Fostului președinte al Franței, Nicolas Sarkozy, pandemia i-a priit. A publicat la 24 iulie, cu o jumătate de an mai devreme decât își planificase, primul volum al memoriilor sale de la începutul mandatului său de președinte al Franței. Cartea a fost așteptată cu sufletul la gură de cei care îi citiseră volumele anterioare (amintirile din vremea în care a fost ministru), iar ca dovadă stă faptul că, în doar câteva zile de la apariție, noua carte, Le Temps de Tempêtes (Éd. de l’Observatoire, 2020), a ajuns pe primul loc al vânzărilor de pe Amazon la categoria jurnale și memorii. Pe bună dreptate. Sarkozy este un excelent scriitor politic. Scrisul său are nerv, spontaneitate, autenticitate, umor, analiză, înțelegere. Față de precendentul volum, Passions, Le Temps de Tempêtes prezintă o cotă sporită de interes și din altă perspectivă. În calitate de președinte, Nicolas Sarkozy a promovat în altă ligă, joacă la vârful politicii mondiale, se învârte printre liderii planetei, iar talentul său de portretist și judecățile politice se aplică unor personalități mult mai bine știute de întreaga omenire, decât miniștrii din guvernul francez. El realizează niște portrete antologice ale unor personalități politice bineștiute (George W. Bush, Angela Merkel, Nelson Mandela, Regina Elisabeta a II-a, Barack Obama, Juan Manuel Barroso, Silvio Berlusconi, Donald Trump, Vladimir Putin etc.), din imediata lor apropiere, le observă gesturi, replici, comportamente pe care camerele TV nu le pot surprinde, dezvăluie laturi ale personalității lor necunoscute marelui public. Principiul pe baza căruia sunt construite memoriile este cel al autenticității depline, care trimite cu gândul la Jean-Jacques Rousseau.
Iată-l expus în varianta Sarkozy: „Credeam, în sens opus, că, după cultul secretului, pe care îl împărțeau François Mitterrand și Jacques Chirac, puțină sinceritate, umanitate și transparență nu puteau decât să favorizeze apropierea cotidiană dintre francezi și președintele Republicii. Să fiu uman reprezenta în ochii mei măcar să-mi pot exprima sentimentele. Cu siguranță, am fost nedrept în multe situații, dar rămân convins de autenticitatea acestei analize. Cele mai rele abordări politice, cele pe care francezii le iartă cel mai puțin, sunt aroganța și minciuna. În sens contrar, eroarea este repede uitată. Furia de asemenea, mai ales dacă este recunoscută, poate fi obiectul unor scuze circumstanțiale”. O lecție simplă, utilă poate și pentru politicienii români.
La prima lor întâlnire, Angela Merkel i-a oferit lui Nicolas Sarkozy un DVD cu filmul german Viețile altora și i-a spus emoționată: „Te rog să îl vezi. Aceasta este viața mea. E cu adevărat ce a fost viața mea” „Sensibilitatea de sub aisberg”, a conchis Sarkozy, înainte de a-i creiona un superb portret: „Aceasta este Angela Merkel în ochii mei. Eu aveam totul pentru a o agasa. Invers, ea era tot ceea îmi crea suspiciuni. Ei nu-i plac discursurile. Nu este o oratoare fără pereche. Să iasă din schemele obișnuite este pentru ea un efort aproape insurmontabil. Să găsesc o nouă cale de trecere este pentru mine ceea ce îmi place cel mai mult. Ea adoră solidul, seriosul. Știe să se acomodeze cu plictisitorul. Peste toate, ea este jenată de ceea ce, de aproape sau de departe, pare imprevizibil. Îi este insuportabil să decidă repede. Să aștept, să tergiversez, să-mi pierd vremea, este pentru mine tot ce poate fi mai rău. Ea vrea să incarneze femeia germană, căreia îi place să-și facă cumpărăturile la supermarket și are suspiciuni față de tot ceea ce strălucește sau este strălucitor. Eu, pe de altă parte, nu m-am recunoscut niciodată în «președintele normal», pe care dorea să îl încarneze François Hollande, și toată viața m-am străduit să mă fac remarcat. Întâlnirea noastră era improbabilă. În fond, aveam totul pentru a deveni cei mai buni inamici”. Mai încolo, în chip de pecete: „Ea este imaginea coafurii sale, care nu se schimbă niciodată și a dungii ținutelor sale taior-pantaloni, care nu se șifonează”. Ăsta e stilul Sarkozy. Adorabil!
La un moment dat, televiziunile de la noi au publicat un clip de vreo 20 de secunde în care Nicolas Sarkozy și Traian Băsescu păreau să discute pe un ton foarte ridicat. Fostul președinte al Franței nu a uitat episodul și l-a evocat în amintirile sale. S-a petrecut la prima ședință a Consiliului UE condusă de Nicolas Sarkozy în cele șase luni în care Franța a deținut președinția Consiliului, iar cauza supărării a fost una mult mai banală decât s-ar putea crede. Pentru că în jurul mesei erau 27 de șefi de stat sau, după caz, de guvern, Sarkozy a impus ca pentru o minimă eficiență, nimeni să nu ia cuvântul de mai mult de două ori, pe același subiect. Mai departe, pentru a nu da loc la interpretări personale, să-i dăm cuvântul memorialistului: „Aceasta mi-a atras de la bun început o altercație destul de violentă cu președintele român, căruia refuzasem să-i dau cuvântul pentru o a treia intervenție. A devenit furios, m-a acuzat că disprețuiesc cei 19 milioane de români și m-a amenințat că părăsește ședința. I-am răspuns, recunosc, nu foarte diplomatic: «Te rog, nu te jena!» Completând cu imaginile oferite de camerele TV și cunoscând disponibilitatea ambilor pentru a deveni furioși, devine ușor să ne imaginăm ce s-a întâmplat.
Și, pentru a termina en beauté, să ofer și o mostră de umor Sarkozy. Vizita sa în Regatul Unit este o bucată de proză umoristică de la un capăt la altul. De la urcarea în caleașca regală și crisparea dată de recomandarea care i s-a făcut de a nu atinge nici măcar din greșeală corpul suveranei, la imaginarul zburdalnic („M-am imaginat trecând pe Champs-Elysées într-o caleașcă regală. Aș fi fost ghilotinat pentru mai puțin decât atât!”), totul culminând cu dineul de la Palatul Buckingham. „I-am făcut semn unui servitor care purta pe un platou ceea ce am luat în acel moment drept apă minerală. Îmi pica bine, pentru că muream de sete. Eram în picioare de mai bine de două ore (…). M-am servit de primul pahar aflat la dispoziția mea. Era foarte rece, exact ce îmi trebuia. Am luat o gură zdravănă din această băutură despre care credeam că e apă și care s-a dovedit a fi gin! Regina era în stânga mea. Eu nu băusem în viața mea o picătură de alcool. M-am simțit imediat ca un dragon antic, căruia îi ieșeau flăcări pe gură. Nu aveam altă alegere decât să înghit sec acest lichid cu efecte inflamabile pentru mine! Carla a văzut imediat că ceva nu e în regulă. «Ești bine?», m-a întrebat ea îngrijorată. Am avut exact timpul să îi răspund «Ăsta-i gin!» Nu era cu adevărat momentul să las garda jos. Am pus paharul pe masă și m-am jurat să nu mai fac în viața mea asemenea imprudențe. Picioarele îmi tremurau și gura era în flăcări. Regina nu a observat nimic.”
A trecut abia un an din mandatul lui Sarkozy. Înainte mult mai este! Abia aștept volumele viitoare.