ce acoperea totul ca o lavă vulcanică. Nu de puţine ori, oamenii adăpostiţi, care pe unde apucau, în ruinele propriilor case sau aiurea în ruinele pădurii, auzeau un sunet de tânguire, venind parcă dinăuntrul pământului acoperit. Şi piatra din nou mişca. Le era teamă să mai calce pe ea. Se temeau să mai vorbească tare între ei. Îşi şopteau.

Peste tot, în jur, pustietatea nopţii devenise un zvâcnet de durere. Deşi nu mai era niciun cadavru, printre pietre începu să curgă un izvor de sânge subţire ca trupul unui şarpe tânăr. Vreo câţiva chiar avuseseră senzaţia că sunt şerpi care se îndreptau spre ei. Cerul rămânea în continuare strivit. O atmosferă apăsătoare. Erau cu toţii, câţiva soldaţi romani, câteva femei şi copii daci, închişi în capcana de piatră. Cei de afară au uitat de ei. Şi se întrebau dacă mai exista ceva în afară de lumea lor împietrită.

Se simţeau zidiţi în piatra care creştea în jur. Tot mai mult. Tot mai vie. Tot mai flămândă.

Ori de câte ori asculta această poveste, lui Dănilă i se făcea pielea de găină. O ştia bine, dar tot o considera o născocire în stare să adoarmă pe orice om cu mintea nebeteagă. Şi, totuşi, nu avea cum să nu ofteze, să nu se gândească ce soartă ar fi avut oamenii aceia, uitaţi până şi de zeii lor, închişi în piatră.

– Îţi dai seama ce nenorociri au trăit şi ăi din vechime! Ce potop, domnule! Ăsta, biblicul, o fost nimic pe lângă acea ploaie blăstămată! Auzi tu, să nu mori şi să trăieşti în continuare închis în chiatră.

Apoi, se uita îngândurat la piatra din faţa casei. Prinsese rădăcini trainice în pământ. Rădăcini care ajungeau poate la celălalt capăt al pământului. Şi mai departe. Se întreba cu teamă, cine ar putea urni ditamai bolovanul! Dacă nu ar găsi dincolo de el, sânge!