Scrisori către un critic, de Dana Heuberger, col. Cartea Cartea românească de publicistică, Editura Cartea Românească, 2020, 244 pagini.
Când alții practică, în alte medii, un traseism blamabil, Dana Heuberger, profesoară de matematică și autoare de manuale, își construiește și își, poate, desăvârșește, un traseu mai aparte, pe lângă vocația transformată în profesie, alegând să scrie – ce?! – scrisori, cum ar veni. Toată lumea scrie scrisori, mesaje. Ce e diferit în cele care poartă semnătura Danei Heuberger? Un donchișotism mai mult sau mai puțin temperat, mereu bine strunit și pus la treabă. Autoarea se pronunță asupra unor teme de azi în eseuri incitante, una dintre teme fiind educația. Uneori mai scrie și publică poeme – despre timp. Dacă tot nu a emigrat, măcar să oprească în fel și chip clipa, să izvodească ceva remarcabil pe aici, prin țară, ori măcar prin județ: așa se face că a apărut, cu aportul ei, în colegiul băimărean la care lucrează, primul participant din istoria școlii la o olimpiadă județeană de matematică, ni se spune pe la pagina 194. După care vin câteva rânduri din categoria Donchișotisme. Prea hulita școală: „Nu despre statui este vorba. Mă întreb însă dacă nu trăim în lumi paralele, eu şi criticii sistematici ai şcolii româneşti. Căci toate problemele nematematice mi se volatilizează la câteva minute după ce intru în clasă, n-am timp de ele, am lucruri mai importante de făcut, am zeci de perechi de ochi care mă aşteaptă să ne bucurăm împreună de frumuseţea ideilor. Şi încercând să îmi ajut elevii s-ajungă la o versiune mai bună a lor, o îmbunătăţesc implicit pe a mea. Staţi liniştiţi, ştiu bine că nu am cum să devin perfectă. Nu, nu e floare la ureche să predai într-un liceu de elită, e o provocare care te obligă să încerci să te autodepăşeşti ca să ajungi măcar la înălţimea pretenţiilor pe care le aveai în adolescenţă de la profesori. Cu preţul multor ore de nesomn, al problemelor nestandard care le bântuie, nefericitele, în afara programului, şi cărora le dai uneori de capăt în cele mai neobişnuite momente”. După care, 20 de pagini mai încolo, ironia și sarcasmul autoarei ne scot totalmente din sfera donchișotismelor: „O, ştiu! Afirmaţiile mele nu vor avea succesul la care-aş fi ajuns dacă aş fi scris un poem sensibil în care aş fi pretins că n-am fost o elevă strălucită şi că profa de mate, împreună cu cea de fizică, sau poate şi cu cea de geografie, n-au fost decât nişte scorpii ce m-au terorizat inutil, tot liceul, şi m-au făcut să mă scufund în Frică, Supunere şi Ratare, sau care, printr-un noroc chior, m-au determinat să devin un monstru sacru autodidact şi să îmi revărs genialitatea asupra literaturii, ori să aleg alte domenii, cât mai îndepărtate de cele accesibile mie în adolescenţă, în care am ajuns să excelez, prin forţe 172% proprii, în ciuda Sistemului.” – Tendințe (din ciclul: profii de mate pot fi și cool). Criticul literar Daniel Cristea-Enache recomandă Scrisori către un critic: un „jurnal la vedere” și un pariu câștigat.
Catedrala de cenușă, de Florin Anghel Vedeanu, col. Romanul contemporan, Editura Eikon, 2019, 385 pagini.
Un personaj găsește un nume fenomenului: Furia pensionarilor. Născut în 1948, Florin Anghel Vedeanu pare însă să meargă în răspăr și să se sustragă masei de scriitori vârstnici care consideră că „au atacat frontal nemurirea” (p. 30) prin îndesirea apariției cărților lor publicate (2-3-4-5 într-un cincinal, eventual). Dacă treci – cu dinții strânși – de primele pagini ale romanului și te obișnuiești cu gândul că buclucașa virgulă e chiar buclucașă, paginile Catedralei de cenușă nu te întâmpină cu lamentații despre vârsta a treia ori despre „Sucursalele Satanei”, cum spune autorul, ci cu personaje bine creionate, cum ar fi Tarzan – ce amintește de Oameni și șoareci –, alte felurite chipuri ori cupluri ad-hoc, adaptate vieții din blocurile cartierului Ferentari, care își trăiesc paradoxurile, aproximațiile și iubirea, aici factorul declanșator fiind „focul iadului primitor-zâmbitor-acaparator, Nicoleta Găgescu Bărbulescu, pe scurt, Lola”: „Vizita s-a tot repetat şi numărul cafelelor a fost încurcat datorită inserţiei altor ingrediente. Au încetat repede şi formalităţile de toate felurile descoperind de fapt culmea densităţii, adică: în patul în care încape o persoană, înghesuită puţin dar cu plăcere, are loc şi a doua! Jur că între noi nu mai încăpea nici lenjeria intimă, nu mai era loc! Nu ne propuneam nimic. Nu aveam un pact comisoriu. Într-o dragoste febrilă, ca o mare fără balize, înotam atraşi de uimirea că se poate! Începusem să cunosc vecinii. Îmi venea să zic strigat precum Ovidiu: «foloseşte-ţi tinereţea – viaţa trece repede, ultimele bucurii nu vor mai fi la fel de minunate ca primele.» În plinătatea păcatului sufla Bunul să mai răcorească dogoarea iadului, adia cu Mila Lui nesfârşită care începea, probabil, dincolo de blocurile eterogene, eteroclite.”
Ce rămâne dintr-o viață, ce piloni ai memoriei ne susțin totuși, când catedrala din interior a ars și sufletul este numai cenușă? Rămâne Dumnezeu din ceruri și rămân poveștile de pe pământ: „Dacă aproximaţia este unitatea de măsură a prezentului, peste trecut se prăvăleşte uitarea. Oricum nu se doreşte precizia chirurgiei neuronale, aceasta este întâlnită doar la unii indivizi care vor cu tot dinadinsul să găsească Potirul. Sfântul Graal! Legendele şi Miturile merg peste timp ca Iisus pe apă… Unele poveşti se mai ridică, ici-colo, la rang de legendă sau mit, altele rămân doar poveşti, dar mult mai credibile şi cu atât mai mult cu cât persoanele-personaje, chiar dacă decrepite acum, au trăit, au iubit, au suferit şi au plâns venind până în zilele acestea, fiecare cu porţia de istorie după sine. Încă de când învăţăm limba copilăriei, subliminal, ne însuşim prin osmoza eterică devălmăşia unor existenţe zbuciumate de trecut, agresate de prezent şi amăgite de un viitor alunecos…”
O întâlnire pe strada Hazard, de Andrea H. Hedeș, col. Horatio, Editura Neuma, Apahida, 2020, 106 pagini.
Cleopatra, Doamna Celor Zece Mii de Trandafiri, nu e mai niciodată singură în mijlocul unui oraș forfotitor – este ba cu năstrușnica ei fetiță, Sara, ba cu o apariție mai mult decât enigmatică, Basil pre numele lui, mai precis Majestatea Sa, Basil. Când e singură, Cleopatra compune muzică. Lucrează la o simfonie, O altă oră albastră, când are răgaz, între cele din rutina cotidiană și misterioasele incursiuni în miez de noapte la Palatul Măcelarului (de pe strada Hazard), Palatul Farmacistului (de pe strada Hazard) sau, în cele din urmă, Palatul Artelor (de pe – firește – strada Hazard).
Andrea H. Hedeș, cunoscută ca poetă și ca editoare, reușește, prin acest roman de debut, o pledoarie pentru vis și pentru nu atât ieșirea din real, cât pentru – din nou – acceptarea ipotezei că sacrul și profanul sunt întrețesute, că există mereu, chiar și la etajul 11 al unui bloc, un Cerb de diamant care să fie gata, conform legilor hazardului, să facă naveta între vizibil și invizibil, între creațiile artistice emergente și cele cărora încă nu le-a venit ceasul împlinirii: „În balcon, în faţa uşii de sticlă, stătea un cerb înalt, maiestuos, în întregime din diamant, cu coarne măreţe împodobite cu safire, smaralde şi rubine. Avea o şa îmbrăcată în mătase albastră, cu ţinte de argint şi un frâu asemenea. Cădea pe el o rază albă de lună făcându-l să strălucească mai frumos ca un vis. Cerbul se înclină în faţa Cleopatrei atunci când o zări. […]
Cleopatra se lăsă moale în genunchi pe podea şi îşi prinse tâmplele în mâini, fără a-şi lua ochii de la cerbul de diamant. Fără îndoială, muzicienii nu duc lipsă de imaginaţie. Eu fiind muziciană, compozitoare, prin urmare, creatoare, am imaginaţie, flamboaiantă, spun unii. Azi a fost o zi lungă, obositoare, oboseala aduce somnul, somnul aduce visul, un vis în care ştii că visezi, nu-i aşa, un fel de vis lucid. Nu e plină istoria muzicii de artişti care încercau să îşi provoace visarea inspirată, creativă? Câte opere nu s-au scris aşa? Mai mult, câte opere literare, de artă sau chiar ştiinţifice nu s-au inventat pornind de la faptul că au fost mai întâi visate? Minunat, concluzionă Cleopatra, voi scrie o simfonie pornind de la visul acesta.”
Din perspectiva lui Răzvan Voncu, „narațiunea atestă nu numai capacitatea autoarei de a imagina o ficțiune neobișnuită, ci și subtila ei artă de a o «îmbrăca» stilistic într-o «haină» postmodernă […]. Din banalul cotidian, trema trece instantaneu, cu măiestrie, într-o feerie plină de semnificații parabolice.”
Pathetica, de Ioan Mărginean, Editura Tracus Arte, 2020, 87 pagini.
Între Patmos și pathos, preotul Ioan Mărginean așază, în poezia sa, mai multe anotimpuri. Să tot fi trecut 10 ani de la anotimpul din patmos de la Brumar (2010), cel de-al patrulea volum de poeme al autorului, debutul fiind în 2002, la 48 de ani, cu Inevitabila călătorie – girat la acel moment zero, ca și pe mai departe, de Ion Mureșan. Un sentiment al urgenței, al ultimativului, precipită spunerea din poezia lui Ioan Mărginean, ca și cum o experiență-limită urmează să se întâmple. Ori deja s-a întâmplat, dar trebuie prinsă în cuvinte, orice ar fi. Așa se face că volumul Pathetica, elegant fără ostentație, dar nu unul printre altele, am putea spune, începe cu poemul [Și pe urmă ce?] și se încheie cu [Ne întâlnim cu țipetele în somn], [Mai departe erau lucruri trecătoare], [Au pornit clopotele], [Au trecut ca o brazdă de foc], ultimul poem fiind poemul care poartă titlul [Arhivă, inima mea]. Undeva, bine ascuns, un poem care ne promite că, dincolo de experiențe-limită, „atunci vom înțelege totul”: „M-au dezgropat într-o noapte// să măsoare lungimea singurătăţii./ M-au rostogolit cu milă/ ca pe o piatră albă rotunjită, ca pe un dolmen,/ dar moartea, domnilor cititori,/ stătea ghemuită într-un pat/ cu picioare înalte ca de barză/ învelită în pături de nisip./ Au aprins apoi felinarul,/ O uşă cu ochi scârţâia/ ca şi cum s-ar deschide./ Dincolo eram foarte mulţi,/ pe unii dintre cei veniţi/ i-am recunoscut./ Erau în camera năpădită de frig/ ca-ntr-un cuib cu obrazul strâmbat.// Pasul l-am făcut unul după altul,/ eram străvezii cu feţe străine,/ îmi amintesc,/ au aprins brichetele și țigările,/ aveau flanele și fulare,/ costume negre și telefoane./ Nu mi-am făcut griji/ că un şarpe/ înghiţea liniuțe şi cifre din centimetru.// Au mai deschis o fereastră./ Încă puţin, ziceau,/ încă puţin/ şi se va face dimineaţă./ Vom telefona la statistică/ să ne comunice distanţa/ dintre vieţi// şi atunci vom înţelege totul.” [M-au dezgropat într-o noapte]. Volumul este recomandat de Luigi Bambulea și de Ion Mureșan.
O, cultura. Jurnal hermeneutic, de Radu A. Cernătescu, col. Efigii, Editura Junimea, Iași, 2020, 290 pagini.
Preocupat de o viață de cărți fundamentale, mai la vedere sau mai ezoterice, Radu A. Cernătescu (n. 1959) ne dezvăluie drumul către sine, către formarea personalității sale. Autorul reflectează asupra unor cărți, 25 la număr, ce s-au pretat, de-a lungul secolelor sau deceniilor, la rafturi întregi de interpretări ale hermeneuților. Aceasta, de fapt, este numai pregătirea pentru întâlnirea cu „sfântul întâlnit de Dante la intrarea în Paradis, cel care i-a dat poetului o cheie numită speranța de a înțelege”. În vremurile pe care le trăim, miza e alta, pentru mulți, dar nu și pentru autorul acestei cărți: „Misterul, cândva o prelungire a sinelui, este acum năpădit de gadgeturi şi de alte deşeuri ale ştiinţei pentru toţi. Efectul se vede în acest om comun care îl îngreţoşează pe Papini şi care este ancorat de adevăruri, nu de adevăr. Un om condamnat să rămână neisprăvit din perspectiva sinelui, eşuat în satisfacţia imediată, un om pentru care orice încercare a vieţii devine, cum atenţionase Boethius, prilej de «tulburare a minţii (perturbatione)». Strădaniile acestui stultus (în exprimarea lui Foucault), nu mai ţin demult de domeniul cunoaşterii de sine. Căci stultus venerează doar totemurile progresului exterior, pe care nu îl va înţelege niciodată fiindcă el însuşi nu este în progres, plecat fiind din sine către preocupări exterioare sinelui. Acest om nu mai e, nu mai poate fi, interesat de transformarea sinelui, de desăvârşirea proprie, care nu mai e demult scop în sine, în sinele lui. Din păcate, dezinteresul faţă de sine nu se vede în oglindă, ci pe chipul bătrânei Doamne Filosofía, cea care seamănă tot mai mult cu o ancilla scientiae, ţinută în viaţă doar de protezele ştiinţei, ca în celebra piesă a lui Dürrenmatt. Nu sensul vieţii este important pentru omul postmodern, care nu mai e obişnuit să caute răspunsuri la întrebările ce l-au frământat pe omul antic şi care l-au cutremurat pe omul medieval, cum ar fi de ce? şi pentru ce trăiesc? O singură întrebare are sens şi importanţă pentru el: cum trăiesc? Să ne întoarcem la Platon!, îndeamnă disperaţi filosofii moderni. Îndemn care este o glumă şi un nonsens! Ce ar mai putea să ne înveţe datornicul lui Asklepios, care nici măcar smart phone n-avea?”
Radu A. Cernătescu a mai publicat, ca volume de autor: Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (2010), Tezaurul scufundat. Din viața și opera Sf. Gerard de Cenad (2014), Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului (2016), Antiparadisul lui M. Eminescu (2016). A fost distins cu numeroase premii în anii din urmă.