Opera fiecărui artist are în mod sigur rădăcini adânci, ca niște aderențe firoase, care o țin ca un zălog, legată de frumusețea tainică, de vraja misterioasă a unui palimpsest.
Poezia, de pildă, are semnele ei de adâncime, pe care poetul le simte; sunt anumite revelații care îl conduc pe poet pe drumuri ce-i par noi, numai ale lui, originale. În realitate, epifaniile lui sunt smicele ce cresc și se dezvoltă, de fapt, din același trunchi al dezvrăjirii. Altfel spus, fiecare poet așază scrisul văzutului său (adică, ceea ce vede cu ochii minții sau ai lui Dumnezeu) peste ceea ce au văzut, înaintea lui, alții. Și alții. Și alții. Straturile merg înapoi până departe, oprindu-se Acolo, la începutul Timpului, atunci când „a fost Cuvântul”. Și, cu toate că fiecare poet are codul lui, limbajul său, legătura sa de chei personală, cu care dezvrăjește tainele, el scrie nu pe coala de hârtie albă, virgină, ci – poate fără să-și dea seama – peste semnele anterioare lui. Peste semnele ce l-au prevestit.
La fel i se întâmplă și creatorului de muzică. Sigur, relația cu Dumnezeu e privilegiată (spune Cioran atât de frumos, despre muzica lui Bach, în Silogismele amărăciunii: „Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu/ …/”!!). Și, cu toate acestea, e imposibil să nu descoperim la un compozitor de geniu (chiar și cum e Bach), sonorități pe care parcă le-am mai auzit, frânturi de note ce ni se par cunoscute. În realitate, însă ele doar ni se par, căci muzica sferelor se naște într-o antinomie perfectă: sună la fel, dar, totodată, diferit. E ca și cum ți se pare că recunoști într-o măsură din concertul de vioară al lui Ceaikovski (recunoscut ca fiind una dintre lucrările cel mai dificil de interpretat) o ușoară adiere din re majorul lui Beethoven. Nu e copie sau, doamne ferește, plagiat. Este coincidență. Sunt urme. Fărâme de sinonimie magică. E palimpsest.
Nu altfel se petrec lucrurile și în istoria tuturor construcțiilor lumii. Fiecare monument edificat în timp s-a clădit pe ruinele unuia mai vechi, pe semnele unei civilizații anterioare. Biserici construite pe un Centru sacru, catedrale ridicate pe locul unor străvechi urme în timp, temple sau altare ale înaintașilor; chiar și troițele împlinesc, pe lângă, un ritual creștin, recuperarea unor semne aparținând trecutului mai apropiat sau mai depărtat.
În fine, artele plastice – și în mare (școlile, curentele ce decurg unele dintr-altele, fiecare mișcare o prologhează pe următoarea, care, la rândul ei, pe următoarea… și tot așa!), dar și în mic (amintiți-vă de câte ori ați aflat că un pictor a pictat ceva nou peste o lucrare mai veche, fie ca experiment, fie din sărăcie; altfel spus, în concluzie, fiecare tablou, dacă-l răzuim cu grijă, delicat, descoperim că ascunde o altă operă, poate la fel de valoroasă ca și cea înfățișată!) – se înscriu și ele într-un ciclu continuu, într-o paradigmă a palimpsestului.
Dar urmele din viața și opera unui sculptor? Unde se duc ele, când se duc? Încotro o iau?…
Recent, am intrat în posesia (de fapt, l-am primit cadou!) unui album sau carte sau minune tipografică sau bijuterie editorială, că nu știu cum să-i mai zic, scoasă la Editura Brumar (care merită toate felicitările, concomitent cu cele adresate realizatorilor acestui fabulos eveniment editorial!), un volum de dimensiuni atipice, intitulat „Urmele călătoare ale sculptorului”. De fapt, un mixtum compositum, un melanj extrem de agreabil și savuros între un text absolut seducător prin convivialitatea sa și imagini de o acuratețe formidabilă, pe care l-au elaborat, împreună, un scriitor – Robert Șerban și un sculptor – Doru Covrig. O carte a cărei coloană vertebrală o constituie un interviu-fluviu pe care poetul îl ia artistului parizian. O carte impecabil alcătuită, redactată și îngrijită, ca o dovadă peremptorie că, prin strădanie și entuziasm, încă se mai editează valori inestimabile, cărora le stă bine în biblioteca neamului.
Este, așa cum sublinia în Cuvântul înainte Robert Șerban, „și o călătorie prin viața lui Doru Covrig, din copilărie și până astăzi, când e la vârsta de argint (cum îi place să-i spună), o călătorie ce are mai multe stații, diferite viteze, curbe și rute ocolitoare, pante, poduri, tuneluri și întâlniri cu oameni din lumea artei vizuale sau din apropierea ei /…/”. Este viața unui artist exilat în timpul regimului ceaușist, o viață desfășurată în epură, cu toate luminișurile ei, cu toate umbrele sau, dimpotrivă, cu toate izbânzile ei.
Doru Covrig este sculptor, plastician și fotograf. S-a născut la Deta (județul Timiș), în 1942. A studiat la Timișoara și la București, unde, în 1972, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Din 1982, trăiește și lucrează în Franța, unde s-a exilat și locuiește acum în San Mauro, un orășel de pe Marna, aproape de Paris. A participat la Bienala de la Veneția, a efectuat stagii în Scoția și Marea Britanie, în Statele Unite și Japonia, precum și la numeroase simpozioane și expoziții personale foarte valoroase. Sute de lucrări semnate Doru Covrig figurează în muzee și colecții publice și private din Franța, România, Japonia, SUA și aiurea.
Mi-a plăcut tonul colocvial al mărturisirilor sale ori al amintirilor legate de numele unor mari artiști (emigrați sau nu), toți cu prelungiri efilate din „universul Brâncuși”, artiști aparținând patrimoniului național, precum Ion Nicodim, Victor Roman, Napoleon Tiron sau George Apostu. Impresia pe care a lăsat-o institutul bucureștean, în anii `60, bănățeanului venit să dea de nu știu câte ori examen de intrare (și reușind în cele din urmă!) a fost una nu atât de entuziastă. „Grigorescu era o academie depășită de multă vreme, cu dascăli mediocri, nimic în comun cu sistemul anglo-saxon, unde posturile se obțineau prin concurs, concurs ce trebuia trecut din când în când, dând o șansă tinerelor talente să concureze, să aibă un job cu un program redus, apoi să se avanseze prin merit. Irimescu venea la „corectură” de două ori pe săptămână, dar se pare că aici, la Paris, celebrii dascăli vin o dată la trei luni. Ce mare șansă e să dai mâna cu el ori să ai un autograf.”
Emoționantă a fost nu doar evocarea perioadei de privațiuni din timpul studenției și de strădaniile aproape supraomenești de a rezista unui regim de pauperitate cruntă și de teroare ideologică, în timpul căruia a practicat numeroase meserii. Cum a rezistat? Prin muncă și prin iubire. Apoi, survin amintirile de după 1982, din perioada pariziană, aceea care i-a adus multe satisfacții și i-a înlesnit intrarea în marele cerc axiologic, la care nici nu visa un artist ca el, modest, sărac și emigrat. Atunci a beneficiat de prietenia generoasă a soților Ion și Ariana Nicodim, stabiliți de mai multă vreme la Paris, în al căror atelier din Montmartre a fost găzduit o vreme. Ajutorul primit de la acești binefăcători n-avea să fie uitat niciodată. Apoi, călătoriile în Scoția, Marea Britanie, expoziții în Japonia, Statele Unite, Austria, Slovenia au fost surse de forță, de putere și de libertate pentru imaginația sa neistovită. Este perioada în care născocește seria Mâinilor, cea a literelor de lemn amestecate, numită Gutenberg, a humanoizilor din resturi de lemn (ce porniseră de la umflatul Jean-Claude Duvalier, poreclit Bébé Doc, fiul dictatorului haitian François Duvalier, supranumit Papa Doc!), care au fost transformați, imediat după 1989, în seria grandioasă a Dictatorilor (realizate din așchii de lemn, în carton sau în fibre de sticlă). Ca o ironie a sorții, această serie ce izvora din zăcămintele de suferință îndurată în timpul dictaturii ceaușiste, l-a plasat fulgerător într-un confort neașteptat (ca să-ți vezi statuia de lemn impozantă, dominând o expoziție adăpostită de Grand Palais – era deja o performanță formidabilă!) și i-a oferit, în sfârșit, o tihnă (chiar dacă relativă!) care i-a permis mutarea într-un nou atelier, la Ivry-sur-Seine. Au urmat ani lungi de creație, cu suișuri, cu coborâșuri, cu confirmări, cu infirmări, dar cu speranțe și încredere. Și cu bucuria de a sluji, impecabil, Arta.
Așa cum remarcă Robert Șerban, povestea lui Doru Covrig este cea a unui om puternic, răzbătător, a unui învingător.
Și, totuși, după o viață de peste 50 de ani în slujba artei, Doru Covrig a renunțat la sculptură. La muncă, la efort, la strădanie și, de ce nu, la o sumedenie de probleme cauzate în primul rând de dificultăți tehnologice. Spune Doru Covrig: „În sculptură, problema conceptuală trebuie să fie pe primul plan, dar cea a executării, a facerii propriu-zise a lucrării devine, deseori, lungă și dificilă, chiar și când ai, cum am avut și am eu, plăcerea manualității. Maratonul facerii este lung și întortocheat, câteodată repetitiv și fără prea multă invenție și originalitate. Poate este doar impresia mea!”.
Și adaugă: „Nu prea-mi mai place ideea să mai fiu un sclav al artei, vreau să mă eliberez total și să mă refugiez în altceva. Uite, îți dau un exemplu, un cântăreț fain, pe care-l văzusem la București, în concert, Hugues Aufray, este încă în plină formă și e frumos, are spre 90 de ani, trăiește la țară, a ieșit de mult din sistemul spectacolelor. Dar mai dă ceva concerte prin provincie, ca să cumpere fân pentru caii lui. Duce o viață faină într-o fermă și face și ceva sculptură (…)”. Astfel că și el s-a retras în sihăstrie, la San Mauro, o reședință pe Marna, în afara Parisului, „un loc tonic, cu cer și soare, cu o grădină sălbatică verde și un parc zoologic în miniatură”.
Dar, vă veți întreba de ce „urme călătoare”? Pentru că – gândesc eu – ele, semnele lăsate de artist, nu stau locului, se desprind de operă, circulă, se duc, se împrăștie, hălăduiesc, se risipesc (și, cu cât o operă se distribuie mai bine în lume, cu atât ea frizează universalitatea, mai ales când ele sunt prototipuri omenești!). Și le întâlnești unde nici cu gândul nu te gândești. Și zici: „Uite un Dictator de Doru Covrig!”. Un semn. Apoi, un alt semn, altundeva. „Uite o mână de Doru Covrig!”. Și tot așa, ele se înlănțuie, înconjurând mapamondul. (NOTĂ: Senzația asta am avut-o cu splendidele lucrări ale lui Nicolae Fleissig, răspândite în toată lumea – imediat le recunoști și parcă simți cum sufletul ți se umple de un sentiment amestecat de mândrie cu extaz; ori cu extraordinarul ciclu al Verigilor realizate de Maxim Dumitraș, cu care artistul din Sângeorz-Băi are ambiția de a alcătui un lanț de bucurie albastră, care să se înfășoare în jurul globului, ca o eșarfă).
Dar arta este, pentru Doru Covrig, o iluzie. O amăgire, o fantasmă, o halucinație. O pseudoestezie. Numai când conștientizăm acest aproape calpuzanlâc, ne amintim imediat de fabulele lui Pliniu cel Bătrân, care lăuda strugurii pictați de legendarul Zeuxis, capabili să înșele păsările ce veneau să-i ciugulească. Tocmai pentru că, spune sihastrul de pe Marna, „imaginea e o convenție, până la urmă, depinde cât intri în jocul ei și ce reguli accepți”, trebuie să fim cu toții de acord că „trăim într-o lume de iluzii; e o păcăleală ce ne face bine, ne gâdilă plăcut simțurile, un truc ce rămâne, apoi, gravat în memorie prin ceva, poate chiar prin mesaj, printr-un simbol, arta fiind în primul rând comunicare”.
Comunicare ce elaborează o comuniune. Comuniune ce se multiplică într-o lume.