Scriind despre Arta fricii, am dat drept titlu cronicii mele Lumea în scădere sau epica thanatica. Cartea de acum, un somn pe scaunul electric, îl poate accepta și ea, firește, dar îmi sugerează și o nouă, mai exactă, cred, descriere. Cele câteva remarcabile lucrări grafice semnate de Eugen Vuțescu îmi întăresc ideea. Imaginea poetului e proiectată pe ziduri scorojite, măcinate de vreme ori de misterioși acizi. La o a doua privire, mesajul e, însă, altul. Poetul (ne) privește prin acest zid năruit dintr-un înăuntru care sugerează captivitatea. Sunt imagini ale închisorii unui ins scrutând „realul” din interioritatea sa vulnerată. Mă gândesc acum, divagând, că mesajul era chiar acesta încă de la Ieudul fără ieșire, trecând prin Petrecere de pietoni, Podul, Unelte de dormit, toate, variațiuni pe aceeași temă, numită anume pe coperta uneia dintre antologiile sale: No exit. Prins în conștiința atroce și alb-deznădăjduită a condiției de muritor ca-ntr-o pânză de paianjăn, Ioan Es. Pop emite periodic, sacadat și fără speranță dinspre muritudine. Cum spuneam altă dată, originalitatea şi forţa poemelor sale decurg din calitatea obstinatei radiografii, din capacitatea ei de a vedea clar, net, în fiecare clipă finitudinea. Nu e doar conştiinţa morţii intravitale, a morţii la purtător (cum o numeam altă dată), şi ea rară printre oameni, ci o acutizare a privirii de sine, de lume, până la dispariţia oricăror atenuări prin uitare: „orincotro mă uit, mi se pare că văd / numai oameni înfricoşaţi cum sunt eu, / dârdâind în faţa unor întrebări / la care nu există răspuns”. Poemele poartă ca pe un blazon tigva la vedere. Însemnările celui pândit de moarte – care răstoarnă relaţia pândindu-şi el obsesiv sfârşitul – recurg la poem ca la un aparat roentgen privilegiat, ca la un ochean cu infraroşii, depăşind discreţia tradiţională a morţii cuibărite în fiinţa vie şi scrutând feţele fricii: Somnul e, în cazul său, o variantă personală de viața e vis. Se păstrează ideea vidului, a neantului, a inconsistenței și zădărniciei existenței, dar reacția e oarecum pe dos, căci somnul e dorit și provocat anume ca ieșire din condiția destinală de muritor. E o formă de evadare tentată și descrisă poem după poem. Condamnat de la început la scaunul electric al finitudinii, amână sentința prin cădere în somnul provocat, care nu mai e chiar viață, ci fugă de chingile ei de neocolit.
La Ioan Es. Pop, nu vedenia morții e frecventată şi nici viziunea crepuscularităţii melancolice a poeţilor dintr-o generaţie anterioară. El scrie o epica thanatica ivită din chiar miezul muritor al fiinţei. Deşi „grozav de ostenit. / şi adesea-s băut”, doarme alături de alterul său (ca şi cum viaţa şi moartea şi-ar fi împărţit trupul în două, o parte vie şi amăgitor sănătoasă, alta deja coborând) şi urmăreşte „cum creşte-n patul meu adâncitura”, măruntă la început, apoi tot mai adâncă, o „groapă” prefigurând inevitabilul viitor. Însă, cum s-a observat deja, în mod neaşteptat, poemele thanatice ale lui Ioan Es. Pop predau nu frica, ci arta fricii, nu angoasa, ci fragila bucurie a încă-viului de a-şi desena meticulos tocmai miraculoasa viaţă trecătoare.
Citindu-l cu alt prilej dinspre „declinarea poeziei” – fiindcă „nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu / cine şi când şi la ce” şi „nu mai contează dacă sau dacă nu” –, am presupus că ne aflăm în faţa unui poet al nominativelor, căci acuzativele sunt excluse ori se exclud axiomatic din calculul existenţial. E şi calea de întâlnire a poeziei sale cu Bacovia, poetul nominativului absolut (cum l-am numit în Declinarea poeziei). Aglomerarea de nominative nesigure şi năuce, care şi-au pierdut autoritatea şi rostul, rămânându-le doar îngânarea monotonă, în ecou, a numelor lor prime, traduce carenţa de existenţă („Aici viaţa se bea şi moartea se uită”) ori alergia la excesul (imaginar) al trăirii, vindecate amândouă prin exerciţii de fire în timp şi spaţiu. Ca la Bacovia, totul stă, iar poemele inventariază neobosit această stare nesfârşită într-un circuit extenuat al vieţii/morţii. Poemele sunt naturi statice cu umbre mişcătoare, descrise (cântate) ca-n picturi naive trecute, în van, prin şcoli înalte. Totul stă, pluteşte, este, într-un trecut etern şi confuz şi un viitor incert: „este vinerea şi este seară”, „e un ceas în cameră”, „aia-i fereastră, uşa-i dincoace” (o uşă coşmardescă, desigur, în lumea nominativelor cu verbe zadarnice). Poemele sugerează excelent rotirea în gol, cu o oboseală („şi tu eşti atât de obosit. atât de obosit. atât de obosit“) venind din „instalaţia” sacadată a morţii care huruie toată înăuntru, subminând circuitul etern al viului, nepăsător la dilemele/întrebările omului. Deşi nimeni nu răspunde de Sus, poetul se simte inclus anume unui proiect distrugător, luat în vizor de chiar conştiinţa muritudinii sale. Epicitatea poemelor lui Ioan Es. Pop e înrudită cu aceea a lui Ion Mureşan prin instrumentarul neo-expresionist, infuzat cu un anume timbru transilvan. Dar alcoolurile celui dintâi sunt deschise gureş spre lume, prospectând căi de traversat coşmarul în forfotă de personaje şi acuzative. La Ioan Es. Pop, ele sunt retractile, cu ochii întorşi spre sine, alunecând în pantă fatală vag ameliorată prin repetarea, în ritm legănat, cu paşi mărunţi, a unui swing care visează răspunsuri. Filiera etilică nu atenuează criza, ci o alunecă înspre coşmar. Ioan Es. Pop găseşte în metafora alcoolurilor un interlocutor supus, care să-i asigure, prin chiar excluderea sa din rândul lumii „lucide”, somnul, fie el și pe scaunul electric.
Obsesia morţii recurge, în text, la imagini ale auto-suprimării, voit-stângace semne de bravadă şi de fragil control al condiţionărilor destinale. Degustarea de soiuri de sfârșituri se petrece în solitudine căutată („fierbeam de setea de a străbate iar zona de maximă / singurătate”), cu detalii de peisaj înșirate gospodărește cu o abia vizibilă grimasă, căci ele se văd prin ferestruica zăbrelită a închisorii sale de condamnat la moarte: „o moarte pe valea oltului e mai puțin bătătoare la ochi, / iar din hotel, de la etajul zece, / oltul însuși pare domol și cuminte, / chiar dacă apa lui fierbe și mușcă din maluri. / în plus, hotelul e plin de bolnavi, / iar între bolnavi, moartea e mult mai puțin bătătoare la / ochi. […] aseară hârtia a plâns, ca și cum / ar fi știut ce urma să i se întâmple, / căci el n-a mai implorat-o să-i cedeze: / s-a încrețit și a amestecat literele / unele cu altele, încălecându-le / și făcându-le de necitit”. „Zdrobit de spaime şi cu amărăciunea / mai grea decât tot trupul cu care am trăit” („toamna e-n toi şi în toamnă e boală”), poetul inventariază trecerea, declinul, scăderea în mici poeme epice, cu tâlcuri la vedere și cu o fragilă duioșie (auto)ironică: „tânărul de la fereastra blocului de vizavi / dă cu ochii de mine și își spune: / «un biet om la șaizeci de ani. / de acum, zilele lui sunt numărate. / după șaizeci, la ce-ar mai trăi?» / deasupra lui, la etajul nouă, / un bătrân care pare bine trecut de optzeci / bâjbâie pe balcon și eu mă întreb: / «după optzeci, la ce-ar mai trăi?»”; „cel care s-așază lângă mine acum / nu mai e vecinul de la doi, care a plecat, săracul, / ci unul cam de-o vârstă cu mine. / i-aș zice: se vede treaba că nici ușorul nu mai e atât de ușor / ca ieri / și nici greul atât de greu ca mâine, / dar el se uită-n altă parte – / la nici doi pași, pe stradă, timpul e-n toi. / aici, abia de mai pâlpâie”; „golul e tot mai plin, / poate vârsta, poate întețirea / lipsei de precizie, poate faptul că / lucrez ca un apucat ca să nu mai / beau ca odinioară […] am o singură certitudine: în câteva generații / spațiul va putea fi despărțit de timp / și-atunci pune-te pe trai, neneacă”.
Cronicar al spaimei, numărând cu un fel de gravă solemnitate „ruinurile”, caută spații în care fața tragică a destinului să se poată desfășura în voie, ferită de ușurătatea eliberatoare a râsului: „trebuia să ajung în lazaret măcar pentru câteva ore. / auzisem că acolo sunt cei mai mulți oameni nefericiți de pe / toată / valea oltului și voiam s-o văd și pe asta. / îmi spuneam că-n lazaret mă voi simți în sfârșit ca acasă / și poate chiar mă voi simți dacă n-au ajuns și acolo / ăștia de aici, care râd și râd și râd de parcă / viața ar fi un hohot continuu de râs”. Dar râsul nu-și pierde nicidecum forța adânc omenească, nici proprietățile de bun însoțitor pe drumul către moarte: „asta e toată lecția pe care / am învățat-o și apoi am râs, / văzând că-i doar atâta și că doare / și că în lumea asta tot mai mare, / bolnavă de năluci și de oroare, / străine-mi sunt și cele ce nu mi-s”; „și râd în hohote toată noaptea, ca la orice priveghi”. Și „râsul a căzut peste noi dintr-odată, ca o mare pedeapsă, în / vreme ce ne rugam lângă altar – a țâșnit din gâtlej în valuri, / roșu ca sângele, un gâlgâit fierbinte, un hohot lung și /gros ca mâlul –, vai, era râsul acesta singura rugăciune care / ne era îngăduită? […] din gâtlejul tău iese un hohot de râs batjocoritor, / ca sângele care țâșnește deodată prin gura unui muribund, / în valuri dogoritoare”.
Excelent tablou de grup crepuscular („pentru noi, cu fiece pahar, / casa ni se tot îndepărtează. / iar de acum, deși se pot face multe, / chiar nu se mai poate face nimic” ) într-un poem al fragilelor însoțiri ca acesta: „stăm acolo, la green hours, / cu niște ceasuri primitive în față, / măsurând a cui singurătate e mai mare. / pe la patru după-amiaza, pleacă domnu’ suciu, / marele alfa al mesei, cu motanul sub braț, / dezamăgit că nici de data asta n-a găsit / vreo explicație la marea întrebare. / spre cinci, se pregătește adilă, / vinul nu-i mai place, gura nu-i mai tace. / nu se ridică tocmai ușor, dar când reușește, / se vede de la o poștă: la el / sângele apă nu se face. / iar pe la șase pleacă groșan, / marinar de uscat, care se-ndepărtează / împletind sub tălpi patru cărări în una, / ca orice brav om din est. / cu ceasul întins pe opt octave, / tiberian frânează la șapte: / realitatea lui începe după asfințit, / la fel ca a mea, care puțin după aceea / sar în picioare și-alerg soldățește, / căci trebuie să ajung la intermacedonia, / să nu se închidă-n lipsa mea – / și sunt aproape fericit că ziua următoare / vom fi iar împreună, și tot așa luni și ani la rând, / de parcă aici, la green hours, / singurătatea s-ar preface-n nemurire / pentru măcar încă zece ani”. Sau poemul vag-alegoric al secerișului implacabil: „holdele de lângă oraș s-au odihnit toată vara, / iar acum, abia așteaptă drumul către moară. / grăbite, unele spice mai tinere se strecoară pe străzi. / cum însă călăuza încă n-a sosit, / se vor prăbuși curând pe lângă ziduri, / incapabile să mai înainteze. / câteva vor ajunge totuși la smârcuri, / pentru o ultimă înghițitură din apa lor leșioasă, / numai că boabele se vor umfla pe loc, / ca bolnavii de ciroză pe la birturi – / morile macină-n gol, sacii sunt uzi, / iar călăuza tot nu a sosit. / în sfârșit, când se arată, dă peste un singur bob, / și acela mic și zgribulit. / «tu ai venit ca să fii măcinat?» «da», zice bobul. / «bine, coboară-ntre pietrele morii și fă-te făină, căci nu mai / e timp: / mâine vei fi cu mine în iad».”
Cartea se încheie cu o scrisoare pierdută la anul 2012, răspuns la o comandă pentru un musical venită de la Uniunea Compozitorilor, prin Mircea Tiberian. Iată Prologul villonesc: „Dar unde-s Zoe și cu Zița, / Republicana Efimița / Și dumneaei Mița Baston? / Didina Mazu unde-i oare? / Dar Veta cea cu suflet mare? / Cu toatele, săltând sprințare, / Merg spre grădina lui Ion. / Și oare unde-s Ipingescu, / Onor prefectul Tipătescu / Și dumnealui Iancu Pampon? / Cu toți într-o egalitate, / Conduși de Pristanda din spate, / Coboară-ncet, pe înserate, / Către grădina lui Ion”. Un contrapunct care potențează, cu o octavă mai sus sau „lăturiș”, melodia de fond a cărții.
Ioan Es. Pop, un somn pe scaunul electric,
Tracus Arte, București și Charmides, Bistrița, 2020