FARMECUL DISCRET AL POEZIEI NAIVE

M-am întrebat deseori dacă există, estetic vorbind, o poezie naivă, aşa cum există, şi încă, hotărât lucru, cu rezultate remarcabile, o pictură naivă. Există,
desigur, compunerile lirice în grai bănăţean al lui Victor Vlad Delamarina, ce ne amuză şi azi, dar eu mă gândeam la naivitate oarecum în sensul lui Schiller din celebrul studiu Despre poezia naivă şi sentimentală, adică o poezie venind nu neapărat din spirit speculativ, cultural, livresc în cele din urmă, ci din expandarea unui preaplin sufletesc, un vehicol al căutării de sine.
Ei bine, citind cele două volume ale Mariei Matei (În traversarea vieţii şi Hipnoza cuvintelor) apărute anul trecut la Editura Magic Print, pot să afirm fără ezitare că da, poezia naivă (repet: în sens schillerian) da, există! Şi ea vine exact din această tensiune a căutării eului propriu, din felul cum fiinţa poetului se situează, dramatic, în lume.
N-o cunosc pe autoare. Din fotografiile de pe copertă îmi pare o femeie de 30-35 de ani, drăguţă (cum altminteri?!), şi mă întrebam ce-a determinat-o să se apuce de o îndeletnicire atât de grea precum e poezia, când, vorba aia, sunt atâtea alte lucruri de făcut. (Şi, de fapt, ce-i face pe oameni să se-ndrepte spre un domeniu atât de gingaş în stranietatea lui?). Şi-mi răspund că există, cu siguranţă, o „hipnoză a cuvintelor”, o magie a lor ce permite unei persoane să fie altceva decât una obişnuită, să se descopere altfel, să ajungă au delà, într-o zonă nu accesibilă oricărui muritor de rând. Că Maria Matei intuieşte strălucit asta se vede imediat în chiar poemul ce dă titlul unuia dintre volume: „Azi judec lumea literelor mici/ Cu virgule şi puncte mă-nfăşor/ cu degetele scriu/ de intrigile prinse-ntre năluci/ în premoniţiile unui autor”. Mai mult, lirismul asigură o anumită perenitate, fiindcă, ne spune autoarea, în poezie „sufletele renasc” şi „iubirile nu plâng, nu mor”. În ultimă instanţă, poezia, în ciuda tuturor adversităţilor, este o victorie a fiinţei: „Blânde versuri strânse-n uşă/ toţi au vrut să fiţi cenuşă/ unii v-ar fi dat chiar foc/ stihuri puse la un loc/ iată, aţi avut noroc!”.
Concluziv: în peisajul atât de variat al poeziei româneşti contemporane, Maria Matei tinde să devină o voce distinctă, inconfundabilă.