Una dintre cele mai fascinante experiențe de cititor trăite de mine mi-a fost oferită de lectura superbei cărți a Ioanei Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic. Autoarea mărturisea că pe durata scrierii acestei cărți a trăit efectiv în interbelic, a citit doar presa din ziua corespunzătoare celei prezente, din anul de referință interbelic, urmărea cu uimire noutățile acelei zile, evenimentele politice interne și externe, se bucura să afle spectacolele zilei și ultimele apariții editoriale, se îngrozea citind despre crimele abominabile și întâmplările de tot felul din rubrica de fapt divers, se lăsa ispitită de reclamele risipite în fiecare pagină. S-a impregnat de spiritul acelui timp, și-a modelat propria gândire în funcție de fluxul de informații pe care îl primea, aștepta cu nerăbdare ziua următoare pentru a afla deznodământul unor întâmplări începute în ziua precedentă și era curioasă să întâmpine noutățile acesteia. În momentul în care a încheiat cartea și a revenit la viața cotidiană din contemporaneitate, Ioana Pârvulescu mărturisește că s-a simțit ca și cum s-ar fi întors dintr-o lungă vacanță în străinătate și că a avut nevoie de o perioadă de readaptabilitate.
Tot o astfel de vacanță, dar într-un timp mult mai îndepărtat și într-un spațiu mult mai exotic îi prilejuiește Ioanei Pârvulescu și scrierea celui mai recent roman al său, Prevestirea. Aceasta este o re-scriere (încă una) a poveștii biblice a lui Iona, cumva în spiritul recomandării lui Mihai Zamfir care, în anii de confuzie literară de la începuturile tranziției, le recomanda scriitorilor ca, în loc să-și piardă vremea bâjbâind în căutare de subiecte, să reia îmbrăcându-le într-o haină stilistică adaptată timpului lor marile teme ale literaturii. Fără suportul comorii de informații pe care îl poate oferi presa cotidiană a vremii, autoarea s-a văzut pusă în situația să-și bazeze reconstituirea pe textul biblic și pe formele artistice (literatură, pictură, etc.) prin care acesta a străbătut veacurile până în acest început de mileniu al III-lea. Firește, peste această bază de informații se suprapune propria sa imaginație, propriul talent literar și, până la urmă, propria inteligență. Iar rezultatul este mai mult decât spectaculos: un text care, în Vechiul Testament, ocupă două pagini se transformă într-un roman impresionant de peste 300 de pagini.
Dacă, aș spune, firesc, grosul narațiunii îl reprezintă întâmplarea biblică, al cărei scenariu este urmat cu destulă strictețe, cartea nu este lipsită de paliere ale lecturii dedicate unor cititori mai sofisticați care vizează stiluri narative, judecăți despre religie și felul în care oameni și întâmplări se transformă în povești, transmise din generație în generație, dobândind în timp semnificații supranaturale, felul în care artele contribuie la închegarea și chiar denaturarea poveștii originare. Toată istoria seamănă cu un fel de lasagna, la care fiecare povestitor și fiecare generație adaugă un strat în plus din cele aflate de la predecesori, la care adaugă propria sa imaginație și, acolo unde este cazul, reinterpretare a întâmplărilor, fapt ce conferă coerență și rotunjire unui text care, în Vechiul Testament, are destule spații goale. Iată cum este rezolvat narativ, în romanul Ioanei Pârvulescu, un astfel de gol al textului biblic: „Nimeni nu mai știe acum, Izabela scumpă, ce-a făcut Iona de când a plecat de la familia de filisteni care-l găsise și până la reîntâlnirea cu unchiul lui, Iacob, dacă unchi i-o fi fost, și nu tată. Când mi-au povestit mie bunicul și apoi tata – știi că istoria trebuie spusă mereu de două guri, ca să n-o mai uiți – eram tare mic, fusesem bolnav și îmi amintesc că tata Ieșua îmi tot repeta: nu mai plânge, Mical, de viața asta și de nenorocirile ei trebuie să râzi, băiete, nu să plângi, ca să nu râdă ea de tine.” Sau, în altă parte: „Oricum o să-ți spun ce s-a întâmplat, așa cum mi s-a spus și mie, iar unde e loc gol și lucru de necrezut o să le acopăr cu închipuirea mea, că altfel, dacă totul trebuie explicat după rațiune, la ce bun să mai spui povești?”
Din toate aceste surse (religioase, artistice, eseistice) suprapuse peste textul biblic și poveștile mai mult sau mai puțin fidele ale generațiilor de credincioși care s-au succedat în milenii de existență, Ioana Pârvulescu reconstituie întregul tablou ca pe o dioramă într-un muzeu sau, pe alocuri, ca pe o superproducție cinematografică (furtuna, înghițirea lui Iona de către monstrul marin, eșuarea trupului său pe o plajă). Aproape elipticul text biblic, alcătuit din enunțuri succesive, dobândește consistență, coerență deplină, personajele devin oameni, cu sentimente, gânduri, trăiri, umor, proiecte, îndoieli, dispute, ca fiecare dintre noi. Întâmplările prin care trec sunt excepționale, iar linia subțire care desparte coincidența de miracol nu este încă de domeniul evidenței. Cunoștințele precare ale vremii îi fac pe oameni să dea explicații supranaturale unor gesturi care fac parte astăzi din cunoștințele de bază ale oricărui medic („învierea” fetiței căzute în fântână de către Iacob prin respirație gură la gură și masaj toracic îi dă acestuia o aură de făcător de minuni). Inclusiv faptul că prevestirea tragică din final a lui Iona, după ce a auzit glasul lui Dumnezeu, privind distrugerea cetății Ninive nu se îndeplinește este interpretat, oarecum sofistic, ca un semn al voinței lui Dumnezeu. Fără să o spună explicit, Ioana Pârvulescu sugerează felul în care imaginarul popular transformă în zei oameni ajunși în situații speciale. Adus de valuri la țărm, după ce a fost înghițit de monstrul marin, Iona este găsit de niște copii care o altertează pe mama lor. Aceasta, care nu văzuse „mai de aproape decât patru bărbați în viața ei” vede eșuat în nisipul de la țărmul mării un trup cu „picioarele împletite, adunate în față. Nu semăna cu niciunul din cei pe care-i știa. I se părea uriaș, luminos și fără să-și dea seama, femeia își pipăi figurina de zeu de la gât. Așa cum stătea cu picioarele înlănțuite, cu bustul larg și brațele puternice, bărbatul de pe țărm semăna într-adevăr cu Dagon, zeul semințelor, cel cu coadă de pește (…). Abia îl văzuse și deja își punea toată nădejdea în el. Simțea că acest Dagon în carne și oase, ivit din gândurile ei de fiecare seară, o să le aducă bucurie și o să le schimbe traiul atât de chinuit.”
Lumea este o înșiruire de povești, pare să ne spună Ioana Pârvulescu. Oamenii au destinul lor pământesc, apar și dispar, dar ei continuă să existe prin poveștile pe care le-au generat. Unele sunt scrise, altele sunt transmise urmașilor din generație în generație făcând ca anumite chipuri (mereu redesenate de imaginația celor care le ascultă) și întâmplări să străbată secolele și mileniile. Modalitățile și tehnicile de transmitere se transformă în timp, ochiul receptorului selectează aspecte diferite, uneori le interpretează altfel, unele au o răspândire mai largă, altele una mai redusă, dar toate dau omogenitate omenirii legând prezentul și trecutul, diurnul și nocturnul, cotidianul și supranaturalul, așa cum pământul este rotund. Perspectivele se schimbă continuu pe diversele paliere ale istoriei, Iona este urmărit și interpretat în funcție de cunoștințele, sensibilitatea și behaviorismul tuturor vremurilor străbăute de povestea sa. Anunțatul sfârșit al cetății Ninive este imaginat în zilele noastre cu tehnicile unei superproducții cinematografice. Dacă vreți, una dintre acele producții comerciale, de tipul Independence day, nu măreția apocaliptică din finalul filmului lui Lars von Trier, Melancholia, evocată și de Mircea Cărtărescu într-una dintre cărțile sale mai recente. Imaginarul lui Iona invocat de niște urmași ai lui din zilele noastre se confundă aici cu cel al unui cinefil înrăit: „A doua zi, Iona urma să privească sfârșitul cetății. Ca la cinema, Dvorel, fetița mea. Ceva ca producțiile alea pe ecran lat de la Hollywood, foc, fum, vaiet, și clădiri care se prăvălesc în ele însele. Explozie și implozie, deși el nu știa asemenea cuvinte. Era ca un regizor care vrea să-și vadă filmul în premieră. Era un artist, ce mai, primul artist din familia noastră, care de altfel n-a dus lipsă de așa ceva!”
Prevestirea Ioanei Pârvulescu este un fel de carte a cărților. O rescriere simplă, coerentă, compactă și fermecătoare a poveștii biblice a lui Iona, tulburată pe alocuri cu borgesiene judecăți contemporane despre puterea cuvintelor și a poveștilor de a schimba istoria și destinele oamenilor, reflecții postmoderne despre romanul care se scrie sub ochii noștri, suprapuneri de perspective și de stiluri narative, prezența unui supranarator care ține în mână toate nodurile narațiunilor, dar care apare în text cu destulă parcimonie pentru a te face să te întrebi care o mai fi și rostul lui acolo. Una peste alta este o carte care oferă tuturor partea de satisfacție ce li se cuvine: și celor interesați de naratologie, și celor pasionați de dispute religioase, și pasionaților de povești cu tâlc având ca sursă de bază Vechiul Testament. O carte în același timp simplă și complicată, accesibilă și rafinat elitistă, în funcție de experiențele de lectură ale fiecărui cititor. Paradoxal, cum spuneam, este faptul că în final fiecare cititor își va găsi doza sa de satisfacție indiferent de palierul narativ pe care îl preferă.
Scriitoare de mare rafinament, sensibilă și empatică până la identificarea deplină cu personajele sale, mereu dispusă să se impregneze de aerul altor timpuri pentru a le putea înțelege, Ioana Pârvulescu este în literatura de azi o prozatoare al cărei loc ar trebui să fie mult mai vizibil. Fiecare nouă carte a ei te ia prin surprindere și te umple de admirație.
Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Humanitas, București, 2020