Priorități cinematografice românești

Jocul de-a „alba-neagra” din ultimele luni cu închiderea/deschiderea cinematografelor și a teatrelor, a sălilor de spectacol în general, nu favorizează defel criticul de film de întâmpinare, iar dacă starea de fapt din prezent se va prelungi, așa cum ni se sugerează mai mult sau mai puțin tranșant, profesia – dacă va fi fiind cumva profesie – va dispărea de la sine. (Știu că există Netflix, Internet și alte mjloace de promovare a filmului, dar filmul de cinema este destinat în primul rând sălii de cinema.) Am încercat din ianuarie al acestui an, de când colaborez la revista Viața Românească, să prezint filme sau evenimente cinematografice la zi, în speță românești, iar când nu am avut de ales, am recurs la rememorarea unor momente importante din istoria unei cinematografii nu de anvergură, dar nici chiar de ignorat. (Poate părea ciudat, dar, din fericire, filmul românesc nu s-a născut din spuma mării, spontan, odată cu Noul val impus, pe bun merit, după anii 2000. Dar acesta este, deopotrivă, obiectul și subiectul unei alte discuții.) Astfel, în numărul anterior al revistei am scris despre doi precursori ai filmului românesc: Claymoour și Paul Menu. În rândurile care urmează vom trece în revistă prioritățile cinematografiei românești, fără intenție de protocronism, acestea fiind atestate documentar.

Cea dintâi prioritate românească în domeniu este realizarea, în 1898, de către medicul neurolog Gheorghe Marinescu (Bucureşti, 1863 – Bucureşti, 1938), cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, a primului film ştiinţific din lume, Tulburările mersului în hemiplegia organică, fapt recunoscut şi confirmat de Auguste Lumière într-o scrisoare adresată savantului român în 29 iulie 1924: „Comunicările dv. asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână într-o vreme când primeam «La Semaine medicale», dar atunci aveam alte preocupări, de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dv.”¹. Chiar dacă are un concurent, doar o privire grăbită ar putea să-i nege savantului român prioritatea: „Din capul locului – fiind în discuţie priorităţile mondiale ale filmului ştiinţific –, să menţionăm şi faptul că, în vara anului 1898, chirurgul francez Eugène Doyen dedica primele sale cercetări cinematografice unor tehnici operatorii, cum ar fi, de pildă, «craniectomia şi hysterectomia totală». Aceasta ar fi distincţia necesară […] în timp ce doctorul Gheorghe Marinescu îşi propunea experimente cinematografice în scopul cercetării ştiinţifice, medicale, savantul francez filma diferite operaţii, cu scopul unor proiecţii publice. Altfel spus, pe Doyen îl interesa, în primul rând, filmul, pe când doctorul Marinescu folosea filmul pentru că îl interesa boala”². Prioritatea constă în faptul că filmele savantului român depășesc pentru prima dată în istoria cinematografului dimensiunea spectaculară a acestuia. Între 1898 şi 1901 doctorul Marinescu şi asistentul său Constantin M. Popescu au realizat peste 30 de filme medicale. Considerate pierdute, ele au fost găsite şi redate circuitului public abia în 1973 când, cu ocazia aniversării a 110 ani de la naşterea savantului, „un reporter de televiziune (Corneliu Rusu), sosit la Spitalul… Colentina, secţia neurologie, pentru un subiect omagial […] a dat de o fostă colaboratoare a savantului, Maria Stoica, o laborantă pensionară, care i-a spus, printre altele, că «profesorul se ocupa şi cu cinematografierea» şi le-a arătat cineaştilor… 13 cutii de peliculă-negativ, frumos ordonate într-un dulap la vedere, nederanjate vreme de şapte decenii. Pe setul de cutii metalice se afla inscripția «Cinematographe Auguste et Louis Lumière» și înscrisul olograf «Marinesco»”³. Pe urmele „cineastului” Gheorghe Marinescu pornise primul documentaristul Ion Bostan, care a realizat două filme pe această temă (Pe urmele unui film dispărut, 1968, respectiv Şi medicii au început să filmeze, 1972).

Cea de a doua prioritate românească în cinematografie o reprezintă realizarea, începând din 1929, de către sociologul Dimitrie Gusti (Iaşi, 1880 – Bucureşti, 1955) şi echipa sa a primelor filme sociologice din lume. Primul film al unei serii plănuite a conţine zece sau douăsprezece astfel de pelicule a fost Drăguş, viaţa unui sat românesc, filmat în vara anului 1929 şi având premiera în 1930. Din acest proiect iniţial, Dimitrie Gusti a izbutit să mai realizeze doar trei filme: Un sat basarabean, Cornova (1932), Satul Şanţ (1936), Obiceiuri din Bucovina (1937). La acestea se adaugă Echipele regale studenţeşti (1938), care prezintă activitatea cultural-educativă a echipelor studenţeşti conduse de sociolog în campania din 1938, şi un film de montaj, conţinând secvenţe din primele trei filme, Locuinţa ţărănească în România, destinat proiectării la pavilionul românesc din cadrul Expoziţiei europene a locuinţei rurale organizată la Paris⁴.

Acestea sunt, oneşti fiind, operele de pionierat ale cinematografiei române, care, după cum se vede, nici nu sunt datorate unor cineaşti de profesie, dar faptele rămân fapte şi trebuie asumate cu un (măcar) minim orgoliu. Nu cred că este cazul să includem – oricât ne-ar plăcea – într-o istorie a filmului românesc, nici pe fraţii Manakia, Ienache (Avdella, Grecia 1878 – Salonic, 1954) şi Miltiade (Avdella, Grecia 1882 – Bitolia, Macedonia / Republica Socialistă Federativă Iugoslavă, 1964), aromâni din Munţii Pindului consideraţi a fi primii cineaşti din Balcani, nici pe, de pildă, Mihály Kertész (Budapesta, 1886 – Hollywood, 1962), viitorul Michael Curtiz, autorul celebrului Casablanca, sau pe Sándor László Kellner (Pusztaturpaszto, Imperiul Austro-Ungar, 1893 – Londra, 1956), viitorul Sir Alexander Korda, chiar dacă aceştia din urmă au lucrat la începutul secolul XX în studiourile de la Cluj, câtă vreme Clujul făcea atunci parte din Imperiul Austro-Ungar iar ei au plecat „peste hotare” înainte de sau în timpul destrămării acestuia. Poate fi revendicat, de pildă, şi de către cinematografia română Jenö (Eugen) Janovics (1872, Ujhorod, Imperiul Austro-Ungar – 1945, Cluj), care a continuat să facă film în Cluj şi după 1918.

___________________________