Impresia de nou în cărţile lui Liviu Ioan Stoiciu nu ţine nicidecum de un miracol al creaţiei. El îşi pregăteşte fiecare volum, fie poezie, fie că e proză, ca şi cum ar fi cel de pe urmă, ca un testament al spiritului. Mereu ultimul! De aici şi tonul definitiv, refuzul stărilor intermediare, luarea universului pe cont propriu, în funcţie de modul în care i se relevă la un moment dat locuirea lumii. Am în faţă o antologie, Stricarea frumuseţii (Editura Rocart, 2019), în alcătuirea autorului (ajutat de soţia sa, după cum susţine, Doina Popa, un excelent prozator, dar mărturia sună mai degrabă ca o dedicaţie). Am fi tentaţi să luăm volumul, cum ar fi şi firesc, drept o sinteză a liricii autorului, atât de bogată şi atât de comentată, mai ales că pare să fie alcătuită ca expresie a unei esenţe din toate volumele publicate de poet, fără să lipsească datele biobibliografice, o atentă selecţie de fragmente din cele mai relevante comentarii critice, cu o notă a autorului, cu tot tacâmul. Numai că, în cazul de faţă, lucrurile nu sunt chiar aşa cum par. Selecţia autorului, ajutat sau nu, este una subiectivă, a unui creator, iar lucrul acesta se simte din plin. Poemele extrase din volumele publicate în timp devin părţi ale unei noi alcătuiri, într-o carte care îşi are propria ei viaţă. Percepţia cititorului este una de nou. Antologia autorului este astfel o operă de creaţie cu trăsături distincte şi ne vom strădui să convingem cititorul de acest adevăr. De altfel, nici autorul nu ne îngăduie o receptare de rutină, fie şi doar prin faptul că sfidează cu o cronologie a volumelor inversă, de la ultimul apărut, spre cel de debut, printre altele…
Antologia e străjuită de două texte referenţiale, a doi importanţi critici literari, poeţi şi ei deopotrivă: Gheorghe Grigurcu şi Ion Pop. Textul criticului clujean, în chip de postfaţă, este de fapt cuvântul de laudatio rostit cu prilejul decernării Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu (15 ianuarie 2019), conferit poetului pentru anul 2018, pentru întreaga sa operă poetică. Tocmai de aceea, este unul esenţializat, sintetic, nu fără o seamă de observaţii care să invite la o privire apropiată a operei celui omagiat. Aşa ar fi relevarea unei „energii creatoare deloc obişnuite”, alături de calea spre simplitate a comunicării poetice, de accentuare a tonului elegiac, a modului în care invită la „participarea imediată a cititorului”, dar şi faptul că (pornind de la o afirmaţie a lui Ştefan Augustin Doinaş), poetul percepe realitatea „ca plasmă poetică”.
Gheorghe Grigurcu, în schimb, întitulându-şi prefaţa Între confesiune şi ficţiune, intră într-o seamă de detalii ale creaţiei lui L.I. Stoiciu, cu aspecte de analiză de natură să stârnească nevoia apropierilor de poeme (este rolul unei prefeţe de altfel). Aşa ar fi observaţia că, în universul său poetic, fiinţa trăieşte într-o lume nocivă, pe care o converteşte în poezie, că are o atitudine de refuz şi de inadaptare. Criticul insistă şi asupra vocaţiei de prozator a autorului („vocaţia autorului deturnată în imaginar”), lucru pe care l-a dovedit pe deplin. Apoi, o altă precizare care rezonează este aceea că, pentru poet, „lepădarea de sine” devine o formă de apărare într-un univers entropic, în care raportul fiinţei cu eşecul devine unul statornic. De aici şi propunerile clarificatoare ale criticului: „Spre deosebire de confesiune care e regăsire, imaginarul e un mod al înstrăinării, un refugiu al eului ce se disimulează ori, precum în cazul de faţă, se refuză pe sine. Pe o asemenea cale nu realul naşte fabulosul, ci fabulosul naşte realul, propriul său real paradoxal, un real fictiv, dar respectând un set de convenţii ale concretului. Spre a fi mai convingător întru realism, poetul recurge uneori la contondenţe, la, cum observa N. Steinhardt, «vorbe slute», «miştocăreli», «gagicăreli», neocolind «luările în balon» şi «tiribombele iarmarocului». Se bălăceşte cu voluptate în derizoriu.” (Gh. Grigurcu în, L. I. S., Op. cit., p. 10)
Propunerea de receptare a volumului Stricarea frumuseţii, pe care o avansăm aici, este cel puţin de două ori o formă de nouă imagine poetică. În primul rând, cum am arătat deja, printr-o opţiune pentru valori creative din partea autorului, iar în al doilea rând, prin lectura propusă de comentator, subiectivă şi ea, cum este şi firesc. Dintr-o asemenea perspectivă, „lepădarea de sine” de care amintea Gheorghe Grigurcu este mai degrabă o atitudine, o contemplare, se situează într-un potenţial care se amestecă uneori cu împlinirea în imaginar. În pofida unei ţinute rebele, poetul rămâne un contemplativ, iar renunţarea la sine se consumă mai degrabă prin amânări şi meditaţii („Cucul cântă pe cruce în cimitir şi mă înduioşează permanent,/ am lacrimi în ochi, vă rog să mă iertaţi…”). De aici şi un dialog cu viaţa, dar şi cu nefiinţa. Miza, mai mult sugerată decât mărturisită, este cea a unei noi identităţi, una greu de dobândit, pentru că fiinţa este marcată de vocaţia ratării (Am plecat de nebun), o vocaţie care se conturează tot mai puternic (Nimic nu merită), încât riscă să devină un scop în sine. Aşa se face că poetul ajunge în vecinătatea absurdului, unde se pierd înţelesurile faptelor, ale gesturilor, ale cuvintelor, mai bine zis, tind spre alte semnificaţii, dincolo de stereotipiile existenţei: „Te simţi suspendat în Univers,/ spui. Nici la Dumnezeu nu mai ştiu la / ce să mă mai rog, ce să-i cer, fii liniştită – intru în biaerică/ şi ies, habar nu am ce caut… Mă simt/ ca-ntr-un lan de lalele, copleşit./ Fără orientare,/ mi-am pierdut şi ultimul/ dram de bun simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am/ pierdut pe toată linia. În fiecare zi/ mă despart de mine însumi. Degeaba.” (Ieşi din tine) Drama nu se consumă la ieşirea din sine, ci în drumul spre o altfel de conturare a sinelui şi a preajmei (Punga de cireşe), ipostază în care vocile comunicării sunt tot mai mult ale lucrurilor, ale neomenescului (În apartament), iar curgerea timpului o ia razna: „aici, tuşind, cu/ vinul răcit în fântână la/ îndemână, se sărută cu vulturoaica «o/ schizofrenică», îi/ mulţumi de ajutor şi cât stătu el, cu/ straiele feştelite, cu ochii în depărtare, în/ gol, negândind nimica, aşa, vreo sută, o sută unsprăzece/ ani, ba o mie/ unsprăzece, unsprăzece, învârtind ţigară din/ chiştoacele adunate de pe zona liniei/ ferate, cum spun, floarea de pământ îi ţinu/ umbră…” (păsăricile pe arătură).
Calea spre o stare diferită se clădeşte, paradoxal, pe o viziune entropică asupra lumii. Este o vreme a lucrurilor amestecate, a ambiguităţilor, a destructurărilor, a unor existenţe de aici şi ale unora de dincolo, trăind împreună (Nu mă ridica degeaba din bancă) într-un haos ce atinge şi curgerea timpului (Tu, amintire care să convină). Mult pomenita ieşire din sine, golirea, are feţe diferite, de la intrarea în lucruri (Al treielea glas mai ridicat), la închiderea în sine până la neantizare sau la ispita unui dincolo care, ipotetic, ar putea redobândi armonia, o valoare tot mai îndepărtată (o fluturare a sângelui). Toate au un traseu imprevizibil, până şi amintirile devin forme ale unui trecut care se topeşte şi curge la întâmplare prin lume (Epistola de legătură).
Cu toate acestea, Stricarea frumuseţii este o poveste despre mâine: „va ploua cu găleata, roţile/ unui soi de caleaşcă descoperită se/ vor afunda, greoaie şi/ în ajunul despărţirii, până/ să pui piciorul pe scară, scara în formă de melc a/ vagonului, ţi se va dărui/ o călimară zburătoare, ţi se va recita «cu/ cercei de ghiocei, cu salbă de nouă lei» şi/ florile ce ţi se vor dărui nu/ vor mai rămâne decât o pată de/ praf şi tu îţi/ vei lua la revedere, aplecat:// rămâneţi cu bine, cioburi de oale din aceste foarte/ timpurii sate.” (Neidentificare) Ce fel de mâine? Poetul rămâne un „om posedat”, ca stare naturală („Are ceva care-i detonează substanţele/ chimice în creier.”), ceea ce îl conduce spre o înălţare subită deasupra unei realităţi anodine (Tu-i paştele mă-sii) într-o existenţă spirituală multiplicată (Energia e liberă), într-un timp al tuturor posibilităţilor şi, tocmai de aceea, departe de claritatea unei conturări, în care amintirile de dinainte de moarte intră în firescul universului poetic (Ce a ajuns).
Aşa cum se speră dinspre lumea poemelor lui Liviu Ioan Stoiciu, timpul fără curgere devine unul al existenţei totuşi, cu un amestec al stărilor în care întâmplările, posturile accidentale devin o potenţială primejdie metafizică (Bătut în cuie). Realitatea, poetică desigur, are tendinţa să se desprindă de sine, pentru că amintirile poetului, fie ele şi din prezent, vin, în mod tulburător, dintr-o altă ordine a lumii (Până când să te caut). Momentul desprinderii este unul mereu amânat. Nu despre o funie este vorba în pregătirea gestului de desprindere, ci de „o nouă funie” (Lasă, te spânzuri mâine). A câta? Aici este ridicarea orizontului poetic în punctul în care, nu fără oarecare nostalgie, fiinţa izbuteşte o contemplare a sinelui în destrămare, deasupra lumii ca spectacol derizoriu, ca o degradare într-o regie proprie: „E ceva în natură,/ aici, care mă insultă. Nu crezi? Sunt obligat eu oare să încasez insulte la nesfârşit? E// o continuă întrepătrundere a nourilor. A nourilor/ provocaţi de acest/ magnetism organic al meu! Care atrage fulgerele, descărcându-mă… Sunt ca un/ paratrăsnet! Acest magnetism primar al meu e gata să vaporizeze/ grăuntele de sare/ ieşit din ţărână în cale!” (scrisoare). Ziua de mâine, despre care aminteam, este tocmai un potenţial al structurării sau destructurăriii fiinţei, până la urmă e totuna de la înălţimea unei contemplări tulburate doar de teama de propria-i fiinţă. Desprinderea devine una cu neputinţă, atâta vreme cât avem de-a face cu o fugă de propria-i fiinţă: „Unde să fug? E ceva difuz, nu-mi/ mai încap în piele, nu mă mai înţeleg. Nimeni/ nu mai are nevoie de mine? Îmi/ scuip cărnurile. Nici/ eu nu mai am nevoie de mine! Are cineva nevoie de ochii/ mei? De urechile mele? De nas? De ţeastă? Nu are nimeni nevoie: sau/ poate de mâini? De inimă? Numai de suflet să/ nu vă atingeţi: sufletul nu este al meu… Unde să fug/ să scap de mine… Pe/ cine să pun să încalece pe catârca mea, în/ zarvă de alăute?” (Eutanasie). Este o astfel de situare la răspântia unor identităţi multiple, o formă privilegiată, chiar dacă nu una lipsită de tulburări, puternic spiritualizată, în care prezenţa infernului se manifestă printr-o răcire a cuvintelor, nu a trupurilor (Şi ce dacă tu te opui infernului?).
Spiritul creativ puternic îl face pe Liviu Ioan Stoiciu să inoveze formele, pornind de la prozodia clasicizată de care se serveşte în mod diferit. Engambamentul, de pildă, nu este o continuitate, nu uneşte unităţi prozodice diferite, ci frânge, fragmentează, ajută la conturarea unei imagini poetice din bucăţi, în mod frecvent la succesiunea versurilor, dar cu un mai mare efect în cazul unităţilor strofice: „Până la// urmă a fost scos afară, în brânci, cine se credea? A/ primit un pumn în plină/ figură de la gardianul de la intrare, poate că de data asta/ o să înveţe minte. În// acest timp, tu ai stat cu sufletul la gură. Îl/ priveai de departe, ascunsă,/ îl iubeai, Doamne, cât îl iubeai…” (Pătruns de importanţa sa). Apoi, autorul realizează o relaţionare dramatică a elementelor care compun universul său poetic. Tentativa de renunţare la sine este una a renunţării la lume, la un întreg univers, de vreme ce este capabil să mute cosmosul în interiorul fiinţei (E chemat cineva să-i ţină lumânarea). O astfel de „punere în scenă” devine una destul de stranie şi neaşteptată (A îngropa pe cei morţi). Nu lipseşte parodicul (Cu ochii suprapuşi), chiar dacă nu domină, dar nici umorul, adecvat atmosferei şi nicidecum unul gratuit: „nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi cine n-a avut,/ acum stă în ogradă cu ochii în gol şi/ îmbată ciorile cu ţuică,/ pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,/ i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ…/ N-a murit cioara, din contră, a doua zi i-a/ cerut de băut. Acum bea cu ea împreună la cârciuma/ din sat – noaptea, cioara se transformă/ în femeie tânără.” (Ce i-a mai rămas) Există în poemele lui L.I. Stoiciu o mare densitate de motive poetice, multe pe care opera sa le consacră, alături de o evidentă mobilitate semantică, de transfigurare, conducând la o ambiguizare fără frontiere, într-un peisaj lăuntric din mai multe lumi, ca o cale spre poematic, desigur (Noaptea). Toată această structură (până la urmă nu putem ocoli cuvântul) se sprijină pe o forţă neobişnuită a detaliilor (În lanul de rapiţă).
Aminteam ceva mai devreme de poveste, implicând fără îndoială narativul, prezent mai peste tot. Readucerea lui în poezie e un merit până la urmă al generaţiei sale, cu funcţii diferite de cele clasic utilizate, devine o sursă de lirism. În cazul de faţă, de pildă, poetul mizează pe destructurarea narativului, destructurare din care se naşte poemul. Povestea poate să vină de oriunde, iar, dacă e nevoie, poetul nu se sfieşte să introducă basmicul în ecuaţia fiinţării (Cam pe înnoptate). Nu atât prezenţa elementelor epice în poem este atât de importantă, cât convertirea lor prin destructurare, din perspectiva lirismului, văzută ca o îmbogăţire: „Bântuită de umbra intimă a/ cârciumarului, care povestea câte şi mai câte, decedat,/ a cârciumarului cu/ cratere pe obraji şi/ a pisicii lui cu urechile roşii, «o unealtă/ a diavolului, uită-te/ bine la ea», o pisică beţivă, jumulită care te răsturna de pe/ picioare şi te zgâria, – bunica/ mea uita mai mereu să coboare noaptea, după/ ce adormea, în chip de porumbel/ sfânt şi mă binecuvânta. Uita… Nu/ cobora în/ chip de porumbel/ degeaba promitea, dar apărea în camera/ mea, lunatică, ramificată, cu faţa/ acoperită de un ciorap cu mărgele strălucitoare, silabisind că mă poate/ trece în alt/ regn,/ dacă vreau, şi provoca o curbare a/ razelor luminoase!” (Cântec).
Într-o astfel de lume, sentimentele au o cu totul altă consistenţă. Până şi iubirea este mutată într-un spaţiu al elementelor, dincolo de om şi de existenţa lui sau poate dintr-o altă existenţă a lui (O lăcustă). Aşa se face că întâlnirea cu obiectul iubirii devine una definitivă, în care ea poate să fie chiar şi nefiinţa (Ceea ce este). Nu e dificil să vedem astfel că viaţa şi moartea pot să fie părţi ale aceleiaşi frumuseţi (Miroase a frumuseţe). Nuntirea este percepută uneori ca întoarcere spre începuturi umbrite (Substituire), ca o senzaţie dintr-o altă lume, prezentă frecvent în „tainele lucrurilor”, precum un vag ecou blagian (Ce mai contează?). Ea se înnobilează prin degradare (şi nu este un paradox!), prin contaminare cu moartea, cu inutilul, în stare să erupă în fragmente imateriale, în părelnic, de găsit şi de negăsit: „Aud un huruit. Tu erai aşa neîndemânatică. Vino/ înapoi, dragostea mea. De ce nu/ mai apari în carne şi oase? Alerg de la birou la geam,/ poate m-ai chemat. Ai bătut în geam? Nu/ am auzit bine… Mă uit/ înlăuntrul meu. Am senzaţia de întreg. Ah,/ luminile caselor amestecate cu luminile ochilor/ tăi, mănunchiuri de steluţe, deasupra/ gheţii patinoarului/ din grădină. Şi tot felul de materii/ rupte împrăştiate, din câmpul tău energetic… Ai fost azi/ pe aici? Parcă mi te închipui: purtând/ resturi animale şi spori, dispărând în abis visătoare…” (În altă viaţă). Pentru Liviu Ioan Stoiciu trăirea se regăseşte într-un singur spaţiu care este deopotrivă al mitului şi al cotidianului, amestecul de legendar şi banal fiind unul frecvent (Dans).
În esenţă, poetul continuă în forme noi uimitoarea constatare a poeţilor, începând cu Charles Baudelaire, cum că asistăm la o îmbătrânire a sacrului, la o diminuare a vocii profetice venite dinspre divinitate, la neputinţa omului de a păstra aceleaşi raporturi tradiţionale cu divinul. Numai că, în poemele lui L.I. Stoiciu, sacrul nu se diminuează până la neantizare, ci se metamorfozează trecând inevitabil şi prin porţile banalului (Maşina metafizică). Este un timp în care vina luciferică, a cunoaşterii, este de natură să îi supravieţuiască, poetul fiind o întrupare a ei, ceea ce înseamnă o modificare tulburătoare a relaţiilor cu divinul. O prăbuşire cosmică ajunge de domeniul potenţialului, pentru că reperele de sprijin slăbesc, devin altceva: „Fluturi cenuşii, ameţitori, parcă ne conduc, strict/ organizaţi, pe drumul/ forestier, spre Cascada Duruitoarea, îi/ numărăm: din aceşti fluturi, în secret, ţăranii/ fac pe aici o bere/ halucinogenă, nu? În perioada lor de tensiuni interioare, îmi/ confirmă un călugăr, fără să/ se oprească, până/ să ne depăşească rapid, că se duce la Schitul/ lui, Dochia, şi-l apucă foamea/ dacă merge încet. O/ bere halucinogenă care aduce un elogiu defuncţilor. Fluturi// cenuşii, misterioşi: ei îşi succed unul/ altuia, cu siguranţă, sunt/ clociţi în/ ouăle depuse de corpul zeului/ adormit, alt zeu defunct, unul din zecile de zei ai/ locurilor, dispăruţi.” (O bere halucinogenă). Nu este, într-o asemenea atitudine a poetului, o modernitate puternic accentuată sau, dacă este o modernitate, ea vine prin reluarea raporturilor omului mitic cu divinitatea, omul precreştin, cel care nu avea nicio reţinere să trăiască în sacru, alături de zei, uneori un partener al acestora. O anumită tradiţie, chiar mult îndepărtată, naşte în poezia lui L.I. Stoiciu revolta modernă a spiritului, chiar dacă neglijăm că primul mare poem al omenirii ni-l înfăţişează pe Ghilgameş ca un rebel faţă de lumeştile patimi ale zeiţei Iştar. Poetul nostru este, totuşi, un modern, fie şi pentru faptul că mută spectacolul unei lumi ce tinde spre haotic, în interiorul fiinţei.
O realitate brută şi brutală pe care o transfigurează autorul în poemele sale devine una care rezonează diferit (tot umblam desculţ în cer) şi care comunică altceva decât ar îndemna-o un timp care curge: „e fluierul poştaşului în piaţa oraşului, pustie,/ să fie suflat să adune căţeii/ şi e o burtă a visătorului toba/ pe care dânsul o bate – o dată tam,/ tam-tam, de două ori tam, în sfârşit, să anunţe/ viitorul// e o capcană a lucidităţii…” (Ploile). Orizontul spre care se îndreaptă lumea poemelor din Stricarea frumuseţii este unul al existenţei esenţializate, spiritualizată prin dematerializare şi, mai ales, printr-un refuz al curgerii timpului.
Se vor rândurile de mai sus un mod (doar unul, printre multele!) de a rezona la acest de pe urmă volum al lui Liviu Ioan Stoiciu, alcătuit pe când „ca un glob de aur luna strălucea”, ca ultimul, poate în aşteptarea unei alte cărţi care va fi şi ea, cu siguranţă, cea din urmă.
Liviu Ioan Stoiciu, Stricarea frumuseții,
Colecția Poeți Laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, Editura Rocart, 2019.