Un puști aflat în terapie, care tocmai a încheiat clasa a IX-a, povestindu-mi despre așa-zisele ore online, îmi spune că, la una dintre materii, o profesoară le dădea de făcut exerciții de imaginație de genul: pune-te în locul lui Hitler și argumentează, din perspectiva lui, deciziile pe care le-a luat în privința evreilor. Pe astfel de teme, elevii primeau note. Inițial, am crezut că nu aud bine. Imediat, apoi, m-am trezit într-o oarecare dilemă. A argumenta, din orice perspectivă, este un exercițiu de gândire critică, așadar, ce-ar putea fi rău în asta? Pe de altă parte, a aduce argumente care să fie considerate valide în acest caz – ca și în altele, asemănătoare – nu este, cumva, prea mult? Care-ar putea fi, m-am întrebat în gând, scopul pentru care profesoara le-a dat copiilor de făcut acest exercițiu și, mai ales, care ar putea fi consecințele lui? Asta mi-a amintit de un alt pacient, tată al unei fete de 5 ani, care, acum mai bine de un an, îmi povestea, dezgustat și intrigat, cum, la grădiniță, educatoarea le-a citit copiilor, dintr-o cărticică ilustrată, ceva de genul: „Tatăl meu și-a cumpărat, azi, o rochie nouă.” Omul a făcut scandal la grădiniță și i s-a spus: nu aveți decât să vă mutați copilul în altă parte. Ceea ce a și făcut. Cine-și imaginează că România este ferită de progresismul neo-marxist, iată, se amăgește. Însă nu îl poți ține la distanță interzicând, prin lege, orice referire la… gender. Asta este o aberație. Dar, din nefericire, nici nu poți conta pe onestitatea deontologică a profesorului, care ar trebui să predea în scopul cunoașterii, nu al ideologizării. Dar a fi profesor nu implică, cu necesitate, a deține o autoritate deontică. Or, în lipsa ei, este lesne să ajungă să creadă că este deținătorul adevărului, indiferent de cunoștințele pe care le livrează. Căci, nu-i așa, statutul îi permite. Confuzia este la ea acasă. Ceea ce tu, ca profesor, ai preluat strâmb de la cei care te-au școlit, vei livra tot strâmb celor pe care-i formezi. Mai grav este că niciodată nu vei ști acest lucru. Cel mai infect specimen de profesor este, însă, cel care deține și inteligență, și cunoaștere, și, datorită unor fracturi morale de nevindecat, deține conștiința faptului că ceea ce dă mai departe elevilor săi este strâmb. În persoana lui este de aflat ideologul, smintitorul de minți.
Prin natura meseriei, întâlnesc copii și tineri de toate vârstele. Mă uluiește, uneori până la muțenie, să constat, din ce în ce mai des, o anume raportare a elevului generic la școală. S-au înmulțit copiii care-mi vorbesc despre profesorii lor în termeni inadecvați nu doar statutului de elev, ci și din perspectiva bunului simț. Concluzia conform căreia mulți elevi îi consideră pe mulți profesori niște simpli cretini mai că mi se impune cu forța. Adesea, mi-e și rușine de penibilul situațiilor în care sunt nevoită să stau să ascult tiradele unora cu privire la profesori, căci, nu-i așa, care să fie subiectul predilect al unui elev într-un cabinet de psihoterapie, altul decât cel impus de locul unde își petrece mare parte a zilei? Dar, oare, nu este această atitudine o consecință directă a relaționării profesorului cu elevul? Mi-e imposibil să cred că părintele își învață copilul să se poarte rău cu cel care-l școlește, așa încât, pentru mine, ipoteza aceasta rămâne singura valabilă. Cum s-a ajuns aici? Răspunsul scurt ar fi: învățământul este plin de oameni care, într-o societate normală, nu ar avea ce căuta acolo. Și este plin de neaveniți, pentru că universitățile însele livrează așa ceva. O prietenă, dirigintă la clasa a XII-a, îmi spunea că, pur și simplu, nici jumătate din orele din orar nu se fac, și asta nu acum, ci de ani și ani de zile, și nu la un liceu de cartier, ci la unul care trăiește, bine mersi, din renumele câștigat acum 70 de ani. Un alt prieten, profesor universitar, îmi vorbea, scârbit, despre calitatea execrabilă a majorității studenților de anul I. Cu toții știu unde este problema, dar nimeni nu face nimic, de teamă de-a nu fi scos din sistem. Pur și simplu, toți cei care ar trebui să știe cum stau lucrurile, știu. Și, da, nu se va schimba nimic. O știu și ei, o știm și noi. Sub o formă sau alta, politicul primează. Iar instinctele noastre comuniste funcționează perfect: capul plecat și „ciocul mic”. Dezgustător!
Dar suntem noi altfel decât alții? Nicidecum. O binecunoscută actriță americană, într-un gest de un ridicol extrem, și-a cerut scuze spectatorilor că, într-un film, și-a vopsit fața în negru. Asta ca urmare a efectului BlackLivesMatter, declanșat de moartea unui infractor negru (mai am voie să scriu acest cuvânt?), George Floyd, în Minneapolis. Ceea ce-mi amintește de profesorul universitar Coleman Silk, din Pata umană a lui Philip Roth, care preferă să-și dea demisia din universitate, decât să pledeze în favoarea lui, acuzat fiind de rasism, la începuturile epocii de corectitudine politică din America. Dar Coleman, fost decan, poartă un secret teribil, pe care reușește să-l ascundă vreme de 50 de ani. El însuși este negru, dându-se drept evreu alb, lucru care reușește să-i netezească drumul în viață. Unul dintre acele cazuri care nu moștenesc pigmentul pielii de la părinți. Azi, în America, se cheamă că te-ai născut sub o stea fatidică dacă ești bărbat, alb, heterosexual și creștin. Este & ești greșit. Ești vinovat. Trebuie să te spășești, să-ți ceri iertare, să-ți fie rușine, să faci trei pași înapoi, eventual, să lași locul unui negru. Mișcarea a ajuns la dimensiuni halucinante. Este firesc să te întrebi, de vreme ce în America așa ceva este posibil, așa va fi și la noi? Nu ar fi deloc de mirare, având în vedere calitatea multora dintre profesori și, drept consecință, calitatea absolvenților, care, la rândul lor, vor deveni, unii, profesori, reiterând modelul primit de la înălțimea autorității didactice.
Ca și cum n-ar fi suficient, nenorocirea legată de cei care nu au ce căuta în învățământ este acompaniată de programe școlare ce par a avea drept scop îndobitocirea. Va fi corectitudinea politică predată în școli? Deja este, chiar dacă nu așa e ea denumită. Vor fi spălați pe creier copiii noștri? Deja sunt, chiar dacă aproape nimeni nu sesizează fenomenul, pentru că nimeni nu-i spune pe nume. Vor fi copiii noștri cei care, mâine, ne vor acuza, prin grila mentală ce le-a fost inoculată, că am fost incorecți cu ei și ar trebui să ne spășim, să ne simțim vinovați? Da, este de așteptat. Dincolo de fireasca ruptură dintre generații, fenomen ce ține de maturizarea psihologică (și nu numai) a următoarei generații, i se va adăuga și această sinistră componentă, a corectitudinii politice picurate-n minte, la școală, încă de la vârstele cele mai mici.
Shaun King, un proeminent susținător al mișcării BLM, cu peste un milion de susținători doar pe contul lui de Tweeter, a cerut recent ca toate picturile murale și vitraliile înfățișându-i pe Iisus și pe Fecioara Maria să fie șterse, iar statuile europenilor albi „despre care ei spun că este Iisus” să fie dărâmate, pentru că nu sunt altceva decât „o formă brută a supremației albe”, „instrumente de represiune” și „propagandă rasistă”. Shakespeare nu mai este studiat într-o serie de universități americane, statuile lui George Washington sunt date jos de pe soclu, înlocuite cu cele ale lui Lenin. Protestatarii au dărâmat o statuie a Sfântului Junípero Serra, un misionar franciscan care a fondat 9 dintre cele 21 de misiuni din California, începând cu 1769, și pe care Papa Francisc l-a canonizat în 2015, la Washington DC, fiind primul sfânt canonizat pe pământ american. La începutul lunii iunie, prim-ministrul Olandei, progresist înfocat, Mark Rutte, a declarat că rasismul nu este doar o problemă a americanilor și că rasismul în Olanda „este o problemă sistemică”. Și exemplele, cu sutele, dacă nu cu miile, pot continua.
Ultima statuie a unei lumi civilizate, aflate de atâta vreme în descompunere, se prăbușește. Ce vom pune în locul ei? O luăm de la capăt, cu scrijelitul pe pereții peșterilor în care, unii, vom fi înghesuiți? Poate că nu este tocmai inept să ne imaginăm că descendenții descendenților noștri vor fi nevoiți să redescopere Mitul peșterii.