Nu ştiu în ce împrejurări va fi optat năsăudeanul Ovidiu Nimigean pentru Universitatea ieşeană, însă mai tot ce a scris ca poet s-a dovedit, în timp, foarte aproape de dezinvoltura histrionică, fantezist-ironică şi ludică a unei bune părţi din lirica practicată în capitala Moldovei. Fusese adoptat aici, mai de mult, argeşeanul Topîrceanu, tot din Argeş, s-a remodelat în zonă şi Horia Zilieru, iar câţiva băştinaşi, de la Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, la Lucian Vasiliu, au definitivat apoi un fel de genius loci, conturat ca spaţiu al acestui gen de lirism relativizant, teatral, neoromantic cu mici cenzuri autoironice. Fapt este că din gravul prin excelenţă ţinut al „grănicerilor” a ieşit un poet foarte puţin „ardelean”, de nu cumva fondul substanţial erudit al limbajului şi reflecţiei sale îl leagă totuşi de o tradiţie cărturărească transilvană sensibilă la arheologii lingvistice dar şi la straturi de adâncime ale experienţei istorice care a marcat etic scrisul din această parte a ţării. Oricum, Ovidiu Nimigean dispune de o libertate a expresiei ieşită din comun (exersată, aflăm, încă din adolescenţă, sub ordin patern) nu doar în cadrul generaţiei sale (e foarte aproximativ „optzecist”, dar cu evidente întoarceri recuperatoare spre modernismul de toate speciile ca şi spre ceea ce se tot numeşte „postmodernism”). „Arhetipul” ar putea fi, totuși, în cazul său, proteicul Arghezi, meșteșugarul, copilăritul, sarcasticul, marele iubitor de cuvinte potrivite în fel și chip, alăturând psalmul cu jocul, senzualitatea cu asceza monahală, reveria sentimentală cu „veninul” distilat în retorte şi alambicuri complicate, toate aduse în aria limbajului /limbajelor actuale…
Prefaţându-i masiva antologie pusă sub titlul foarte sugestiv Nu-ţi garantează nimeni nimic (Ed. Max Blecher, 2014), Mihaela Ursa vorbeşte pe drept cuvânt despre „proteismul expresiv” al unui poet care a trecut prin toate etapele definitorii pentru scrisul din ultimii vreo douăzeci de ani, de la fronda underground, minimalistă, antiestetizantă, la formule tot mai complexe ce nu refuză, ca la atâţia alţi confraţi mai mult sau mai puţin insurgenţi, revizitarea – cu mare profit de altfel – a experienţelor modernităţii româneşti, afirmând o poziţie de echilibru între antiteze, ca să vorbim aşa, fără ca instalarea pe această linie de mijloc să-i afecteze libertatea de mişcare. Cred că se poate vorbi la el de o sinteză dinamică a stilurilor poetice din ultimii ani, care nu înseamnă deloc preluare neproductivă şi inerţială a acestora, ci revigorare, readucere la zi, îmbogăţire; fiindcă acest proces nu e pur şi simplu unul de reciclare postmodernă, ci de retrăire individualizată, de o asumare personală, întreţinută de un fond de sensibilitate cu stratificări multiple. Voi spune de la început că găsesc admirabil, în context, curajul asumării unor tradiţii ale modernităţii noastre poetice pe care le-am văzut prea des şi superficial contestate în numele adeziunii la „viaţa imediată”, al unei „autenticităţi” crezute reale doar cu condiţia excluderii din aria scrisului a problematicii grave în sens „înalt”, cu limitarea la o lume de jos şi de foarte jos, cu pipăiri de suprafeţe ale „concretelor” şi coborâri într-o
elementaritate promiscuă şi impură. Dar Ovidiu Nimigean are de toate în versurile sale, nu se sfieşte nici să fie sentimental, nici visător, nici îndrăgostit cuminte ori nonconformist, nu neglijează nici temele „mari” – scrie chiar poezie „patriotică” (Mihaela Ursa o caracterizează drept „post-patriotică”), incluzând şi nota inevitabilă de detaşare faţă de discursurile emfatice şi zgomotoase, îşi exprimă fără ocoluri atitudinea critică şi chiar revolta faţă de stările de lucruri actuale de la noi, cu toţi „mutanţii” ce populează spaţiul politic… Nu se sfieşte nici de expresia frustă, a limbajului acum ca şi cotidian, care numeşte părţile mai demult ascunse ori numai sugerate ale fiziologiei, sexualităţii, numai că le „montează” în contexte ce le evidenţiază mai mult firescul şi autenticitatea, pe când la unii confraţi ele sunt afişate cu o suspectă ostentaţie provocatoare. Într-un
cuvânt, poetul nostru aspiră la un soi de totalitate, la o perspectivă cuprinzătoare asupra lumii văzute şi scrise, fără complexe de program „generaţionist” constrângător.
Că avea în sânge încă de la debut pigmentul (auto)ironiei, y compris al relativizării actului scriptural, s-a putut vedea în Scrieri alese (1992), titlu ce nu mai trebuie comentat. Autorul lui nu ajunsese încă la libertăţile de expresie şi complexitatea discursivă a ceea ce va urma, dar lăsa să se întrevadă o stare de spirit dubitativă, sceptică, în faţa realităţii imediate şi a răsfrângerilor ei în scris. Pentru moment, se poate vedea o anumită indecizie între limbaje diverse. Cea mai îndepărtată de modul de a scrie din anii următori semnalează o relativă diluare retorică a „ideilor” poetice, cu exces de comentariu metatextual ori cu exprimări de o tranzitivitate seacă ale unui program sui generis de contestare în plan estetic a scrisului „tradiţional”, dar mai ales a unor realităţi politice imediate (Latura etică a poeziei lui O. Nimigean iese imediat în evidenţă, reacţia la deturnarea idealurilor din Decembrie 1989 este promptă şi clară, iar imaginea clasei politice nou instalate, mediocră, incultă, dezintersată de… interesul naţional, nu caută medieri metaforico-simbolice, ci este directă, neconcesivă.Ea va fi, de altfel, recurentă, căci şi câteva poezii scurte se intitulează Patria şi comunică, cu economie de limbaj, mesaje similare). Din modul de a face poezie al înaintaşilor imediaţi „neomodernişti” se păstrează şi câteva clişee, metafore comode, dar e evident îndeosebi recursul la gestica, simbolurile şi alte ingrediente stilistice ale unui expresionism, nici el prea îndrăzneţ, – de la „hohotul strident”, urletul câinilor, braţe uscate înălţate spre cer, „crin al morţii ridicat în mine”, elemente la îndemână din recuzita descompunerii şi alterării în „toamna din urmă” în care „respiri aerul roşu şi taci” şi „de atâta întuneric nu se ştie unde se moare”, cenuşă, apus însângerat, peisaj sumbru, – „semne” apocaliptice amintind oarecum de un Blaga al „Marii Treceri” – dar fără stilizări hieratice. O seamă de „mărturisiri” (titlul revine de mai multe ori) numesc stări de dezamăgire şi evidenţiază contraste dintre reveriile idealiste ale subiectului şi căderile de ultimă oră: „blazonul meu era un arbore cu aripi / astăzi creierii poetului – o grămăjoară de putregaiuri / fosforescente”, „vremea noastră a fost înşelată”, – ori, în replică ironică la Bacovia: „sunt nefericit, / mi-am îndeplinit toate profeţiile politice”. Spaţiul reveriei apare tulburat grav, atrăgând şi imaginea patriei: „cinci simţuri întinse ating magnetica, străvezia coroană a lucrurilor / acolo patria este o bucurie înspăimântată”…
„Programul” este totuşi unul al desprinderii de literatura convenţionalizată – subiectul se vede „ajuns la marginea literaturii” sub presiunea solicitărilor unor realităţi grave – „urlu ca un câine ce adulmecă moartea” -, mărturiseşte că e „sastisit de extazul livresc / al marilor ritmuri / deci mâini sociale nu mai am, / doar degete nesigure pe care mi le apropii uneori / de tufele de cimbru”… Sau, într-o formulare poate voit convenţională: „degetele mele sângerează / pe corzile întinse ale harfei”…Un timp de refugiu rămâne totuşi momentul de graţie poetică plasat în opoziţie cu tot ce se întâmplă în lumea comună: „astăzi am sânge subţire şi / mâini străvezii / praf s-a făcut / solidaritatea mea cu mulţimile cu omul din popor cu / abisalii cheflii de la periferie”… Accentele ironice apar deja frecvent în aceste versuri: „frumos precum franceza vorbită în Siberia”… Ori: „eu sunt un om al prezentului / un tânăr plin de forţă, dinamism şi avânt”; „Să scriu repede cât mai sunt tânăr / cât îmi mai pot permite să fiu furios şi radical”; „străveziu arc voltaic între mine şi lume / fost-au poezia”; o compunere se numeşte chiar horă administrativ teritorială şi preia, pentru efecte de contrast, sloganuri din discursul oficial al orei.
Foarte repede, adică în Weekend printre mutanţi (1993), Ovidiu Nimigean face un salt spectaculos spre o poezie eliberată de orice convenţie sau, mai bine zis, care pune liber în joc toate uneltele poeziei, adoptând ipostaza unui eu „operator al limbajului”, neintimidat de niciun obstacol lingvistic şi lăsând liberă o imaginaţie debordantă, dusă către orizonturi onirice, în variante de „dicteu automat” care nu e lăsat totuşi în voia lui, ci stă sub controlul unei lucidităţi de poet manierist (în sens tipologic, desigur). Propune, de fapt, un soi de viziune poliedrică a lumii, ce antrenează o imensă mulţime de faţete reflectoare şi autoreflectoare, conferind exteriorului dimensiuni cvasi-halucinante iar lăuntrului înfăţişarea de „subterane fantastice”, cum zicea un avangardist din anii ’30. Subiectul se şi autodefineşte, şi nu întâmplător, într-un loc ca „abis baroc”, în vreme ce mai totul devine „un joc de lumini […] un joc de oglinzi – singurătate feerică şi atroce… mirajul în care încercăm, inutil, să ne opunem absenţei”. Sintagmele pluralităţii, ale răsfrângerilor, ale multiplicării perspectivelor, sunt ubicue, avem mereu de-a face cu „o unduire în lumea posibilelor”, dansul – poate de ecou stănescian – „într-un bilion de oglinzi”, reeditându-l pe celălalt, al „stărilor de spirit”, colorat cu mai multe „feluri de lumine” (Aleph, ca simbol al totalităţii lumii, va apărea şi el, ca la autorul lui Laus Ptolemaei).
E limpede că poetul vizionar O. Nimigean este şi un „po(i)etician” extrem de îndemânatic care-şi topeşte straturile metatextuale ale discursului în plasma vizionară, putând fi apropiat şi din acest unghi de predecesorul a cărui operă – spuneam cândva – este, în fond, o vastă înscenare a construcţiei poeziei. Nimigean reaminteşte în felul său şi propoziţiile de manifest avangardist ale lui Paul Sterian care invoca prezenţa „reporterului” cu o mie de ochi, o mie de urechi etc., cu antene desfăşurate spre toate zările universului, cu adaosul, mai nou, al reportajului interior, cu sondaje de profunzime ale eului ca şi infinit-disponibil în deschiderile sale spre reveria luminoasă ori de coşmar sumbru, complicat, cum aminteam, de ingeniozităţi manieriste. „Mii de picioare şi mâini evantai de limbi colorate”, un loc unde „cuvintele ca nişte boabe de grâu ar pluti singure, / s-ar nutri din ele însele, ar încolţi în brazda imaginară”… În teritoriul acestui imaginar mişunând de fantasme, spectre, sonorităţi insolite, manevrate, acestea, adeseori pentru gratuitatea lor ori cu funcţie ironic-parodică, este reactivată şi figura clovnului, a măscăriciului, cu suita de măşti multiple, moştenită încă de la simbolismul pe cale de formalizare/convenţionalizare – Lordul Pierrot al lui Laforgue, „clovnul farsor” al lui Adrian Maniu, plasat într-o poziţie de observator şi mai lucid al spectacolului mundan, şi cu un simţ critic mai accentuat, în sensul detaşării relativizante de „realul” dat şi al sublinierii, încă o dată, a „irealităţii imediate”, tulburătoare pentru spirit dar şi compensând deficitul de realitate autentic trăită. Ni se şi spune în nişte versuri confesive: „dar eu n-am fost decât clovnul măscăriciul am fost acoperind cu vopsea şi scălâmbăieli moartea şi muţenia”. Deja în textul plasat „în loc de prefaţă” a volumului, – cu accente polemice la adresa ierarhiilor literare arbitrare, dar şi a „tranziţiei” româneşti – autorul se autocaracterizează drept „contorsionat şi hazliu până la grimasă. Căci adeseori grimasa îmi preschimbă faţa în mască. Încât mă descopăr în plin joc . Şi, câteodată, în plină joacă”. Nu lipseşte nici componenta „agresivă” a avangardei istorice – la un moment dat şi „actantul” lui O. Nimigean vrea, ca junele Bogza, să „strâng(ă) de gât” omenirea împotmolită în „smârcuri” argheziene, deasupra cărora „pâlpâie nehotărât” spiritul poetului privind scârbit spectacolul lumii alterate.
În legătură cu asemenea „pâlpâiri”, s-a spus şi e de repetat că sunt sugestive pentru aproximarea metaforică a unor stări de reverie ambiguă, ce asociază nostalgia purităţii, a luminii în care subiectul liric continuă să creadă, însă care este mereu ameninţată de agresiunile lumii înconjurătoare. E „patria” evocată în mai multe rânduri şi mai devreme, reiterată ca spaţiu desfigurat în contextul istoric dat, dintr-o poziţie aflată „la marginea cloacei universale”, – „patria şi ea se îndepărtează de noi ca un glob străveziu / de gaze”. Puţini dintre congeneri ar dori să semneze versuri în care chiar cuvântul patrie să mai apară ca reper existenţial semnificativ… O pondere însemnată deţin de pe acum prozele poetice de sub titlul Mortido (care e şi al romanului postmodernist semnat de O. Nimigean în anul 2013), unde apar ca însoţitori onirici ai subiectului care vorbeşte personajele foarte aproximativ conturate, Fra (Angelico? vizionarul cu priviri curate?) şi Abăza (nume cam artificios, numit când el când ea, a unui „poliţist”) ce se deschid spre un univers nocturn, fantasmatic, unde realităţi cotidiene se amestecă cu proiecţiile negre ale imaginaţiei, apropiate de suprarealism. Sub-titlurile, şi ele reiterate, banda I, trec secvenţe ce propun imagini ale visceralităţii, forme aglutinate ale materiei asociate cu trăiri indecise, chinuite, în care subiectul pare a se împotmoli – sugerând de o materialitate vâscoasă, poezia e aici „fir tors din caierul maţelor / cuvânt fertilizat de secreţii”. Tot ce va scrie poetul după această a doua carte va fi, în esenţă, continuarea pe planul reflecţiei şi al construcţiei universului imaginar a ceea ce propusese mai înainte… Temele de meditaţie asupra amintitei construcţii a poeziei revin în forţă până la capăt, se pune chiar o întrebare ce extinde artizanatul poetic la biologie: „ce mână va însemna poiesisul fiziologiei”, vorbeşte despre „amanta barocă”, – mai scrisese şi că „nimic nu are gust şi culoare în afara acestei dantelării baroce”…
În Adio, dragi poezii (1999), subiectul se vrea, cum mai afirmase, „cel puţin un campion al metamorfozelor / combinaţie de regnuri fără sfârşit”, decide că „sunt permise toate licenţele” şi chiar şi le permite -, reevocă „dansul bufonului printre catacreze topoi prăfuiţi şi alegorii lungi / chiar înecate într-un peisaj suprarealist”, promiţând, totuşi, să revină în universul corporal propriu şi să viseze la Simplitate: „când mă voi întoarce în trupul meu pământesc / voi zăbovi nostalgic în faţa Simplităţii”. Deocamdată, însă, înmulţeşte datele programului barochizant-manierist trecut în lumea virtuală, un „CYBERBIOS al tău şi al tuturor”, promite să „virtualizeze” universul fiinţei iubite, salută venirea „poetului-reţea”, vorbeşte despre sine – ca Nichita Stănescu – despre „firea trimbulindă”, de „straniu histrion” ce opune măşti jucăuşe lumii, – „ca să nu bocească / se ia în balon” – , vorbeşte din nou despre „paiaţerii” … Reluarea aceloraşi teme ţinând de po(i)esis ar fi monoton-redundantă dacă poetul nu şi-ar pune mereu la lucru fantezia inventivă, – acum cu accente în plus asupra sugestiei de gol existenţial ce se cere populat cu fantasme şi cuvinte – „am circumscris – ce era să fac? – am circumscris / cu nume cu verbe cu figuri cu gândiri şi cu imagini / nepăsătoarea tăcere a centrului”… Sau: „acea cumplită intensitate a absenţei pe care o tematizez în vorbe vorbe vorbe”… O notă de dramatism apare acum mai evident decât înainte, starea de nelinişte şi de insatisfacţie a celui care, declarându-se necredicios, deci lipsit de suport metafizic, mimează cu un fel de disperare comunicarea cu divinul incert şi, mai ales, cu ipostaza cristică, umanizată, a absolutului: „încercam să despart numele lui Dumnezeu în silabe puneam umărul sub crucea unui Nenorocit ce vorbea în parabole”… Dacă un Arghezi simţea nevoia să compenseze marea Creaţie cu o „natură de adaos”, artizanală şi ludică, O. Nimigean adaugă fantasme imateriale, proiecţii evanescente ale imaginaţiei în lumea goală, în căutarea unui fie şi relativ echilibru. Rămâne şi în apropierea unui Nichita Stănescu ce se afla o dată în preajma deşertului, simţind nevoia repopulării lui verbale, dar în cazul său fără mari bucurii de divinitate mulţumită, măcar temporar, în duminici drămuite, de cele făcute de el, ci mai curând constatându-şi, fără lamentaţii patetice, frustrările. Ce-i drept, se şi joacă, nu doar cu „cercuri de fum” copilăreşti, reactualizând vârste pierdute, ci parodiază din când în când, face pastişe reuşite, bunăoară la Levantul lui Cărtărescu, întâmpinat comic: „Tu eşti Mircea Cărtărescu? / – Da, Domnule!”… Tot ca să facă, probabil, haz de necaz, se dedă la exerciţii gratuite de artă combinatorie, compunând mici poeme din propoziţii trunchiate, pune în mişcare (poate cu exemplul Atelierului de Literatură Potenţială al lui R. Queneau, evocat o dată), grupuri sonore înrudite, înşiră părţi de vorbire într-o organizare ritmică aproximativă, sugerează umoristic într-un loc, sub titlul euphorion, că „e preferabil a se recita cu accent unguresc”… Ceva din comedia limbajului practicată de avangardişti (ne-am putea gândi la un Gherasim Luca, dar şi la Gellu Naum, cu al său „pohet”) intră şi pe scena textelor lui O. Nimigean, de-acum „textualist”, nu-i aşa, în toată puterea cuvântului… Arată că poate scrie „sonete închipuite”, foarte bine şlefuite, pe urmele lui Voiculescu şi Shakespeare… Se exersase, de altfel, jucându-se un pic, „rezumând” în proză nerezumabilul unor poezii celebre de Ion Barbu, Blaga, Bacovia, ca un elev stângaci care ar spune că „în această poezie este vorba despre”…
În Planeta O (2002), lucrurile nu stau altfel. Iar în Nicolina blues ( (2007), subiectul…liric e aproximat tot ca „un histrion explorând peisaje bizare”, mărturisindu-şi încă din paginile inaugurale eşecul încercării de a învăţa „o limbă adevărată”, simţindu-se „dizolvat într-o oglindă cumplită” şi obligat să se întoarcă „în mecanism”, adică la producţia verbală foarte relativ compensatoare. Multe versuri şi pagini sunt umplute, altminteri spectaculos-inventiv, de un soi de inventare de cuvinte – obiecte, referinţe livreşti, notaţii de stări, dirijate în acelaşi sens al acoperirii golului existenţial. Nicolina blues, cu tonul ei ironic, nu putea găsi o structură ritmică mai adecvată decât cea a lui Topârceanu („când mă uit afară văd / piaţa nicolina / cînd întorc privirile / o zăresc pe gina”…). Tot meşteşugar iscusit rămâne şi în această carte („caut corespondenţele… Verific circuitul metaforei”…), „calea prin oniria fără sfârşit a imaginarului” e urmată cu belşug de himere, proliferând în fluxuri continue-discontinue, pe linia zigzagată şi contradictorie a unor stări de spirit împărţite între efortul de a da o dimensiune cât de cât consistentă unei vieţi ameninţate, în fond, dramatic la fiecare pas. Scrisorile către Emil Brumaru mai destind, din loc în loc atmosfera, nu fără a mărturisi efortul de a „regăsi un tonus natural de absorbţie, să intru în graţia comunicării”. În tot mai mare măsură, poezia se exprimă ca mărturie a disperării („Disperare profundă, literal şi în toate sensurile” – deviind expresia rimbaldiană cunoscută), revolta rămâne o atitudine parcă mai acut exprimată, apelând chiar la o înjurătură altminteri foarte populară la adresa „mâncătorilor de rahat”, într-o poezie în care „până şi tricolorul se împute”. Cumplitele drame ale istoriei noastre” nu rămân în afara acestor reflecţii. Jucătorul cu materiile verbale, ironic şi autoironic adesea („Rumeg, privind cu ochi limpede de bou, limba subţire a cărturarilor”), nu agreează deloc deconstructivismul unui Derrida, („Încăpăţânarea analitică, ce îmbucătăţeşte sadic, îşi trădează vacuitatea”), e citat, de altfel, şi Gellu Naum cu zicala deturnată după care „teoria pierde omenia”, dar – adaugă poetul nostru – pierde şi poezia. Părţi ale discursului poetic construit de O. Nimigean trimit în chip evident la fluxul ritmic, muzical, al lui Leonid Dimov, cu desfăşurările sale de obiecte himerice, de cuvinte rare, – fragmente dintr-o panoramă în care oniricul are o funcţie însemnată, dar în care şi plăcerea jocului cu muzicile cuvântului e mare (v. titlul eminescian basmul pe care poate că i l-aş spune ei, încheiat cu două superbe versuri: „în sfârşit eu şi împăratul vom trage cortina / în timp ce voi veţi vorbi cu lumina”). Pendularea sau mai degrabă asocierea între artizanatul mărturisit al facerii textului şi năzuinţa deja amintitei simplităţi şi naturaleţi a limbajului e încă şi încă o dată prezentă. „Poetul eremit al retortelor… pustnic al lamelelor… zăvorât al experimentelor” nu exclude mărturisirea voinţei de a „scrie poeme simple, despre ierburi şi ape, despre zile de vară târzie, cu mere căzute, cu şezlonguri uitate în soare”… Sunt chemaţi undeva şi „mărunţii penaţi ai casei”…
E greu, totuşi, să convoci în comentariu mulţimea de elemente definitorii pentru acest „bricoleur”- cum foarte sugestiv se autodefineşte poetul – care cu mijloacele, ca să zic aşa, „de bord”, palpabile şi închipuite (uneori „închipuite şi sacre”, cum ar zice Arghezi), construieşte un univers ce se vrea, şi chiar reuşeşte să fie, atoatecuprinzător. Uşurinţa acestui bricolaj sui generis e admirabilă, vocabulele cele mai neaşteptate se găsesc în contiguităţi reverberante, toate frontierele regnurilor apar născute spectaculos din „nimicul” imaginarului alcătuind imaginea în mişcare caleidoscopică a textelor. Este şi avantajul celui care topeşte nu puţin „comentariu”, nu puţin „metatext” în paginile sale, angajând reflecţia într-un dans metaforic-simbolic-metonimic care le camuflează benefic ariditatea de principiu. Căci, aşa cum spuneam la început, este pusă în scenă mereu şi mereu facerea poemului, construcţia textului, cu o pricepere care e şi a meşteşugarului dedat cu îmbinările ingenioase şi şlefuirile materiei, şi nu mai puţin a jucătorului liber de angajamentele grave, dar pe care îl vedem totuşi foarte serios angajat în meditaţia asupra temelor existenţiale majore.
Foarte importante şi excelente ca expresie îmi par reflecţiile din finalul amplei antologii, despre Poezia şi corelativul ei obiectiv, rapiţa – referinţă caragialiană, să-i zic elegiac-persiflantă. Fiindcă, punând problema situaţiei dramatice în care se află astăzi poezia, foarte puţin citită (ca de altfel mai toată literatura), într-o societate „care şi-a reprogramat pragmatic valorile… până la a le desfigura”, Ovidiu Nimigean o face cu o acuitate a observaţiei şi judecăţilor, dar şi cu un har al expresiei pe care le au foarte puţini dintre contemporani, mai ales printre confraţii de generaţie sau din apropiere. Că tot ce spune se întemeiază pe o cultură poetică impunătoare se vede la tot pasul. Alegerea între „vorbire şi vorbărie”, respingerea compromisurilor cu consumismul răvăşitor de azi se face fără ezitare: „Pentru că, în condiţiie deplorabile ale simulacrului contemporan, poetul nu este neapărat un marginal, el are a-şi revendica o centralitate, oţioasă ce-i drept, dar nu mai puţin semnificativă pentru avatarurile şi, mai ales, pentru ireductibilele condiţiei umane. Vorbeşte singur, dar cel puţin vorbeşte. Desfide stereotipia codurilor impuse, desţepeneşte limba, ţine deschise canalele spre Urphaenomen”.
Mă pot întreba câţi dintre poeţii noştri atât de refractari la tot ce s-a scris înaintea lor, dar aşa de parţial-refractari şi culpabil-părtinitori în opţiunile lor, mai sunt în stare să audă şi să înţeleagă asemenea propoziţii. Vorbesc despre poeţi, şi nu, desigur, despre un public larg, care are multe alte lucruri mai bune de făcut. Ovidiu Nimigean pune problema în termenii unor exigenţe majore cu privire la situaţia poetului (şi a omului în general) în lume, în raporturile sale cu limbajele moştenite, cerând pe de altă parte refuzul compromisului, al adeziunilor ideologice iresponsabile, al unei disponibilităţi controlate de o conştiinţă poetică şi civică deopotrivă. E un text, acesta, care ar trebui citit de orice poet care se respectă. Un manifest exemplar, care obligă şi el la situarea autorului său într-o poziţie de frunte a scrisului nostru contemporan.