Scormonind pe Amazon după ceva de citit în nesfârșita perioadă de izolare la domiciliu, cauzată de pandemie, mi-au căzut ochii pe o revistă intitulată Le Tour du Monde, fondată la Paris, în anul 1860 de către Édouard Charton. Cu mare bucurie am descoperit în numărul 32 din anul 1903 un articol intitulat simplu: En Roumanie. L-am cumpărat pe loc în versiunea kindle și l-am citit pe nerăsuflate. Ce poate fi mai tentant decât să citești mărturia obiectivă a unor călători profesioniști asupra României, cu 17 ani înainte de Marea Unire, într-o perioadă în care Regele Carol I era pe tron și declanșase marele program de trecerea la modernitate, care a schimbat în câteva decenii fața țării. Doar că, veniți de la Budapesta („una dintre cele mai frumoase capitale ale Europei”), într-o vreme în care avioanele erau încă departe, redactorii specializați în călătorii nu aterizează în „Micul Paris” ci vin cu trăsura la… Petroșani (Petrozeny). Prima impresie este catastrofală. Dar mai bine să îi las pe ei să tragă concluziile propriei lor experiențe: „Călătoria noastră datează din luna august 1901. La începutul călătoriei am parcurs această Românie, încă primitivă, rămasă până în anii din urmă aproximativ la fel cum era în urmă cu douăzeci de secole, pe care o regăsim în regiunile montane ale Valahiei. Apoi, am vizitat România modernă, industrială, născută odată cu noul regim, al cărei suflet și centru este Bucureștiul. Arta nu a lăsat de-a lungul vremii decât urme foarte slabe în România. Toate vechile vestigii pe care am crezut că le vom întâlni în această țară colonizată de romani au fost complet distruse de valurile barbare, care au măturat și au luat totul. Doar câteva mănăstiri, construite în Evul Mediu de prinți și voievozi, dintre care cea de la Curtea de Argeș e cea mai celebră, atrag astăzi atenția”. Pentru a ajunge la această concluzie, care sintetizează perfect experiența, autorii parcurg întreaga țară în trăsuri sau, pe alocuri, chiar căruțe, trag la hoteluri și hanuri, cele mai multe mizere, discută cu oamenii, observă modul lor de viață cotidian, se informează în legătură cu istoria locurilor pe care le străbat și a țării. Ei știu că după datele statistice ale Ministerului de Finanțe, România avea în anul 1894 5 milioane de locuitori, iar ca istorie, au aflat că România de la vremea respectivă „Valahia, Moldova și Dobrogea este compusă din partea cea mai mare a vechii Dacii, cucerite de Traian la sfârșitul primului secol al erei creștine (de fapt la începutul celui de-al doilea, după războaiele dacice 105-106 – n.m.)”. Unele idei despre istoria noastră sunt aberante. Spun, de pildă, că pentru a se refugia din calea barbarilor populația rezultată din amestecul colonilor romani cu băștinașii s-a refugiat în Transilvania, iar apoi, când tătarii au invadat Ungaria în secolul al XIII-lea, au făcut exodul în sens invers. Se vorbește de vasalitatea față de turci, de epoca fanariotă, de unirea de la 1859 și Cuza, până la 1900. Chiar dacă există greșeli în acest excurs istoric, ele nu par să aibă vreo țintă denigratoare la adresa țării. Mult mai rău arată realitatea de pe teren. Hotelurile sunt mizerabile, oamenii nu au nici cea mai mică preocupare pentru confort, iar mâncarea este o adevărată oroare: „Dar trebuie să facem cunoștință cu bucătăria românească. Oh, bucătăria românească! Mâncăruri acide în care înoată o jumătate de duzină de sardine. Nu e ceva care să vă ridice apetitul”.
Printre cele mai interesante însemnări sunt cele despre țigani. Modul de viață al acestora este descris ori de câte ori se ivește ocazia (destul de des). Cuvântul Rromi nu este cunoscut, singurul cuvânt în uz fiind Tziganes. La un moment dat autorii fac o trecere în revistă a istoriei țiganilor din România. În opinia lor, ei ar proveni din Hindustan. Scrie în articol că, potrivit unor documente găsite la mănăstirea Tismana, prezența țiganilor este semnalată la noi cu începere din secolul al XIV-lea, ei fiind reduși la starea de sclavie în Valahia. Spre deosebire de celelalte țări în care au trăit liberi, în România au rămas vreme de secole într-o rușinoasă sclavie, până în anul 1827 când au fost eliberați. Se mai spune că la începutul secolului XX, în România trăiau doar 260.000 de țigani. Autorii admirau faptul că în pofida vicisitudinilor, țiganii și-au conservat obiceiurile, limba și moravurile. Limba pe care o vorbesc între ei este un dialect hindus care se apropie de idiomurile sanscrite. După ce le descriu particularitățile fizice, autorii trec în revistă ocupațiile lor și spun că „înainte de toate sunt muzici care, fără nicio cunoștință teoretică, execută cu o delicatețe și un farmec particular melodii suave”.
Aventura călătoriei în România a călătorilor profesioniști de la Le Tour du Monde, se încheie la București și Sinaia. La București sunt șocați de contrastul dintre periferie și centru, dintre „rive droite” și „rive gauche”, (e vorba, firește, de malurile Dâmboviței), în care doar „rive gauche” (cu Calea Victoriei, numită deja ca atare, pe care se înălțaseră deja Palatul CEC, Palatul Poștelor, Ateneul Român, funcționau mari restaurante, hoteluri de lux și apăruseră reședințe luxoase ale protipendadei) justifica denumirea „Micul Paris”. La Sinaia, Castelul Peleș și Pelișorul erau deja construite, iar aspectul aristocratic al stațiunii (după modelul Regelui, mai mulți miniștri și oameni cu stare și-au construit acolo reședințe de vacanță luxoase) au avut efectul scontat.
E un sentiment foarte straniu să vezi locuri pe care le știi, privite prin ochii obiectivi ai unor străini, care le-au văzut cu 120 de ani în urmă. O oglindă în timp, care te face să înțelegi mult mai bine istoria și specificitatea acestei țări.