„Din cauza tâmpiţilor dimprejur”, îşi motiva Stelaru farsa propriei înmormântări pusă la cale în 1940. Şi cum să nu-i dai dreptate? După aşa-zisele privatizări din anii ’90, să vinzi pielea ursului din pădure a devenit astăzi pe la noi o nouă afacere de succes. Căci fraieri care se vor proprietari de terenuri pe Lună, pe Marte, ori dispuşi să cumpere nume de stele se găsesc aici pe toate drumurile. Citeşti pe www.cumparaostea.ro şi te cruceşti: „Noi vă oferim posibilitatea să denumiţi una din aceste stele fără nume, pentru a o dedica unei persoane speciale. Pentru numai 240 lei puteţi cumpăra o stea.” Poate pentru vârful bradului de Crăciun! Mai vând stele la drumul mare (pe internet) Space Star Registry, OSR – la 33 dolari bucata – şi alţi şmecheri după care plânge puşcăria. Contra 449 lei, cei mai pretenţioşi pot primi de la Starling chiar şi „stele principale în constelaţii, pachetul standard + dedicaţie”. Ba, la pachet cu steluţa, m.rfi.ro îţi mai oferă „şi planeta ei”: „Vrei să dai nume unei stele ? Acum e momentul.” Aflând din Ziarul Financiar, în iunie 2020, că „un român a cumpărat Steaua Polară şi a redenumit-o <Marcel-35>” (să fie vârsta victimei, sau vreun coeficient?), am fost gata-gata să sun la 112, dar, amintindu-mi de acei „poliţişti care ne-au cerut permisul de a privi cerul” (Adrian Şonka, directorul Observatorului Amiral Vasile Urseanu), m-am lăsat păgubaş.
Imaginaţi-vă ce circ ar fi ieşit cu Steaua fără nume dacă Mona, cu jetoanele ei de cazinou, s-ar fi târguit ca să-şi vadă numele înhămat la Carul Mare! Nu că ar fi mai puţin amuzantă explicaţia profesorului Miroiu cum că nu găsise un nume care să se potrivească „împreună cu Alcor”. În realitate, încă din antichitate astronomii ştiau că steluţa Alcor („cavalerul” în originalul arab al-qur) călăreşte steaua Mizar cu care face un cuplu („calul şi călăreţul”) greu separabil cu ochiul liber. Nu degeaba era felicitată novicea Mona că „are ochi buni”. Încă din vremea persanului Al Sufi, cu mai mult de un mileniu în urmă, micuţa Alcor servea de etalon al acuităţii vizuale şi tot cu ajutorul ei au fost controlaţi oftalmologic, mai târziu, arcaşii lui Carol Quintul şi Ghenghis Han. Apoi, stelelor noi nici nu li se mai dă nume propriu ca în antichitate (chiar şi atunci au primit acest privilegiu doar cele mai strălucitoare), ci o denominaţie alfanumerică de catalog, iar asta nu e treaba descoperitorilor şi cu atât mai puţin a clientelei traficanţilor de stele, ci a unui organism oficial al Uniunii Astronomice Internaţionale, WGSN (Working Group on Star Names). Notaţia lui Bayer introdusă odată cu Uranometria (1603) este aplicabilă şi în ziua de azi, fiecare constelaţie avându-şi stelele catalogate în ordinea descrescătoare a strălucirii lor cu câte o literă a alfabetului grec urmată de genitivul latinesc al denumirii constelaţiei ori abrevierea lui în trei litere. Spre pildă, Mizar este z Ursae Majoris, z UMa ori Zeta Ursae Majoris. Dar ce te faci cu restul stelelor după epuizarea alfabetului grec? Te foloseşti de alte notaţii complementare. Flamsteed a folosit numere pentru 2554 stele, catalogând însă doar stelele vizibile din Marea Britanie, nemaivorbind de erori, dintre care una de pomină (a ratat în 1690 gloria descoperirii planetei Uranus, cu un veac mai înainte de Herschel, confundând-o cu o stea din Taurul şi listând-o „34 Tauri”). Un asemenea exemplu este şi Alcor care, mult prea palidă pentru catalogul lui Iohann Bayer, a primit notaţia „80 Ursae Majoris”. Dar cu puzderia de stele cu strălucire variabilă, cum o scoţi la capăt? Printr-un sistem alfabetic aşa de încâlcit, încât poate n-ar strica, înainte de a vi-l explica, să luaţi un calmant sau o tărie: primele stele variabile dintr-o constelaţie se notează cu R, S, T… până la Z, următoarele cu RR, RS, RT… RZ, continuând cu SS, ST, SU… SZ şi tot aşa până la ZZ, apoi AA, AB, AC… AZ, BB, BC… BZ şi tot aşa până la QZ, omiţând toate perechile de litere cu J, iar după consumarea acestor 334 de combinaţii se trece la V335, V336 etc. Crezând că simplifică lucrurile, unii generalizează această numerotare cu „V” aplicând-o inclusiv primelor 334 de stele, respectiv V1 = R, V2 = S, V3 = T… până la V334 = QZ). Excepţie fac variabilele deja incluse de Bayer, ce-şi păstrează notaţia tradiţională greacă. Iar zăpăceala asta e încă floare la ureche pe lângă tipologia stelelor variabile, dar până la viitoarea ei poveste mai e drum lung, aveţi timp berechet să faceţi exerciţii de chemare a ambulanţei. În noiembrie 2019, Ciprian Vîntdevară şi echipa sa de la Observatorul din Bârlad au descoperit în Perseu o stea variabilă la aproape 4000 de ani-lumină. Confirmată de Asociaţia Americană pentru Observarea Stelelor Variabile, steaua a primit numele „Bârlad V1”, spre cinstea orăşelului vasluian. Numele lui aşadar, nu al descoperitorilor, nota bene: se aude acolo sus, până la „Steaua lui Lache”?
Numai în cazuri excepţionale s-au mai admis suplimentar şi nume de persoane – şi iată câteva clasice exemple din ultimele trei secole, menţionând în paranteze şi notaţia lor de bază din cataloage:
Cor Caroli (a Canum Venaticorum) din Câinii de Vânătoare
Steaua-minune a lui Herschel (b Monocerotis) din Licornul
Steaua lui Kapteyn (CD –45°1841) din Pictorul
Steaua lui Barnard / Velox Barnardi (BD + 4°3561) din Ofiucus
Steaua stacojie a lui Hind (R Leporis) din Iepurele
Steaua lui Van Maanen (Gliese 35) din Peştii
Steaua lui Teegarden (SO J025300.5+165258) din Berbecul
Sualocin (a Delphini) din Delfinul
Rotanev (b Delphini) din Delfinul
NML Cygni (V1489 Cygni) din Lebăda
Steaua lui Tabby (KIC 8462852) din Lebăda
Steaua lui Cayrel (BD –16°251) din Balena
Şmecher mare acest Halley, descoperitorul cometei ce-i poartă numele. Aparent iniţiativa lui din 1725 cu Cor Caroli („Inima lui Charles”) era un omagiu adus restaurării monarhiei engleze odată cu domnia lui Carol al II-lea, dar la fel de bine se putea referi şi la tac-su, decapitatul rege Carol I. Prof. Fred Watson nota: „E posibil ca Edmond Halley, numind steaua, să fi fost înadins ambiguu ca să tragă profit maxim în calitate de astronom regal secund” (fiind pe atunci noul director al Observatorului Greenwich, în locul răposatului Flamsteed, pe care-l săpase vârtos). Dar mă întreb: oare ar mai fi pus pe cer anglicanii, la patru decenii după moartea lui Carol al II-lea, amintirea unui monarh a cărui alianţă cu Ludovic XIV şi toleranţă pentru papistaşi fusese taxată de propriul popor ca o adevărată trădare naţională? Tot sub semnul întrebării au stat şi bizarele nume din 1814 primite în catalogul de la Palermo de principalele două stele ale Delfinului până în urmă cu câteva decenii, când Thomas Webb le-a găsit cheia: Sualocin + Rotanev = „Nicolaus” inversat + „Venator” inversat, aşadar Nicolaus Venator („Nae Vânătoru”), asistentul celebrului Giussepe Piazzi. De remarcat diversitatea catalogărilor (Bayer, Bonner Durchmusterung, Gliese, Kepler Input Catalogue etc.), de unde şi preferinţa pentru nişte nume proprii, mai uşor de memorat. Steaua NML Cygni, care poartă iniţialele descoperitorilor Neugebauer, Martz şi Leighton, este o băbăciune ce trage să moară, o supergigantă roşie de dimensiuni colosale, estimate la 1640-2770 de diametre solare. Steaua lui Tabby poartă diminutivul americancei Tabetha Boyajian care a găsit-o cu telescopul spaţial Kepler în 2015. Cât despre Steaua lui Cayrel, descoperitorul Tim C. Beers a numit-o aşa în cinstea confratelui francez Roger Cayrel care analizat-o, un omagiu echivalent cu a-ţi ceda propriul premiu Cartea Anului criticului care ţi-a lăudat-o decisiv în România literară.
Cum vom vedea la timpul cuvenit, aceste reguli în denominaţia stelelor nu le sunt aplicabile altor obiecte cereşti, a căror notaţie este diferită. Cea mai notorie dintre comete, bunăoară, îi poartă numele lui Halley, pe care deja l-am pomenit în treacăt mai la deal.
Dar gata cu atâtea cataloage şi notaţii complicate! Şi ce să te mai tot holbezi cum stă călare Alcor pe mârţoaga lui Mizar (de fapt, cuplul e o stea sextuplă), când pe Antena Stars, seară de seară, nechează chiar sub nasul tău tinere starlete câte vrei?
Şi totuşi, voi încheia aici tot cu Alcor. Căci, deşi s-au scris despre Steaua fără nume câte-n lună şi în stele, aducerea pe scena de la Alhambra în 1944 a acestei vedete a Ursei Mari a fost o premieră absolută în dramaturgia universală rămasă neremarcată. În literatură, unicul precedent de care ştiu fusese romanul din 1924 al lui Maurice Leblanc, Contesa de Cagliostro, unde localizarea unui tezaur regal era codificată de inscripţia medievală „Ad lapidem currebat olim regina” („La piatră dă fuga regina”) prin acronimul A-l-c-o-r. Comoara zăcea îngropată, aşadar, la Jumièges, în Normandia, unde străvechea mănăstire benedictină Saint-Pierre („piatra”) ocupă printre cele şapte abaţii din Pays de Caux aceeaşi poziţie ca steaua Alcor în Carul Mare şi unde într-adevăr, în dosul parcului Martin-du-Gard, o rocă de calcar te invită azi să-ţi pui pe ea fundul obosit. Restul se ştie: Mihail Sebastian nu-ţi arată steaua Alcor precum astronomii, ci ca pe un bun exemplu de lecţie morală. Şi chiar că ne trebuie o oglindă precum Ursa Mare ca să ne vedem aşa cum suntem: mici.