La douăzeci de ani de la publicarea volumului Lunetistul & cocoșul de tablă (scris atunci, după cum arată autorul, „dintr-un suflu”), Marian Drăghici vine cu o foarte elegantă ediție a doua, revăzută și pe alocuri revizuită, prin modificări „ținând mai ales de stilistica frazării”. Se adaugă sumarului din 1996, într-o Addenda, un poem la fel de interesant precum cele reeditate; și diferit de ele prin rimă. Pentru un poet ținând deopotrivă la imaginarul compulsiv al textelor și la muzicalitatea lirică, era destul de firesc ca experiența versurilor rimate să fie făcută. La autorul „nouăzecist”, rima înseamnă nu numai melodicitate, ci și o notă de absurd versificator, ca aici:
Plânsul din senin în pădurea Bercica
unde nu se-ntâmplă nimica,
doar vântul prin crengi stârnește sieși frica
repezit peste vârfuri dinspre Olt spre Osica
de cade pe spate bufnind furnica
acum ca pe vremea lui tica
Ilie, om cu păhăruț
Rimate cantabil-absurdist, ca în jocurile copiilor, versurile de mai sus se încheie cu un termen simbolic des întâlnit în volumul reeditat: păhăruțul lui „tica Ilie” și al altora, transformat de Drăghici într-un fel de marcă a umanității suferitoare. Fiindcă poetul obișnuiește să reia anumite imagini și să le distribuie în contexte lirice diferite, recurența va fi cu atât mai semnificativă. Ca și lunetistul și cocoșul de tablă din titlul volumului, păhăruțul e un simbol ce adună semnificațiile din versurile aparent disparate, reunindu-le într-o imagine-cheie, cu valoare generală. „Frunzișul păhăruțelor” dintr-un bar populat nu face libația feerică, fiindcă în poezia lui Drăghici suferința este mai adâncă decât bucuria. Simbolistica, biblică, duce păhăruțul în zona experienței fundamentale care este viața însăși, existența pândită de moarte:
- Doamne, îndepărtează de la mine
păhăruțul acesta
în care a scuipat deja moartea,
în care moartea și-a scuipat
Dintele
înainte de-a apuca să beau
păhăruțul până la fund –
încă nu este totul pierdut?
Tot în sfera suferinței umane, cu un plus de atrocitate istorică, se plasează și celelalte două simboluri, lunetistul fiind agentul răului, un killer din conflictul iugoslav transformat în personaj emblematic, iar cocoșul de tablă, un martor mut și întristat al ororilor din jur, din Balcani. După două decenii, amintirea grozăviilor din spațiul ex-iugoslav s-a estompat, iar pentru generația mai tânără de cititori ea nici nu a avut cum să se formeze. Dar pariul acestei reeditări este de a generaliza, simbolic, și a face nedeterminată, ca durată, tema suferinței omului. Poezia devine un ghid de supraviețuire morală (și chiar psihică) în condiții, mereu actualizabile, de împovărare a omului cu suferințe pe care cu greu le poate duce. În mod logic (adică în logica simbolică a volumului și a experienței lirice făcute prin acesta), Iov e un personaj ce nu putea lipsi.
Nevrotică și traumatizată, această lirică nu e însă și una plângăreață. Spre deosebire de alți „nouăzeciști”, Drăghici nu se ipostaziază decât rareori ca personaj, păstrând distanța și efectul ei. Personajele vor fi astfel văzute „din afară” și „evaluate” prin gestica și colocviile ori solilocviile lor, cu o anume obiectivitate „rea” și estetă. Retorica e subliniată ca atare. Jelaniile, autocompătimirile, expunerea nedreptății, a chinului, întrebările adresate circular și în sus – toate acestea nu fac corp comun cu viziunea poetului care le „ascultă” și le expune. Treapta întâi, a identificării, face expresia atât de chinuitoare, încât poezia însăși se blochează. Rușinea și frica de a mai fi om, când oamenii sunt siliți de alți oameni să sufere atât, fac ca poemul să se scurtcircuiteze de oroare și să se scuture de scârbă:
N-am decât
să mă cutremur
de plâns
la trompetă,
singur cu cocoșul de tablă
de pe casă
noaptea în lumina lunii,
Doar-doar
vor dispărea: viziunea
unei găleți coborând în fântână
plină cu ochi omenești
zbieretele plozilor de lapte
pironiți de zidul coșcovit,
pieile jupuiților de vii
atârnând la uscat
pe crengile duzilor.
Ăsta nu e
Poem.
E o trapă deschisă
prin care intru-n pământ
de rușine,
de frică,
mă fac mic-mic,
de specie mă dezic.
Treapta a doua, a distanțării poetice, aduce „rațiuni” superioare, metafizice, acestor ticăloșii văzute prea de aproape. Poetul va deveni un obiectiv, un aparat de fotografiat „marca Iov”, iar taverna, hanul, bodega, barul, restaurantul, cafeneaua, terasa vor fi „substitute ale casei/ care la vreme de ploaie/ mi-au lipsit”. Suferințele semenilor sunt la fel de însemnate precum cele proprii, iar spectacolul acesta morbid devine, în cercuri tot mai largi, unul universal. Locurile de întâlnire și de jelanie împreună (taverna, hanul, bodega…) sunt dublate, literar, prin multiplicarea formelor de expresie: „poezia, proza, fila de jurnal, plebeul/ articol de ziar, parafraza, citatul,/ apoftegma, cântecelul,/ în același discurs-hologramă”. Se impune ca pagina să se lărgească, să se înalțe și să capete o textură specială pentru a fixa spectacolul rotitor-devastator al stării (cu termenul din scrisorile și jurnalul lui Ion D. Sîrbu) de „iovie”. Redempțiunea e una prin „înșurubare în păhăruț”, iar paharul trebuie băut până la fund.
A doua ediție din acest volum original și expresiv îmi pare bine venită. Autorul e un poet cu care mergi „la sigur”, adică un perfecționist într-o tematică transformată în problematică și-n obsesional liric, lucrat din interiorul viziunii înspre ceremonialul ei, cu artă.
Marian Drăghici, Lunetistul & cocoșul de tablă, ediția a II-a, revăzută, postfață de Gabriel Nedelea, Editura Tracus Arte, București, 2016, 102 pag.