Unul dintre cele mai frumoase și mai inteligente elogii ale poeziei pe care le-am citit în ultima vreme este eseul Mariei Pilchin, Poezie, Eros și Putere1. Scriitoarea basarabeană, ea însăși poetă perfect integrată în mișcarea poetică actuală de la noi, ne propune acum o meditație despre cum poezia poate salva lumea. Citatul pus ca motto din Jean-Pierre Siméon este dintr-un eseu care se numește chiar așa: La poésie sauvera le monde. Cartea este compusă din două părți: un eseu de vreo 50 de pagini, Poesis, Eros și Potestas și o altă serie de mici eseuri despre poezia din Republica Moldova, sub titlul corintean: Rămân acestea două: poezia și dragostea. Sunt trei calități ale scrisului Mariei Pilchin: ritmul, altitudinea și căldura. Eseul pleacă de la premisa valorii ontologice fundamentale a poeziei, văzută nu numai ca act de limbaj. Sau dincolo de un simplu act de limbaj. Un scriitor dintr-o regiune cu o istorie atât de torturată este cel mai bine plasat să înțeleagă intim cum erotica, cu poezia ei cu tot, poate deveni un act subversiv, un act politic într-o dictatură. Aici este nucleul cărții. Dictatorul este, originar, cel care ține lecția de dictare, care-și impune textul. Unic. Nimic mai opus deci scriitorului care construiește textul său. De aici funcția politică, eliberatoare a literaturii. Metafora este libertate și limbajul de lemn prin excelență non-metaforic („Metafora este un gest de libertate, poate declanșa revolte”). „Poezia ne separă de un cotidian rudimentar” este una dintre premise. Aș spune că poezia salvează nu numai frumusețea vieții, ci și complexitatea ei. Și, implicit, a limbii. „Din ce ne sustrage poezia?! Din animalic, din starea de sălbatic înspre spirit, sensibilitate și sentiment”. Calitatea eseului stă în concizie și alertețea ideilor. Triunghiul marcat de cele trei puncte se umple treptat de culoare, totul este scris cu pasiunea descoperirii unor legături inaparente. Nu este asta puterea fundamentală a poetului? „Poezia este gajul unei libertăți insolvabile”. Tocmai pentru că orice putere, mai ales în era Rețelei, știe că cine controlează imaginile, controlează lumea. Poezia mediază între eros și putere. Un capitol se numește „Poezie și putere”, altul „Amor și putere”. Ca și puterea politică, ca și erosul, poezia construiește utopii. Firește, diverse ca structură. „Poezia se poate detașa de orice, chiar de sine. În această detașare stau forța și puterea ei vitală”. Admirabilă este în eseul de față lipsa acelei sofisticări gratuite care ni se vinde uneori drept inteligență auctorială. Autoarea îmi pare un spirit geometric, își construiește extrem de riguros demonstrația, vezi cum se înalță edificiul. În același timp, remarc o teribilă, neobișnuită azi, în vremuri de abulie, încredere în poezie, în forța ei transfiguratoare. „Poezia este un vaccin și umanul îl va căuta din ce în ce mai mult, este acea homeopatie care administrată zilnic salvează”.
Unul dintre semnele cele mai clare ale prezenței unei dictaturi este insinuarea ei, violentă ori (mai recent, datorită tehnologiei de supraveghere) discretă în textul poetului sau în dormitorul lui. „Deși iatacul pare o zonă liberalizată, teroarea statului a fost transferată în sfera dreptului asupra copiilor (inclusiv a celor nenăscuți încă, aș adăuga n.m.) zămisliți în acele paturi nocturne”. Statul nu mai controlează sexul, ci fătul, se observă acut. Iluziei, analizată de Denis de Rougemont, că vindecarea oamenilor va veni din partea statului, autoarea îi opune tranșant declarația liberatoare: „Nu va veni, nu vine, statul este fiara care agasează și poziția mea nu este una libertariană, ci mai degrabă una de creștinism timpuriu când statul era fiara de care fugi sau poate de creștinism tardiv, în care încă nu am ajuns, când statul va fi fiara de care vom fugi cu toții, inclusiv noi, poeții, ca niște rămășițe ale unei lumi vechi în care iubirile erau fizice și metafizice, copiii erau concepuți acasă și crescuți tot acolo”. Perfecțiunea, privirea erotică, (ne)fericirea, seducția nu sunt tot forme ale puterii? La urma urmei, îmi vine a adăuga o idee provocată de text, nu este o utopie, în sensul negativ al termenului, imaginea unui eros perfect egalitar? Erosul normal este, ca orice lucru viu, unul profund inegalitar, o inevitabilă relație de putere. „Iubirea este un exercițiu de putere asupra celuilalt”. Eseista are o perfectă folosință a bibliografiei care, ca în orice eseu bun, nu e adusă în pagină ca să epateze, ci ca să „ungă” angrenajul ideilor. Căldura pasională a scrisului vine din știința de a se feri de orice undă de didacticism. Dacă te învață ceva, te învață să gândești relații între concepte. Relații secrete, adică țesătura de dedesubt a lumii. Mi-a plăcut astfel încărcătura „istorico-politică” a meditațiilor autoarei, evidentă în partea a doua dar prezentă mai discret și în prima parte. Mai precis, autoarea vine cu o experiență istorică, socio-politică și culturală a unei patrii tulburate, Republica Moldova, care o face să vadă mai precis păienjenișul de legături între cele trei puncte. Astfel, demonstrează cum traducerile din literatura universală care s-au făcut aici, poezia naturii sau cea erotică, sunt moduri de adaptare a literaturii dintre Nistru și Prut la condițiile „de mediu” politico-istoric absolut neprielnice. Ea supraviețuiește, la modul unei protozoare, într-un mediu istoric toxic – splendidă demonstrația autoarei! Nimic elegiac în perspectivele eseistei, nimic din vaietele curente, nimic din resemnarea provincială a culturii mici, foarte mici. Dimpotrivă, o încredere, sau, mai degrabă o credință în viitor, în viitorul poetic (cultural adică), non-dictatorial al unei limbi și al unei literaturi.
Există în text și o perspectivă mai largă, asupra lumii noastre în genere. „Avem o cultură desensibilizată, adică fără suficientă poezie în ea, și aici nu ne referim la poezie ca la o sumă de texte, ci ca o atitudine față de lucruri – creativitatea plastică, finețea care ne lipsește astăzi în tot și față de tot”. După lucrarea clasică a lui Denis de Rougemont ne este imposibil să decidem dacă poezia formează sensibilitatea (erotică) sau sensibilitatea (erotică) formează humusul în care încolțește poezia. Pledoaria pentru poezie este pledoaria pentru o lume umană, pentru o anume viziune antropologică. Extrem de necesară acum, când vorbim de sfârșitul Antropocenului, omul cyborg, adică omul lipsit de dragoste & poezie. De exemplu, familia, observă autoarea, reprezenta în societatea totalitară o formă de rezistență, un spațiu de refugiu. Refugiul în spațiul cât de cât securizat al familiei era atunci cam singura soluție. De aici tensiunea înăuntru – afară; transparent – opac. O dictatură vizează transparența totală, adică să vadă permanent tot ceea ce fac supușii ei (anticiparea lui Orwell). Vis împlinit, aș adăuga, în epoca noastră prin puterile nelimitate ale Rețelei. De care nu te mai poți ascunde. Să existe o legătură între acest fapt, disoluția, negarea vehementă a familiei și lipsa de poezie (la propriu și la figurat) a lumii recente? Mi s-a părut că eseul sugerează o astfel de interogație. „În acest context, ar părea că literatura și, în special poezia sunt metonimice utopiei, că se presupun una pe alta, se includ. E o iluzie. Poezia nu este utopică, ea este un alibi al aflării în alt loc atunci când în cel de față se întâmplă ceva. Iar atunci când poeții au devenit constructori de utopii (vezi manifestul futuriștilor), istoria literaturii a înregistrat, mai degrabă, valoarea istorică a mișcărilor poetice decât produsele lor artistice. Poezia nu este o utopie, ea este un exercițiu imaginar al posibilităților, al imanențelor și latențelor umane, pivotul ei însă rămâne fixat în datele concrete ale existenței de cele mai multe ori. În economie, această stare de lucruri nu poartă denumirea de utopie, ci de previziune. Și poezia este vizionară, literatura toată este vizionară”. Întrebarea pe care ne-o putem pune este ce vede poetul în acest dincolo numai lui accesibil, și pe care orice dictatură îl urăște, tocmai pentru că îi este complet inaccesibil? Răspunsul la această întrebare oarecum retorică este simplu: citiți-i pe poeți, și veți afla! Observ acum că, pe tot parcursul eseului, nu sunt citate versuri. Și înțeleg că ascunderea aceasta este o deschidere imperativă.
Dacă, după sugestia scriitoarei, autor vine de la verbul latin care înseamnă a spori, gândul ne duce și la boala ascunsă care este poezia. „Răni ducem – izvoare -/ deschise subt haină./ Sporim nesfârșirea/ c-un cântec, c-o taină.” Cântăreții bolnavi ai lui Blaga trimit direct la această rană ontologică din care țâșnește sângele sacrificial al poeziei. Discuțiile nesfârșite despre rolul social al poeziei își găsesc în această cuplare cu erotica o deplină justificare. Erotica este, desigur, printr-un joc de cuvinte aproape obligatoriu, o eretică, o îndepărtare de orice dogmă. De aceea, poetul intră, automat, în vizibilitatea publică, nu se poate ascunde, deci este ținta imediată a tiraniei uniformizatoare. Poezia este dizidentă prin definiție. Inclusiv – mai ales – la nivelul limbajului. Spaima de limba unică stimulează poezia, salvatoare față de moartea entropică a nivelării univoce a sensurilor. „Oricând poți fi acuzat că nu «iubești corect» în poemele tale, că ești un element periculos pentru tineri, pentru moralitate, ideologie, ideal, pentru politica corectă sau incorectă, pentru politicile de tot felul. Dar poetul de astăzi, dacă nu iubește deschis în textele sale, e totuși curios, este curiozitatea și mirarea în fața lucrurilor și a lumii. Poate de aici și apare acea poezie obiectuală, chose-istă i-am spune, cu trimitere la etimonul francez”. Autoarea îl citează pe Bernard Henry Lévy: „orice politică este, înainte de toate, o lingvistică”. Adică o manipulare a limbajului, de care poetul ne eliberează, instituind unicitatea și originalitatea propriei metafore obsedante.
Cum poți, „iubi corect” în poezie, deci? Iubind – scriind liber ne sugerează autoarea. Maria Pilchin a scris un eseu viu, dens și provocator. Care, fără să poarte la rever o asemenea lozincă, este o dovadă a unității de adâncime a culturii române. Un text deschis interogativ spre viitor. Cu iubirile și poezia lui: „Care sunt viitoarele dictaturi, ce loc își va croi poezia în ele, nu știm, dar putem intui”.
Maria Pilchin, Poezie, Eros și Putere, Editura Prut, 2017
1 Editura PRUT, 2017