Azi, când critica s-a reprofilat (sau, în limbajul timpului: s-a reformatat) în agenţie de publicitate, e reconfortant să descoperi (ori: să re-descoperi) câte un rar cititor calificat, eficient, profesionist, cu tonometrul necesar în dotare, capabil de a stabili tensiunile autentice ale scriiturii şi de a pune diagnoze. Revenirea lui Andrei Ţurcanu, unul dintre puţinii exegeţi de meserie şi de vocaţie din Basarabia, la aceste instrumente (atinse, adevărat, de patina timpului, care i-a întunecat luciul armelor din tinereţe) o aşteptam, chiar dacă ştiam că nu se intră de două ori în aceeaşi apă.
Cartea sa recentă, despre Arheul marginii (şi alte naraţiuni) reia, într-o formulă uşor modificată, titlul şi structura unui volum editat în 2013: Arheul marginii şi alte figuri. Insistenţa pe invariabila „arheului” denotă nu doar o obsesie terminologică, ci şi o abordare dinspre construct. O grilă conceptuală, aşadar, înainte de toate, textele şi autorii servindu-i drept exemple pentru susţinerea tezei. Or criticul A. Ţ. nu e doar un justiţiar (modelele lui sunt din această spiţă), ci şi un misionar care îşi propagă insistent religia. Exeget cu personalitate, A. Ţ. devine aici el însuşi personaj al literaturii, cu frustrările şi angoasele sale, meditând în monologuri hamletiene asupra destinului propriu, proiectat pe harta (istoriei) lumii.
Structural, cartea e o „culegere de articole”, repartizate pe secţiuni distincte. E de reţinut această pledoarie pentru „naraţiuni” a unui critic. Dar dacă exegetica este şi ea literatură, de ce nu ar fi şi ficţiune? O naraţiune/proză critică sau, după caz, poem exegetic. Or ce este Istoria… lui Călinescu, dacă nu un roman al literaturii române, expunând, concomitent, exegeza şi mitologia ei?
Cartea lui A. Ţ. e alcătuită pe structura bisericii bizantine: un altar conceptual-teoretic (Secţiuni transversale); un amvon (intitulat Repere) din care îşi rostesc predicile preoţii acestei biserici: Paul Goma (în ipostaza apocrifă) şi Antonie Plămădeală – da, mitropolitul! – reprezentând, la propriu, versiunea canonică; apoi iconostasul, ca porţi închise/deschise în spaţiul sacru, cu imaginile părinţilor fondatori ai acestui construct (Literatura şi fracturările ontologice ale marginii); urmează naosul, spaţiul mare, pentru public, cu efigiile (icoanele) tuturor sfinţilor acestei biserici (Efigii şi semne); dar şi pronaosul fundamentat critic (un fel de purgatoriu al criticilor de bază ai „marginii”, capitol intitulat Critică şi mize critice); apoi pridvorul îngust, dar democratic, în care se poartă polemici şi se fac mărturisiri eretice (Polemos şi Dialoguri în estuar); în fine, Decalogul „evanghelistului” Andrei, gravat undeva pe pereţii exteriori ai edificiului.
Argumentul cărţii e (şi el) o naraţiune ce justifică „tăcerea critică” din tinereţe („nimeni nu ar fi publicat, în locul aşteptatelor şi îngăduitelor unui tânăr cronici cu infuzii de trandafir, pamfletele acide pe care aş fi vrut să le scriu”); apoi a tăcerii maturului („nişte preocupări de anvergură naţională m-au îndepărtat de literatură către zariştile de foc ale unui vis de taină” – e vorba de anii când criticul a fost deputat, apoi consilierul preşedinţilor Mircea Snegur şi Petru Lucinschi – mvc), în fine, „când am revenit la uneltele scrisului, vârsta nu-mi mai permitea iresponsabila risipă de timp…”
La o privire nouă asupra fenomenului literar autohton, autorul cărţii a încercat, cum zice el, să întrevadă „verticala fiinţei naţionale”, să remarce „fizica bulversărilor şi fracturărilor şi metafizica rezistenţei şi continuităţii ei în timp”. Astfel se naşte un „sâmbure de dăinuire”, pe care îl numeşte „Arheul Marginii”. Într-un fel de gândire paralelă cu postmodernitatea, care pune în valoare „marginea” şi „marginalitatea” (în sens estetic, dar şi metafizic, nu doar într-o interpretare pur spaţială), criticul de la Chişinău îşi construieşte propria piramidă. Inversată, desigur, după moda timpului.
Împrumutând o tipologie a lui Mihai Cimpoi (care vorbea, de fapt de o simbioză: „regimul sufletesc al literatorului basarabean este unul paradoxal, îmbinând tipul naiv, corespunzător unui homo naturalis (sau homo foldoricus în plan artistic), cu tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situaţie limită…”), autorul Arheului Marginii supune mai întâi unei critici necruţătoare tipul naiv, de homo naturalis al basarabeanului, care „atestă, dincolo de puţinătatea creaţiei, o insuficienţă de caracter şi o lipsă de orizont estetic”. Şi mai departe: „Vegetarea comodă în ceremoniile literare călduţe şi solemne nu este altceva pentru aceşti cântăreţi ai satelor/caselor/drumurilor pierdute printre dealurile şi văile molcome ale Basarabiei decât lene intelectuală, conformism de creaţie […]. De aici şi plierea pe o tradiţie rurală comună şi convenţională, uzanţa tonurilor de umilinţă şi a vaietelor în surdină, prin care se mimează, la modul retoric-minor, un statut de nobleţe şi martiraj naţional garnisit în emfaza facilă a patriotismului de circumstanţă”. Întrerup gândul criticului, pentru a-i aplauda această observaţie absolut pertinentă.
Dar pe autor îl interesează, în mod deosebit, al doilea tip de basarabean de la margine: „Celălalt, «tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situaţie limită» – mai rar, accidental chiar în spaţiul românesc din stânga Prutului – e unul de excepţie, mai puţin gustat şi deloc înţeles. Este o rara avis de care Basarabia parcă nici nu are nevoie şi la care, în definitiv, ar putea uşor şi fără regrete să renunţe.”
Cine sunt scriitorii din categoria a doua („tipul paroxistic al exilatului”)? „Nu prea mulţi ca număr, dar venind cu grandoarea şi cu specificul unei opere şi al unei activităţi socioculturale care evocă limpede gigantismul geologic în manifestările sale de stihie dezlănţuită, ei formează un grup distinct, inconfundabil. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma, lângă care ar trebui să-i aşezăm pe Alecu Russo, un precursor care, cu poemul Cântarea României, dă startul acestei serii paradigmatice de creatori (…) şi Antonie Plămădeală… (…). Contribuţia decisivă a acestor personalităţi la cultura şi literatura română demonstrează două lucruri fundamentale: caracter şi deschidere spre universalitate”.
Până aici nimic deosebit. Aceştia sunt, într-adevăr, basarabenii care au adus o contribuţie considerabilă la literatura, cultura şi spiritualitatea românească. Doar că metafora cu „stihia dezlănţuită” se referă numai la primii trei din listă. Iar cea cu „deschiderea spre universalitate” e cel puţin exagerată. De parcă Russo ar fi fost mai „universal” decât Alecsandri sau Heliade Rădulescu; Hasdeu mai „european” decât Eminescu şi Caragiale; Stere mai „occidental” decât Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu şi Goma mai „parizian” decât Ionesco, Cioran, Ţepeneag. Dar până aici „poemul” lui A. Ţ. despre marile figuri ale marginii, inclusiv, rechizitoriile celor care i-au „nedreptăţit” pe aceşti titani (ce fel de poem romantic fără martiri?) este încă digerabil.
Dar poemul atinge culmile paroxismului atunci când descoperim că marginea este magma vitalismului, iar centrul este gelatina vâscoasă şi amorfă: „Gelatina românească a centrului nu se identifică şi nu se regăseşte în magma cauterizatoare, în viziunile giganteşti şi în proiectele uriaşe de creativitate ale românismului de la margine, le respinge le bagatelizează ori le clasează la sindroame de paranoia”. Ca să fie mai spectaculos, în aceeaşi celulă a martirilor marginali ai literaturii române, e introdus şi poetul naţional: „în acest sens, destinul lui Eminescu, poetul băgat în cămaşa de forţă, nu este altul decât cel al basarabenilor” (sic!). Sau: „În România, acest «haos» de margine devine, printr-o inexplicabilă şi sublimă alchimie a spiritului, vârful de lance al unui românism combativ, revigorator, un românism nativ fără obişnuitul fard demagogic politicianist. […] E ceva structural cu totul diferit de patriotismul de conjunctură, fals şi meschin, al «bugetofagilor», vorba lui Eminescu, din această Patrie regăsită. Ceva ce se opune radical autosuficienţei nepăsătoare a acestui centru moleşit şi diluat…” Ş.a.m.d., de parcă puţin „patriotism de conjunctură” sau „autosuficienţă nepăsătoare” găsim în „marginea” din stânga Prutului!
Pe un alt segment, textul despre margine e şi explicit polemic. Un fel de Epigonii, reeditând duhul Certei dintre Antici şi Moderni, cu o parte monumentală, descriind „zilele de-aur a scripturilor române” (şi avându-i ca protagonişti pe însinguraţii basarabeni), şi cu alta scurtă şi incisivă, pamfletară şi sarcastică, punându-i la stâlpul infamiei pe „epigonii” tineri („grupuleţ zgomotos de basarabeni”), un fel de „simţiri reci, harfe zdrobite…” Aşadar, criticul nu doar că opune două tipuri de „marginali”, dar îi mai şi confruntă pe clasici cu nişte contemporani nedemni, tineri din ultimele generaţii de literaţi basarabeni, şcoliţi şi editaţi în România. În pofida teoriei lui A. Ţ., ei nu au devenit însă magma incandescentă, care să revigoreze cultura naţională… Asta îi subminează şi mai mult construcţia. Or, dacă scriitorii de la „margine” sunt ba nişte anacronici „homo folcloricus”, ba nişte tineri superficiali, care nu mai au semnele superiorităţii morale şi estetice faţă de „centru”, reiese că mecanismul nu funcţionează! Şi tot eşafodajul e pus sub semnul întrebării. Bine, un concept al marginii şi al marginalităţii, cu semnele distinctive ale acesteia, nu e de neglijat. Dar o apologie a marginii în raport cu centrul seamănă cumva cu readucerea în spaţiul cunoaşterii a teoriei lui Ptolemeu, după ce toată lumea a însuşit-o şi acceptat-o pe cea obiectivă a lui Copernic. Încercând să reabiliteze „marginea”, autorul a ajuns la apologia ei, apoi, în succesiunea previzibilă, la demolarea „centrului”. Iar „teoria” superiorităţii marginii asupra centrului construită în baza unor excepţii, care se disting net de masa generală a acestei margini (fapt remarcat şi de autorul teoriei), compromite demonstraţia.
Dar acest mit, fie şi promovat insistent, nu anulează exegezele punctuale, pe texte concrete, chiar dacă şi din aceste analize ies, adesea, nişte icoane sau, alteori, caricaturi. „Pamfletele acide”, pe care criticul visa să le scrie încă din tinereţe, sunt contrapunctate… nu chiar de portrete cu „infuzii de trandafir”, dar mirul (pentru efigiile sfinţilor, ale martirilor însinguraţi) şi levănţica (pentru poeţi minori, ca Anatol Ciocanu sau Victor Teleucă ş.a.) sunt odorante curent folosite în alchimia criticului.
„Modelele” sale literare sunt prezentate în „naraţiuni” romantice, cu tot tacâmul patetic, antitetic, excepţional al „artei basoreliefului”. Iată o secvenţă din portretul romantic al lui Vasile Coroban: „Repetatele răfuieli publice, persecuţiile perfide, marginalizările care au culminat cu izolarea sa completă de la sfârşitul vieţii, dar şi constantele şi faimoasele sale «muşcături» atroce, răzvrătirile proverbiale împotriva mediocrităţilor infatuate şi a (auto)mistificărilor literare, trec prin consecinţe şi semnificaţii dincolo de cadrul unei biografii oarecare, marcând un destin de excepţie.”
Personalitatea (romantică, de excepţie) a lui Paul Goma (şi nu excelenţa operei) domină aceste „naraţiuni”: „Pentru basarabeanul rătăcitor prin lume, cu fantasma ideală a patriei sale terfelită în noroiul politicianismului, hăcuită de interesul meschin, unicul loc de refugiu i-a rămas limba română (el nu a scris nicio carte în altă limbă) şi unica cetate – zidurile unei opere tot mai înverşunată împotriva tuturor, cuprinsă tot mai mult de dezgust şi de însingurare, împinsă încet, cu metodă, din motive cu totul neliterare, tot mai la o margine a literaturii române.”
Textele adunate în carte sunt eterogene, un fel de „opere (critice) alese” (alese pe criterii obscure, ca şi protagoniştii acestor exegeze). Astfel, stau alături un studiu amplu despre Dumitru Matcovschi; o tabletă despre un poem „redescoperit” al lui Grigore Vieru; o altă scurtă tabletă despre „poetul-scandal” Nicolae Esinencu; cronici la cărţile lui Aureliu Busuioc, Leonida Lari, Vasile Gârneţ, Lorina Bălteanu, Grigore Chiper, Tatiana Ţâbuleac, Doina Postolache. Sau nişte portrete spirituale ale lui Theodor Codreanu, Mircea Platon, Adrian Dinu Rachieru (critici „marginalizaţi” şi ei cumva, în viziunea lui A. Ţ., dar asta nu mai are nimic de a face cu „marginalitatea” – geopolitică! – a basarabenilor) alături de o evocare sentimentală a fostului conducător al tezei de doctor de la institutul de literatură din Moscova, traducătorul lui Eminescu în rusă, Iury Kojevnikov.
Da, autorului îi place să compună mituri şi aici criticul nu se deosebeşte esenţial de poetul omonim. Conceptul „marginii” (pe care Dumitru Matcovschi, născut chiar pe malul Nistrului, o definea nu doar dramatic, ci şi duios-sentimental: „mărgioară”), care reprezintă principii fundamental deosebite de ceea ce s-ar numi „centru”, se topeşte în carcasa rigidă, pe care mai apoi criticul o umple cu cimentul (sau, după caz, cu molozul) textelor literare propriu-zise. Există aici şi multe riscuri, unii autori fiind sacrificaţi cam cu de-a sila (ca Ana lui Manole!) în cofrajul acestei construcţii bizantine.
Şi primul care se înghesuie forţat aici este chiar autorul acestei construcţii. Atunci când gândeşte liber şi nu îi pasă de „concepte”, când nu îşi construieşte propriile mituri (împotriva celor existente, da), Andrei Ţurcanu este un bun observator al fenomenului literar, având la îndemână atât instrumentarul critic necesar, inteligenţa şi abilitatea de chirurg pentru disocierile impasibile, cât şi verbul potrivit (ceea ce s-ar numi talentul de scriitor) pentru a-şi prezenta convingător şi captivant tezele. Simplu spus, e un scriitor deschis universalităţii, şi atunci când nu se cramponează pe pro-tezele sale conceptuale (marginale, cu tot tacâmul frustrărilor), el nu are nimic provincial sau – uneori – etalează o inevitabilă superbie auto-insuflată a martirului nerecunoscut doar pentru că nu face parte din protipendada regăţeană.
O bună parte dintre scriitorii aleşi pentru iconostasul său bizantin sunt spirite dezinhibate, fără complexele „marginii” şi nu participă cu nimic la construirea conceptului. Aici sunt şi ironicul Busuioc (împreună cu Vasilache, invocat în mai multe rânduri) dar şi gravul Vieru (împreună cu o altă „excepţie”, precum Druţă) sau profesionişti ai scrisului, universali prin definiţie, ca Vladimir Beşleagă, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper, Lorina Bălteanu, Tatiana Ţâbuleac. Nu mai spun de alţi buni scriitori basarabeni, care i-ar fi reconfigurat construcţia, dacă ar fi fost invitaţi la clacă.
Andrei Ţurcanu, Critice. Arheul marginii şi alte naraţiuni,
Cartier, Chișinău, 2020