În Cronice și… anacronice (Editura Junimea, Colecția „Memoria clepsidrei”, Cuvânt însoțitor de Ioan Holban, Cuvânt de încheiere – Mihaela Grădinariu, Iași, 2017), Nicolae Turtureanu, drapat în mantia memorialistului și a comentatorului, ne dovedește că a rămas poetul adevărat, pe care-l știm demult.
Având în centru persoana autorului / poetului, volumul se deschide tematic în evantai, cuprinzând treptat familia, prietenii, colegii de studii și de profesie, comunitatea locală și națională, lumea! Extensia tematică se produce pe axa devenirii întru ființă. De fapt, a devenirilor, prima parte a volumului numindu-se chiar Deveniri. Devenirea întru ființa de prunc, de elev, de adolescent și, apoi, de student, devenirea întru ființa de poet, de slujbaș, de bunic ș.a.m.d. Pentru că așa a viețuit poetul.
Deși se spune, în viziune postmodernă, că a face literatură înseamnă ambiguitate, Nicolae Turtureanu, îndeosebi în finalul comentariilor și eseurilor sale, își spune uneori răspicat, alteori voalat, punctul de vedere. Astfel, comentând diverse istorii literare, apărute în ultimii ani, aflăm (între altele) că „o istorie literară este importantă nu doar prin prezențe, ci și prin absențe”. (p. 178) Un element specific comentariilor sale: acela de a examina sau măcar de a sugera că există și o alternativă /o față ascunsă a lucrurilor. Este readusă în memorie poezia lui Topârceanu, a lui Romanescu, dar și „a oricui” (p. 117). Poetul trăiește cu convingerea că a avut / are mai mulți prieteni decât dușmani, „și chiar dacă n-ar fi adevărat, e reconfortant” (p. 102). Îi plac zicerile și contrazicerile. Despre un autor spune: „nu știu ce l-a oprit să se afirme în toată plenitudinea talentului său. Sau știu”. (p. 129)
Există câțiva mari scriitori, deținători ai Premiului Nobel (G.B. Shaw, W. Faulkner) care au dat cu tifla școlii, nu și-au terminat nici studiile gimnaziale sau liceale, ca să nu mai pomenim de studiile superioare. Cultura lor este practică, nu livrescă! Un întreg capitol al cărții, intitulat Adevărul ca poveste. Ficțiunea ca realitate ne oferă punctul de vedere al lui Nicolae Turtureanu în această problemă a teoriei și practicii literare. Întrucât capitolul este scris în forma unui „Divan cu prieteni”, toți școliți, doxați, unii adevărați experți în domeniu, faptul nu lasă nicio îndoială asupra poziției poetului și convivilor. Cât despre anglo-saxoni, aceștia animați de filosofia utilitaristă sunt convinși că un scriitor se formează prin exerciții de scriere – au și școli profilate în acest scop – nefiind nevoie nici de dotare nativă, nici de știință de carte.
Ca mulți alți scriitori care, în 1989, au trecut puntea dintre cele două lumi (terestre), Nicolae Turtureanu se referă și la atît de controversata rezistență prin cultură, volumul oferind mărturii utile pentru înțelegerea mai nuanțată a perioadei. Inclusiv a „rezistenței involuntare prin cultură”.
Cronice și… anacronice conțin interesante (și parțial inedite) informații privind viața / istoria literară, care mi-au stimulat aceste comentarii. Astfel, am înțeles că, în cosmosul literar, doar cometele au o traiectorie aparent independentă, numai că vizibilitatea lor e de scurtă durată. Majoritatea scriitorilor încep prin a fi ucenici, avansează la categoria de maeștri, iar apoi / mai departe devin … extratereștri.
Ucenicii, ca niște sateliți, gravitează în jurul maeștrilor-planete, iar aceștia, oricât clamează autonomia esteticului, orbitează, de fapt, în jurul Soarelui Puterii Politice. Unii cu fața, alții cu… fața ascunsă. Tragedia epocii dinainte de 1989 era existența unui singur soare, iar comedia celei de după 89 este existența mai multor sori, fiecare dorindu-se unic.
În portretistica personalităților / actanților vieții literare, mai ales ieșene, pe scena căreia se află de peste o jumătate de secol, Nicolae Turtureanu vădește un desen precis și o coloristică bogată în nuanțe. Dintre universitari, profesorul Constantin Ciopraga era perceput de studenți ca „un domn sobru, inabordabil, purtând povara traumelor din cețurile / lagărele siberiene”. Asistentul Ion Constantinescu (pe care de curând Mircea Mihăeș l-a absolvit de vina de a fi inițiatorul protocronismului, pentru a o atribui exclusiv lui Edgar Papu), „traducea spontan (la seminar) din mari autori francezi sau germani”. Magistrul Alexandru Husar era „strălucitor în oralitate și cam lipsit de relief în scripte”. Câteva linii despre colegii scriitori: Cezar Ivănescu, „în ipostaza sa polemică, lua lucrurile cam grosso-modo”; „făcea mici concesii unei epoci, care știa să-și ademenească supușii”; „veleitățile lui sportive (ale lui Mihai Ursachi, n.n.) au intrat în mitologia locală”; Nichita Danilov „uneori intra în conflict cu sine însuși și chiar cu noi”.
Cronicarul – la figurat, dar și la propriu ‒ este preocupat nu doar de problemele lumii scrisului, ci și de cele ale comunității în care ființează, tentând a descifra fața, interfața și postfața acesteia, numitorul comun și diferența specifică. Între care: autoflagelarea, complexul persecuției, mitul liderului luminat, bâlciul deșertăciunilor politice, marea trăncăneală, indecența, necinstea, discursul urii, stresul și eresul, viermele dihoniei. Sunt sugerate sau chiar propuse soluții: evoluția graduală, accesul la putere a celor fără de putere… În timp, tonul conotațiilor a evoluat, de la exprimarea convingerii și credinței autorului în ideile vehiculate, la redarea în forme ludice a dezamăgirii provocate de neîmplinirea speranțelor. Dacă aș ridica această reacție individuală la scară socială, aș zice că am găsit explicația atitudinii românilor de a face haz de necaz.
Cronice și… anacronice sunt, atât în primă, cât și în ultimă instanță, o mărturie de autor, în care cititorul află nu doar ceea ce a trăit și a sperat Nicolae Turtureanu, ci, poate, el însuși!