În Grigore Chiper se întâlnesc nu doar prozatorul & poetul (minimalist-impresionist) și criticul, lor li se adaugă şi profesorul. Iar acesta solicită nu doar rigoare şi structură, ci și o aşezare limpede, neforţată (orice structură deformează, spuneau poststructuraliştii). Volumul său de critică Faţa poeziei şi măştile poeţilor adună cronicile de carte în ordine strict cronologică, ordine susţinută, aproape pleonastic, de data şi locul apariţiei cărţilor recenzate.
Exegetul ignoră limitele geo-politice şi comentează poezia din orice parte a Daciei. Ediţiile şi autorii se succed exact în ordinea în care cronicarul omnivor le-a citit: Dorin Tudoran, Simona Popescu, George Vulturescu, Andrei Ţurcanu, Marian Drăghici, Irina Nechit, Aura Christi, Vasile Romanciuc, Nicolae Leahu, Ioan Es. Pop, vizitaţi în 1995-96… apoi, alăturaţi tot atât de cronologic, George Bălăiţă şi Nicolae Spătaru… până la Victor Munteanu, Dumitru Brăneanu, Andrei Novac, Moni Stănilă, citiţi în 2017-2018.
Exigenţele şi metoda de lucru le aflăm de la bun început. Comentând, în textul liminar al cărţii sale, o antologie de versuri a lui Dorin Tudoran, „nume pe care l-am descoperit relativ târziu”, autorul cronicii nu e încântat de structurarea poemelor şi de aparatul critic propriu-zis: „Alcătuitorul și prefaţatorul, criticul Mircea Mihăieș, renunţă cu bună știinţă la schema tradiţională de întocmire a antologiilor. Nu vei găsi vreo informaţie privitoare la data scrierii poemului sau la volumul de unde a fost extras. Dimpotrivă, alcătuitorul amestecă textele și le lasă fără niciun sprijin din exterior. Textul, nebruiat, comunică și se comunică doar cu energia sa interioară”.
Cronicarul îşi va re-etala durerea (lipsa informaţiilor biobibliografice) şi în legătură cu Lucianograme-le lui Lucian Vasiliu: „Acum vreo 10-15 ani până și criticii literari erau puși în situaţia să ghicească dacă volumul prezentat era un debut sau nu, al doilea sau al treilea etc. În prezent, fiecare editură care se respectă cere ca autorul să anexeze și lista cu lucrări editate anterior sau – și mai bine – dispune ea însăși de informaţia necesară. […] Editurile specifică numaidecât dacă volumul conţine texte inedite sau reeditări, așa cum subtitrează și volumul cu pricina: «80 de poeme inedite»”. Pe mine însă nu mă deranjează aceste omisiuni, care te pun în relaţie directă (ne-mijlocită de biografie) cu poezia, care, vorba autorului, «se comunică doar cu energia sa interioară». Exegetului nu îi plac în aceeaşi măsură referinţele: „Alte senzaţii îmi trezește pagina cu referinţe critice. Nu sunt absolut sigur dacă aceste pagini, care încep și ele să impună o modă, sunt de un real folos, majoritatea fiind admirative, generale, tautologice”.
Criticul e tot atât de atent la tot ce ţine de structura cărţii, de compartimentele ei, uneori exagerând semnificaţia acesteia: „Volumul de poeme al lui Vasile Gârneţ Câmpia Borges, tipărit de editura bucureșteană Vinea în 2002, este structurat după ultimele tendinţe ale modei editoriale: în prima parte a fost inclus corpusul propriu-zis de poeme noi, inedite, apoi urmează câteva reluări din volume anterioare pe care autorul le-a crezut demne de reeditare sau care, conceptual, anticipează teme, motive, structuri de limbaj prezente în ciclul inaugural și, în cele din urmă, câteva mostre de texte traduse într-o limbă de largă circulaţie. Cred că e o formulă democratică bună, cu mai multe deschideri”.
Dincolo de toate astea, cronica la cartea lui Vasile Gârneţ e un exemplu bun de investigaţie serioasă, cu o analiză pertinentă a liniilor de forţă ale poeziei şi cu concluziile de rigoare: „În ce privește raportul dintre cele două realităţi, ontologică și ficţională, apare ca o fracţie cu termenii inversaţi: nu copacul zugrăvit seamănă cu cel real, ci invers, cel adevărat trebuie asemănat cu pomul din carte: «afară ningea ca într-o ilustrată de Crăciun» (semne pentru iniţiaţi), «caietele lui Jung deschise pe masă/ fac și mai apăsător sentimentul provinciei» (dublă lectură). E un procedeu de sublimare a artei și de exprimare extremă a regretului”. Şi încă ceva, în concluzie: „Alunecarea ușoară a poeziei spre proză e poate chiar un atu pentru literatura de la noi, care nu a putut dezvolta o proză viguroasă”.
Criticul, care vrea claritate în toate, caută neapărat şi sursele poeziei comentate, a stilului, a paradigmei. Astfel încât, pentru poezia („biografistă”) a lui Andrei Bodiu, prozaismul poeziei americane e, ca şi cum ar fi fost demonstrat, piatra de temelie: „Primul lucru care îţi sare în ochi, pornind numai de la titlul cărţii de poezie a lui Andrei Bodiu, Studii pe viaţă și pe moarte, este dialogul, peste ani, cu celebrul volum al lui Lowell, Life studies (1959), volum ce a făcut, la data respectivă, dar, vedem, și acum, senzaţie, declanșând un imens val de emulaţie, cunoscut în istoria literaturii cu numele de biografism”. Dar totul nu e atât de linear, nu e atât de simplu: „Ideea lui Bodiu este de a prezenta o biografie fin de siècle, o biografie postmodernistă, adică pseudobiografie. Deși Lowell utilizează și el ironia, sarcasmul, deși textul lui pregătește și el o (mare) deziluzie (vezi Călătorie acasă cu vaporul de la Rapallo, poem considerat de Serge Fauchereau cel mai bun din Life studies), la Bodiu biograficul nu mai are integritatea clasicilor, este ciuruit, dezesenţializat. Detașarea, ocheanul întors, prin care privește și rememorează Lowell, se transformă la Bodiu în lehamite…”. Cam în acelaşi context, cronica la o antologie poetică a lui Nichita Danilov e un pretext de a trage o concluzie cu privire la poezia optzecistă (alta decât cea tradiţională, cu intertextualitatea ei): „Generaţia optzecistă purcede la americanizarea poeziei. Este descoperită proza ca sursă inepuizabilă a poeziei. Sunt introduse detaliul și derizoriul”.
Atunci când criticul are posibilitatea să compare volume diferite ale aceluiaşi autor, el nu ezită să o facă, încercând să surprindă invariabilele şi liniile de forţă ale volumelor (citez dintr-o cronică la volumul Irinei Nechit Cartea rece): „Şarpele din prima carte, cu mai multe conotaţii pe care le implică simbolul, migrează lejer într-a doua (…) La lectura cărţii, se desprind două laitmotive ce alternează și consună, precum sunetele coardelor în cutia de rezonanţă: ambianţa rece la care e supusă și pe care o resimte poeta printre lucrurile din jur și alimentarea unui echilibru olimpian, asemenea unui hamac comod întins deasupra lumii”.
Paradigma aceasta de lecţie explicativă privind evoluţia poetului se reliefează pregnant mai ales în cazurile în care exegetul face referinţe şi la cărţile anterioare ale poetului, punându-le în relaţie (nu neapărat urmărind o „evoluţie”: „Între volumul de debut (al lui Iulian Fruntaşu – mvc), Beata în marsupiu, și cel recent există o diferenţă fundamentală, pe care aș rezuma-o în felul următor: dacă în primul volum experienţa existenţială era săracă și poetul a complementat-o/ suplimentat-o cu exerciţii de ordin exterior (găselniţele grafice, fantasmele erotice, limbajul forţat dur, ludicul, prezentarea jucăușă pe coperta a patra etc.), în St. Bosnia Blues situaţia e tocmai inversă: poetul nu mai simte nevoia unor podoabe stilistico-grafice, chiar dacă mai face uz de ele pe ici-colo”.
Acelaşi exerciţiu este practicat în cazul unui comentariu asupra cărţii lui Nicolae Prelipceanu: „Binemuritorul, precedentul volum, și un teatru de altă natură, actualul, sunt înrudite tematic și stilistic. Prin tema crepusculară, prezentă și în cărţile anterioare, accentuată mult acum și devenită adevărată recurenţă, aceste două plachete reprezintă două vase comunicante. Motivele se reiau, de fiecare dată cu alte valori și nuanţări, găsindu-se alte resorturi, nebănuite, dar la fel de macabre”. Şi tot aici, diferenţele: „Există și o diferenţă care se cere amintită: dacă în volumul anterior apărea femeia, deși imaginară, o proiecţie mai degrabă spre trecut, un teatru de altă natură nu mai face apel la ea sub nicio formă. Limbajul e întrucâtva mai radicalizat, iar potenţele evanescente.”.
Una dintre tehnicile preferate pe care le aplică exegetul e citirea paralelă şi exerciţiul comparatist: „Leo Butnaru are nevoie de mai multe cuvinte pentru a da respiraţie poemului, chiar dacă nu este o regulă absolută. Pe această suprafaţă spaţioasă a poemului, în care cuvintele se regăsesc și se resping neașteptat, paralelismul cu Galaicu-Păun este ca și inevitabil. (…) Sunt doar simple zone de comunitate/continuitate stilistică. La autorul Yin Time-ului este vizibilă, în versurile sale cerebrale, o distilare a emoţiei, iar, începând cu ABC-Dor, experimentări curajoase în câmpul erotico-sexist. Leo Butnaru face parte dintr-o altă generaţie creatoare, care se ferește a căuta în tern și trivial. Jocurile la care se dedă Leo Butnaru îl aduc în pragul poemului ludic și parodic. (…) Dar odată această cotă atinsă, poetul nu se avântă mai departe, în maniera ludicilor postmoderniști. El revine la matricea sa, înfăţișând un poet grav, distant, livresc.”.
Jocurile de-a paralelismele sunt frecvente în exegezele lui Gr. Ch. Chiar şi atunci când, se pare, distanţa e destul de mare şi asocierea forţată: „Titlul noii plachete de versuri a lui Arcadie Suceveanu, Fiinţe, umbre, epifanii, acoperă aproape în întregime conţinutul tematic al celor trei cicluri incluse. Ţinând seama de tonul polemic al unor texte, volumul s-ar dori, conștient sau inconștient, și o replică la o carte constând, la fel, dintr-o triadă nominală, Faruri, vitrine, fotografii (1980), debutul editorial al lui Mircea Cărtărescu, care a dat startul unei noi paradigme artistice”.
Interesantă este şi „metoda” decriptării mesajului poetic propriu-zis. Criticul nu e profesorul doct şi arogant, care le ştie pe toate, el e lectorul interogării maieutice şi al testărilor empirice, care descoperă poezia odată cu cititorul său. El îşi scrie cronica în timp ce citeşte poemele, unul câte unul… făcând „descoperirile” pe parcurs: „Acum, după ce am parcurs o bună parte a volumului, mă gândesc și la o altă semnificaţie a subtitlului. Scrise probabil în perioade foarte diferite, eteroclite ca manieră, stil, viziune, textele par a fi acelea care nu au încăput din varii motive în plachetele anterioare”. Unele declaraţii ale cronicarului sunt dezarmant de sincere, exegetul recunoscând tranşant nu doar limitele genului, ci şi ale comentatorului: „Nu este ușor să prinzi, în câteva trăsături, un autor într-o plachetă, când aceasta este cu adevărat consistentă și doldora de poezie specifică/dificilă (…). O cronică de întâmpinare este totuși o primă și, inevitabil, superficială impresie. Şi ca orice impresie, în afară de prospeţimea-i caracteristică, o altă virtute poate nici să nu aibă”.
În cronica la cartea lui Nicolae Leahu Personajul din poezie am găsit (dar nu numai aici) şi reflecţii ale exegetului asupra actului scrisului şi o evoluţie a acestui act în timp: „Textul pentru (post)moderni nu mai înseamnă ceea ce a însemnat pentru clasici: natură căreia i te supui și pe care o urmezi docil. Textul nu mai înseamnă un reflex precum a respira, ci exerciţiu sau chiar experiment. De aici decurge și dreptul de proprietar, libertatea absolută de a modela, indiferent de rezistenţa opusă de material”. Singura mea obiecţie e că experimentul a alimentat formele poetice dintotdeauna, şi confruntările cu „rezistenţa materiei” sunt parte glorioasă a istoriei literaturii dintotdeauna, în special, a istoriei poeziei. Tot aici, o paranteză: dacă Vasile Romanciuc era dojenit pentru poezia socială („Poezia lui Vasile Romanciuc – inclusiv din actuala culegere – este puternic marcată social, indiferent despre ce scrie”), Nicolae Leahu e admonestat pentru textualismul a-politic, a-social şi pentru livrescul excesiv: „Componentele specifice ale poeziei lui Nicolae Leahu ies la iveală îndată: fraza preţioasă, livrescă, ce îmbracă textul într-o armură de teuton; realul, un real liric, nonpolitizat, desocializat, ce își face apariţia în tușe destul de consistente în ciuda sau tocmai în ciuda straturilor livrești opacizante…”
O explicaţie asupra metodei aplicate de Grigore Chiper o deduc din cronica la cartea Lilianei Armaşu Singurătatea de miercuri. Deşi este bine informată asupra poeziei de azi, deşi a crescut şi ea în bună parte o dată cu poezia predecesorilor (în primul rând, a predecesorilor imediaţi, a optzeciştilor), Liliana Armaşu nu numai că este reticentă la referinţele culturale, atât de frecvente la optzecişti, ea face o poezie pură care – dacă nu am cunoaşte secretul că literatura se naşte din literatură – se pare că vine din interior, că ea este chiar poeta care scrie cum respiră şi toate imaginile şi expresiile vin din propria ei experienţă de viaţă. Rar poezie atât de trăită. În principiu şi Gr. Chiper îşi dă seama de valoarea (nu e cuvântul potrivit, poate mai bine ar fi fost să zic: autenticitatea) poeziei din Singurătatea de miercuri, conchizând într-un final: „Cantonată într-o temă cu variaţiuni, singurătatea și incomunicarea, poeta Liliana Armașu contaminează totul prin atingerile sale tragice, ludice, sarcastice. Totul pare a fi contagiat de poezie, o poezie bună, tensionată, dăruită, cum se și cuvine unui cititor cult (și fidel)”. Dar înainte de asta exegetul a cheltuit multă cerneală virtuală pentru a căuta neapărat tangenţe cu alte paradigme poetice, simţindu-se cumva obligat să le numească până şi pe cele cu care Liliana nu are nimic în comun sau cu care poemele sale sunt în răspăr declarat: „Înscriindu-se în cercul poeţilor excluși („trăiesc la marginea marginii” – Realitate și abis), înaintează pe muchie de cuţit la limita «paradisului din tomberon» (Alexandru Mușina). Totuși, poeta nu face saltul în mizerabilism, ocolind cu prudenţă detaliile execrabilului”. Sau: „atunci când autoarea spune: «Timpul se câștigă prin poezie», oare nu e o întoarcere la Proust, atât de mult admirat în cultura română de la Camil Petrescu încoace?”.
Uneori mi se pare că exegetul e uşor derutat de demersul poetic analizat, pentru că „teoria” sa spune una, iar intuiţia e alta. Iată cu ce tiradă debutează lectura şi exegeza cărţii lui Ioan Es. Pop (după mine, un model perfect cum dintr-un discurs ce pare atât de firesc şi nepretenţios se naşte poezia autentică): „M-a intrigat dintotdeauna de cât zel, pasiune și tenacitate dă dovadă poetul ca să construiască un univers în deplină armonie cu sine, ignorând diferenţele, uneori sensibile, capabile să dureze un zid între autor și cititor. Poezia modernă este axată exclusiv pe cultivarea individualităţii, astfel deosebindu-se tranșant de ceea ce a fost ea acum un secol: îngăduitoare cu cei din jur, iar în termeni politici: uneori liberală, alteori populistă. Înţelegi mai bine de ce unii exegeţi, radicali, consideră poezia în afara literaturii. Conștiinţa îi unește pe oameni, pe când subconștientul îi diferenţiază. Poezia postclasică, renunţând la rimă și la alte accesorii exterioare, investighează subconștientul. Drama modernităţii, ca să zic așa, este că poezia – și nu numai ea – a neglijat pe celălalt, fie debitând între hotarele tot mai închistate ale eului auctorial, fie perorând pe macheta unor abstracţiuni. Pe de o parte, poezia scoate în afara importanţei tirajul, pe de altă parte, poţi aprecia adecvat poezia doar prin fraze de tipul: îmi place sau nu-mi place cum reliefezi lumea ta total străină de a mea. Problema dacă merită să te dedai, până în pânzele albe, unei atare arheologii fiecare o rezolvă pe cont propriu. Adevărul e că subiectivarea excesivă a poeziei, pe lângă calităţile indubitabile, este, totodată, și expresia poetică a unei izolări generale tot mai accentuate, despre care se vorbește în ultima vreme”.
Partea rezistentă a cronicilor lui Gr. Chiper este, ziceam, analiza pertinentă, pe text. În aceste cazuri chiar mă întrebam de ce criticul insistă să cunoască şi alte informaţii, inclusiv, extraliterare, când poemele au autonomia estetică suficientă pentru a fi nu doar citite, ci şi disociate, producând revelaţii din interior: „Cel mai bun poem al ciclului este Cucul din cusătură, în care descrierea amănunţită a unei realităţi contribuie la fixarea paradoxală a unei nonrealităţi. Piesele din poezie se asamblează perfect: portretul mamei: «Mama nu se mai desprinde, ca melcul, de casă,/ tălpile ei au concrescut cu lemnul pragului,/ cu usciorii», senzaţia de pustietate metafizică: «În bucătărie cuţitele așteaptă smerite/ aliniate ca pentru rugă», o punere în abis a tatălui: «În arătura neagră a scoarţei bătrâne/ îl deslușește pe tata trecând grijuliu/ printre peri, printre mici întâmplări/ care-au fost. Seara ia cucul/ din cusătură (Cusută de silvia, 1965)/ și-l încălzește în pumni – hei-i!», tragismul tabloului redat retoric în chiar mijlocul poemului: «unde aţi dispărut toţi/ din casa aceasta amară?»”.
Cronicarul nu îşi ascunde relaţiile personale cu poeţii recenzaţi, dimpotrivă, el etalează aceste relaţii şi, eventual, descoperirile pe care i le oferă noile cunoştinţe. Unii autori sunt priviţi cu afecţiune, alţii sunt trataţi expeditiv. Există şi favoriţi ai săi. Constantin Abăluţă e unul dintre aceştia şi criticul îi decretează poziţia privilegiată din oficiu: „Constantin Abăluţă este una dintre cele mai reliefate figuri ale poeziei contemporane românești. Fiecare plachetă este așteptată cu interes și comentată fără întârziere. Nu face excepţie nici recentul volum Drumul furnicilor, apărut în eleganta și sobra colecţie «Poeţii orașului București». (…) Poezia lui Constantin Abăluţă din placheta de faţă se remarcă prin două trăsături de netăgăduit: toposul invocat instantaneu și claritatea expunerii, împinsă pe muchia unui simplism asumat, bine dirijat. Apelul la domestic, la lucrurile din preajmă, calde, îl apropie de Petre Stoica dintr-o anumită fază a acestuia”. Obiect al cercetării metodice de durată, poezia favoritului e studiată cu acribie şi chiar pasiune: „Constantin Abăluţă nu traversează itinerare poetice întortocheate, nu construiește eșafodaje abstracte sau prăpăstii metaforice – departe de el gândul de a complica inutil poezia. Efectele sunt căutate în altă parte. Poetul operează cu instrumentele prozatorului: urmărește cu maximă luciditate, de la un capăt până la altul, linia discursului, iar detaliile, insurgente sau blazate, sunt la fel de preţioase. Textul lui Constantin Abăluţă este o istorie poetică (evităm cuvântul «lirică» doar din cauza conotaţiei sale melodramatice) povestită lapidar, prinsă în câteva cuie”.
Cronicile se succed ordonat, pe urmele cărţilor apărute la edituri de prestigiu, la case specializate în poezie sau la întreprinderi editoriale obscure. Tonalitatea cronicilor nu diferă prea mult, fie că vorbeşte de o poezie autentică (sau, subiectiv: pe care autorul cronicii o gustă), fie că el comentează poezii care îi strepezesc dinţii. Gr. Chiper e unul dintre cronicarii de meserie, cu un discurs temperat, nici să exulte, nici să supere prea tare pe protagonişti. Pe de altă parte, el e un scriitor impresionist şi minimalist, şi „abia tangibilul” nu e doar un titlu de poem şi o tehnică pur-poetică, ci şi un stil comun tuturor scrierilor: poezie, proză, critică. Faptul că poetul e continuat de critic e confirmat şi de motoul pe care exegetul îl foloseşte la deschiderea cărţii: e un citat din Montale, din volumul său de debut: Ossi di seppia: „Non domandarci la formula che mondi possa aprirti/ sì qualche storta sillaba e secca come un ramo./ Codesto solo oggi possiamo dirti,/ ciò che non siamo, ciò che non vogliamo”.
Indeterminarea, atât de firească pentru un poet, fondator al ermetismului italian, i se pare criticului de la Chişinău tot atât de potrivită aici, într-o carte de exerciţii critice, analitice. Simplu spus, nu avem decât impresii de lectură, fie şi docte, fie şi argumentate cu lecturi paralele şi contextualizare teoretică, din care fiecare lector se alege cu atât cât doreşte să ia. Exact cum se întâmplă la lectura unei cărţi de poezie sau de proză impresionist-minimalistă. Restul e în mintea, imaginaţia şi la discreţia cititorului.
Grigore Chiper, Faţa poeziei şi măştile poeţilor, Editura Arc, 2019