Arta e un dar (cf. Oficiul Naţional de Truism!). Dăruibil, normal. Aşa este, dar mai apare ca necesară o condiţie: artistul – acela care dăruieşte – să cunoască, să simtă, să se lase flămânzit de dorinţă. De dorinţa de a dărui. Să aibă, altfel spus, puterea şi ştiinţa dăruirii. Bucuria sau arta sau priceperea sau obişnuinţa sau tradiţia de a face daruri (NOTĂ: Îi lăsăm pe Greci deoparte, atunci când fac daruri, fiindcă ceea ce se spune despre ei se încadrează la maliţiozitate în formă continuată istoric!).
Dăruinţa, ca şi stăruinţa, se bazează pe rezervele personale de afecte. Pe zăcămintele proprii de iubire. Aşa cum tenacitatea, încrâncenarea sau îndărătnicia au nevoie, pentru a se manifesta, de zădărârea voinţei, tot astfel generozitatea ţâşneşte din genuin. Nu se capătă, nu se educă, nu se instruieşte. Un artist e generos sau nu e. În această ultimă eventualitate, el nu poate fi artist. Deloc.
Mărinimia, nobleţea sufletească, altruismul, munificenţa – sunt însuşiri pe care numai sensibilitatea le poate induce. Doar oamenii armonios simţitori pot risipi în jurul lor iubire, largheţe, dărnicie. N-o să întâlniţi niciodată – nici în basme, nici în coşmare – un personaj negativ galanton sau măcar uşor impresionabil. Ci, dimpotrivă, dincolo de faptul că e mai insensibil decât o talpă, el este întotdeauna avar, hrăpăreţ, lacom, cupid, rapace, apucător. Tocmai de aceea, personajele de acest gen sunt eminamente nesuferite.
NOTĂ: Totuşi, din punct de vedere retoric, personajele dezagreabile fac naraţiunea mai palpitantă. De pildă, poate dragul de Harap-Alb să treacă prin apă de mii de ori, ca să ocolească podul unde avea loc nunta de furnici, evitând astfel să curme viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate, că tot personajul unanim detestabil al Spânului echilibrează tensiunea epică!…
Artistul face parte, indiscutabil, din garnitura de eroi pozitivi ai vieţii. El este necesar poate şi pentru că civilizaţia a ajuns la un soi de lehamite. Ethosul s-a săturat să tot îngraşe personajele negative, inoportune şi parazitare. Artistul este cel care ne redă Frumuseţea. Ne întinde potirul cu Sublim, din care ne îmbie să gustăm. Numai el ştie să dăruiască. Numai el ne poate induce starea de a dărui dăruirea. Astfel, Artistul devine erou civilizator.
Darul lui Darius
DARIUS HULEA are doar 30 de ani de când s-a născut în Alba-Iulia. Dar este deja împlinit. Pentru că, după ce a terminat Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca (2009), şi-a luat masteratul în sculptură, în 2011, iar, din 2012, se află la studii doctorale. Timp în care, în 2010, a avut o Bursă Erasmus la Schrems (Austria), a luat Premiul „Grigore Bradea” la Bistriţa (2013) şi Premiul pentru tineret al Uniunii Artiştilor Plastici din România, în 2015. Dacă mai facem şi precizarea că, din 2007 – deci, din anul II de facultate – a participat la 22 de expoziţii personale şi de grup, avem imaginea clară a unui artist de excepție, ieşit din Şcoala de sculptură de la Cluj. Acolo unde nume sonore, precum Alexandru Păsat, Radu Morar sau Ionel Tănase, au scris deja legende în sculptura contemporană.
Însă nu doar acest palmares, care putea rămâne închis acolo, în arealul artistic al Transilvaniei, l-a legitimat spre a participa la prima sa expoziţie în Bucureşti, ci şi interesul suscitat şi şansa de a-l fi întâlnit pe cunoscutul critic de artă Oliv Mircea (căruia arta ardeleană în general – şi nu numai – îi este profund îndatorată!).
Aşadar, expoziţia de la Elite Art Gallery, intitulată Semnul de pe faţă (curator: Oliv Mircea) oferă oportunitatea tânărului sculptor de a continua drumul unei evoluţii remarcabile, deschis prin succesul expoziţiei Anonymus, de acum doi ani şi jumătate, de la Bistriţa. După studii îndrăzneţe, aproape eseistice (extraordinar de interesante, lucrările Anonimii lui Hermes, Anonimii lui Hades), iată-l pe Darius Hulea cum trece la alte semne, mult mai aplicate. Semnul de pe faţă este o provocare – temerară, dar şi nonşalantă – de a topi imaginea a 9 personaje aproape mitice ale istoriei culturii şi civilizaţiei româneşti din secolul XX în efigii aproape aeriene. Materialul folosit – sârmă groasă sudată şi împletită – aduce prin ineditul său un beneficiu uluitor monumentalităţii fiecărei lucrări în parte, pentru că, pe de o parte, respectă canonul potretului recognoscibil (ştim că sunt Eliade, Iorga, Cioran, Maria Tănase, Regele Mihai, Ionesco etc.), iar, pe de altă parte, îi păstrează intactă substanţialitatea, deşi bustul, repet, e lipsit de materialitate.
NOTĂ: Pariul pe care l-a făcut Darius Hulea îmi aminteşte de Le Nomade al lui Jaume Plensa, din Antibes, la intrarea în Port Vauban, sculptura-gigant de mai bine de 10 m înălţime, evocând o siluetă umană cu forme curbe, aşezată cu faţa spre mare, ca şi cum ar întâmpina marinarii. Constituţia statuii, realizată printr-o dantelărie de litere majuscule tăiate în oţel şi lipite la întâmplare, permite intrarea înăuntrul ei, printr-o fantă deschisă în dreptul pieptului. Înăuntru, e gol. Dar nu un gol irepresibil, ci, privind azurul celebrei Coaste din interiorul acestui veritabil punct zero al lingvisticii, ai impresia că eşti copleşit de cuvinte, purtându-te pe gândul că omul nu este altceva decât o creatură alcătuită din limbaj, prin măreţia Cuvântului.
Am insistat asupra lucrării lui Jaume Plensa (născut în 1955 la Barcelona) nu din raţiuni de căutare a vreunei filiaţii. Portretele-bust ale lui Darius Hulea sunt lipsite de conotaţia statuii catalanului. Ele surprind prin reţeaua extraordinar de coerentă a structurii metalice gracile, care, ondulată şi dând parcă imaginea unei măşti de aer împletit cu linii de oţel, reface la perfecţie chipul binecunoscut al personajului. Iorga, Eliade, Enescu, Maria Tănase, Ţuţea, Enescu, Sadoveanu, Cioran şi Regele Mihai sunt aidoma efigiilor ultra-cunoscute, aproape arhetipuri din rezervaţia mentalului colectiv. Inconsistenţa interioară nu stânjeneşte cu nimic percepţia pe care suntem provocaţi s-o avem: adică, nu doar că putem să privim de aproape fiecare personaj în parte (fiindcă e tridimensional, e viu, e complet, e în faţa noastră, putem să-l atingem, este, cum ar fi zis Jan Kott într-o celebră carte de-a sa despre Shakespeare, „contemporanul nostru”!). Dar şi că privirea noastră se poate strecura nestingherită înăuntru, dincolo de reţeaua de sârmă, într-un fel de „postulare a posturii”. Tocmai pentru că ele nu sunt înţepenite, ca nişte statui solemne în veşminte de gală, putem deveni, pe rând, Eliade, Iorga, Sadoveanu, Ţuţea, Cioran, Ionesco sau, pentru doritori, Maria Tănase ori Regele Mihai. Şi ele sunt atât de naturale, încât transferul se face fără nicio pierdere, fără nicio aproximare. Împărţirea nu dă rest!
Este vorba, în portretele lui Darius Hulea, – spune Oliv Mircea – de inşi aievea: contradictorii, complecşi, ireductibili la o formulă încremenită şi ţeapănă. Nimic nu striveşte vigoarea personajelor: nici graţia, nici insolitul prăbuşit în propriul său vid.
Aş mai zăbovi puţin asupra titlului expoziţiei. Surprinzător de plăcută mi-a apărut frenezia decentă (sunt sigur că un magician al cuvintelor ar fi făcut mare caz de acest artificiu, pe când, aici, ardeleanul a făcut-o blând şi un pic şugubăţ!), cu care dubla măsură semantică e aplicată înţelegerii acestei expoziţii, prin însuşi titlul ei. Dar, mai întâi, ce NU este. Chiar dacă formularea exact la asta ar putea duce cu gândul, Semnul de pe faţă nu trimite la obișnuitul detaliu anatomic real, viu, o aluniţă sau o verulă, pe care le întâlnim la unii oameni. Semnul de pe faţă este atât simbolul particular al feţei fiecărui personaj, puterea expresivă a acesteia, cât şi „semnul” (luat ca entitate minimală a văzului!) ce-i aparţine strict autorului. Altfel spus, el şi numai el, Darius Hulea, vede acest semn.
Un loc aparte în această expoziție îl ocupă un alt grup, un triptic având o altă abordare. El reprezintă trei panouri alăturate, realizate din metal, dar tratate în tehnici diferite (primul – vopsit opac negru, al doilea – tablă bronz șlefuit oglindă, al treilea – „mânjit” într-un gri-bleu), din care „ţâşnesc” câte două mâini de broz, naturale și în trei poziţii binecunoscute. Fără nicio explicaţie. Ca nişte enigme pe care trebuie să le dezlege privitorul. Prima, în care mâna dreaptă ţine o pipă, este a lui Marcel Duchamp (ea aminteşte de celebra lucrare Passe-muraille, din rue Norvins, chiar din faţa casei lui Marcel Aymé, realizată în 1989 de Jean Marais, ca omagiu adus autorului nuvelei fantastice cu acelaşi titlu, apărută în 1941). A doua ipostază a mâinilor este dedusă din celebra fotografie a lui Constantin Brâncuși, cu brațele încrucișate la piept, iar a treia aparține lui Petre Țuțea. Fiecare poziție are un mesaj: ludicul la Duchamp, forța la Brâncuși, fragilitatea la Țuțea. Ansamblul este, de fapt, un alt fel de a descifra metafora viului.
Nu putem încheia fără a aduce un cuvând de laudă lui Oliv Mircea, pentru neobosita sa peregrinare pe tărâmul fabulos al artelor românești (și insist, în special, al celor din Ardeal!), dublată în același timp de o competență profundă și de o intuiție axiologică demnă de adânc respect și politicoasă invidie.
Expoziția lui Darius Hulea de la Elite Art Gallery rămâne nu doar un reper remarcabil în spectrul expozițional din București și, în același timp, în biografia artistică a tânărului sculptor ardelean descoperit de Oliv Mircea, dar și, în esența sa, un exemplu de conduită a dăruirii. Darul lui Darius s-a făcut în liniște, modest, brevilocvent, plusat de un simplu zâmbet. Și acela, stingher. Atât. Dar cu o bucurie plenară.