Prin peliculele semnate până acum, Adrian Sitaru iese din portretul-robot al cineastului dedicat Noului Cinema Românesc. Mai mult, cineastul, încă tânăr și capabil de multe surprize, pare a-și abandona colegii din NCR, preferând a construi, cu migală și determinare, o operă în afara școlilor, în afara curentelor de opinie, de critică, avidă a clasifica, a înregimenta, a borna în patul lui Procust pe autenticii autori de film. A fost colaborator al regizorului Costa Gavras la realizarea filmului Amen (2002). Scurtmetrajul Valuri (2007) i-a adus multiple premii, ca și debutul în lungmetrajul de ficțiune Pescuit sportiv (2008), apreciat la festivalurile din Toronto, Palm Springs, Estoril, Angers. În 2010, scurtmetrajul Colivia i-a adus un premiu în cadrul Berlinalei. În 2011, filmează Din dragoste cu cele mai bune intenții, având personajul principal (Bogdan Dumitrache) permanent în vizorul camerei de filmat. Domestic, din 2012, reprezintă aglutinarea a trei scurtmetraje într-un lungmetraj dedicat raporturilor cu animalele de companie. La Ilegitim (2015), regizorul lasă actorii să improvizeze pe tema incestului, cu rezultate, nu mereu, îmbucurătoare pentru unitatea operei filmice.
Și, acum, Fixeur, filmat pe baza unui scenariu scris de Claudia și Adrian Silișteanu (directorul de imagine al filmului și colaborator apropiat al cineastului). Mai întâi, titlul. Fixeur este acea persoană din mediul presei (scrise, filmate, electronice etc.), angajată de o echipă de filmare, de presă, de televiziune străină pentru a aranja locațiile de filmare, a ușura relațiile cu autoritățile locale, a facilita accesul la persoanele dorite în investigațiile preconizate pentru un subiect gras de presă. Fixeurul poate face, în același timp, și serviciul de translator între echipa de presă străină și localnici. Inspirat de fapte reale (unul dintre autorii sceanriului a fost fixeur la începutul anilor 2000), filmul lui Adrian Sitaru are cam următoarea poveste. Radu (Tudor Aaron Istodor, înzestrat actor de film, invitat anul acesta la Berlinală, ca mare promisiune, dar destul de puțin exploatat de alți cineaști) este fixeur-ul pentru o echipă franceză de televiziune, ce vine în România pentru a sta de vorbă cu una dintre victimele (minoră) unei bande de proxeneți care activa în Hexagon. Interfața dintre străini și victima comerțului european cu carne vie, Radu, începe să realizeze că ceea ce face nu rimează perfect cu propriile principii morale, ba chiar le contrazice, în ciuda prieteniei afișate cu francezii. De altfel, chiar el îi convoacă pentru acest reportaj, revelator și incriminant, care însă, în ciuda bunelor intenții, ajunge a fi, pentru eroina sa, la fel de crud ca și actul care este condamnat.
Team–ul francez ajunge pe plaiuri bistrițene, unde se află copila repatriată, răpită, agresată, pusă să se prostitueze pe malurile Senei, acum revenită în țară, adăpostită de o instituție religioasă, care refuză (prin vocea maicii interpretate excelent de Cristina Toma) ferm interogarea de către echipa TV franceză. Radu va rezolva însă acest impediment apelând la reprezentantul legii (din nou, superb, Adrian Titieni, un actor fetiș al cineastului), care va facilita interviul mult dorit și gras plătit. Treptele refuzului, ezitării, resemnării și acceptării sunt jucate de interpreta Ancăi (Diana Spătărescu) cu un profund simț al realității psihologice proprii vârstei personajului, care lasă uneori loc și autocenzurii necesare pentru a ocoli elegant melodrama. Secundare sunt problemele de familie ale lui Radu, tată și soț de împrumut, cu un fiu revoltat mereu din cauza prostiei părintelui de duminică, secundare (dar revelatoare) sunt reacțiile pegrei bistrițene, convocate a baricada drumul jurnaliștilor străini spre adevăr, secundare sunt chiar eforturile francezilor, care sunt interesați doar de finalizare, nu și de consecințele morale ale investigației. Traumele eroinei nu-i interesează, dar subiectul trebuie plătit copios.
Importantă mi se pare poziția analitică a cineastului, care, ca și Lucian Pintilie în Reconstituirea, își interoghează conștiința în legătură cu bunele intenții ale acțiunilor. Și procurorul (George Constantin) din Reconstituirea era animat de bune intenții, ba chiar și milițianul obtuz, jucat magistral de Ernest Maftei. Or, și infernul este pavat cu ele.
Semnele de întrebare rămân și după ce părăsim sala de cinema, chiar dacă mediul este oarecum restrîns, presa de toate felurile. Dar, oricând, concluziile, situațiile, acțiunile se pot extrapola.
De aceea, vă recomand cu căldură filmul sau DVD-ul care va fi editat.
NOTĂ:
Cum decalajul față de cerințele tipografice ne cam împiedică să fim pe fază, semnalez faptul că, în februarie, decernarea premiilor César are printre candidați filmul Bacalaureat, de Cristian Mungiu. Apoi că, tot în februarie, juriul de la Festivalul internațional al filmului de la Mons îl are drept președinte pe cunoscutul cineast francez de origine română Radu Mihăileanu. Iar, la sfârșitul aceleiași luni, se decernează premiile Oscar, unde La La Land va lua vreo șase-opt statuete. Apoi începe selecția pentru premiile Gopo, care se vor înmâna la sfârșitul lunii martie. Aici, bătălia se va da între Câini, Sieranevada și Bacalaureat.