„Totuși, aici sunt rădăcinile visului meu.
Aceasta e lumina aspră pe care o iubim.”
(Pablo Neruda, „Întoarcere” –
Călătorii pe mare și întoarceri)
În vara lui 1936, după ce Federico García Lorca e asasinat la Granada și Madridul e bombardat, Pablo Neruda, poetul chilian aflat în Spania în calitate de consul (înlocuind-o pe Gabriela Mistral, cea care va deveni, în 1945, prima laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură din America Latină), ignoră cu bună știință îndatoririle lui diplomatice de neutralitate, manifestându-se public alături de republicanii care se opuneau forțelor armate ale lui Franco, iar guvernul țării sale îi retrage mandatul, refuzând să-i mai încredinţeze altă misiune. Momentul e extrem de important pentru ceea ce va urma – și deopotrivă pentru modul în care Neruda a ales să trăiască și să acționeze, dovedindu-se mereu un spirit neliniștit și implicat, neputând să privească de pe margine, asemenea unui spectator, suferința semenilor săi. Susținător declarat al stângii, el nu va abandona cauza spaniolilor profund afectați de urmările Războiului Civil, iar în anii următori va iniția, la Buenos Aires și Montevideo, mai multe acțiuni de strângere de fonduri în favoarea acestora. Ulterior, în 1939, președintele chilian Pedro Aguirre Cerda, reales în fruntea ţării din partea Frontului Popular, îl va trimite pe Neruda la Paris pentru a organiza emigraţia spaniolă spre Chile, iar la sfârşitul anului, peste două mii de refugiaţi spanioli se îmbarcă în portul Bordeaux pentru traversare spre Valparaiso la bordul navei Winnipeg, poetul declarându-se foarte mândru de această reușită, pe care o va considera întotdeauna una dintre marile realizări ale vieții sale (în paranteză fie spus, Pablo Neruda va fi sărbătorit fastuos la întoarcerea la Santiago, atât de compatrioții săi, cât și de refugiații care primiseră o a doua șansă).
Pornind de la aceste date istorice, romanul O lungă petală de mare (Largo pétalo de mar), apărut în anul 2019, spune o poveste tulburătoare și emoționantă centrată pe întâmplările ce marchează viața doctorului Víctor Dalmau și a pianistei Roser Bruguera, siliți să fugă din calea trupelor franchiste la sfârșitul Războiului Civil din Spania. Bine primiți în Chile, această „lungă petală de mare, de vin și de zăpadă”, după cum a numit-o Neruda în poemele sale (de aici și titlul cărții de față!), medicul și artista reușesc să se integreze, dar lovitura de stat militară încheiată cu moartea președintelui Salvador Allende (în 1973) îi va forța să părăsească și această patrie de adopție. Exil și violență, dezrădăcinare și nevoia de a (re)găsi sentimentul apartenenței la o comunitate și la o țară, durere și speranță, toate astea sunt elementele care marchează această nouă creație semnată de Isabel Allende, cea care s-a raportat mereu, subtextual, și la propria experiență de viață, ea însăși fiind afectată profund, după cum se știe, de moartea lui Salvador Allende și de prigoana care a urmat, autoarea trebuind să-şi părăsească ţara și să lucreze mai mulți ani în străinătate, ca ziaristă. E momentul când, după cum va mărturisi ea mai târziu, „am simţit că viaţa mea a fost făcută ţăndări şi că trebuie să iau totul de la capăt.” Cunoscută iniţial ca autoare de scrieri pentru copii, Allende va publica, în 1982, la Barcelona, un roman refuzat de numeroase edituri prestigioase, dar care avea să devină primul său succes major şi care o va impune dintr-o dată pe scena literară hispană: Casa spiritelor. Ulterior, a fost comparată cu mai toţi marii scriitori latino-americani ai ultimelor decenii, de la Gabriel García Márquez, a cărui influenţă asupra primelor sale creaţii importante o recunoaşte ea însăşi, la Julio Cortázar sau Alejo Carpentier. Dar, oricât de surprinzătoare ar putea să pară afirmaţia, Isabel Allende i-a depăşit pe mulţi dintre colegii săi de generaţie (prima generaţie de scriitori latino-americani care s-au format citind literatură latino-americană), mai ales în ceea ce priveşte succesul la public, fiecare carte pe care a publicat-o devenind, imediat, best-seller. De aici şi modul în care a fost adesea receptată, pentru că, pornind mai cu seamă de la argumentul succesului de librărie, numeroşi critici literari au ezitat s-o considere mai mult decât o voce feminină, suficient de plăcută, e adevărat, o povestitoare, dar nimic altceva, între numeroşii specialişti în povestiri ai literaturii hispano-americane.
Cu toate acestea, Isabel Allende reprezintă mult mai mult. Iar cărţile sale spun mult mai multe decât ar putea să dezvăluie o prea grăbită lectură. Aşa se întâmplă şi în cazul recentului său roman, O lungă petală de mare, pe de o parte, o neaşteptată, mare şi frumoasă poveste de dragoste cu protagonişti oarecum neaşteptaţi (Víctor și Roser), iar pe de altă parte, un protest hotărât la adresa dictaturii și a violenţei care au marcat, mult prea frecvent, lumea contemporană în general și America Latină în special. Dar și o carte despre călătoriile pe care oamenii le fac de-a lungul și de-a latul lumii, pentru a ajunge, în cele din urmă, să se cunoască pe ei înșiși. Căci, întinsă pe trei generații (acoperind perioada cuprinsă între anii 1938 și 1994), O lungă petală de mare vorbește, cu mijloacele marii literaturi, despre dorința de salvare fizică și spirituală, dar și despre șansa pe care arta a oferit-o întotdeauna oamenilor, mai ales în vremuri de restriște (Víctor și Roser ajung pe nava Winnipeg pentru că ea e pianistă, nu pentru că el ar fi doctor!). Plecați din Spania răvășită de un război în care, ca în orice război fratricid, nu au existat decât învinși (iar Allende nu idealizează tabăra republicană, evidențiind ororile comise de ambele părți implicate în conflictul spaniol), protagoniștii romanului lui Allende ajung în Chile, vor pleca și de aici în Venezuela, apoi vor reveni în Chile. Fiul lui Víctor, Marcel, studiază în Statele Unite, iar fiica lui, Ingrid (despre a cărei existență el află abia după zeci de an, Ofelia, iubita sa, ascunzându-i sarcina și neștiind nici chiar ea că a născut o fetiță sănătoasă!), străbate la rândul ei lumea în căutarea adevărului. O mențiune specială trebuie făcută cu privire la excelenta versiune în limba română a cărții (publicată la Editura Humanitas Fiction din București, sub coordonarea Denisei Comănescu), semnată de Cornelia Rădulescu, cea care a tălmăcit exemplar și celelalte romane ale lui Allende, de la Fiica norocului la Portret în sepia, Despre dragoste și umbră sau Paula, ca să le amintim aici doar pe acestea.
Deşi, în general, cărţile lui Isabel Allende utilizează, ca tehnică de bază şi stil dominant, realismul magic, în romanul de faţă acesta este aproape absent. În primul rând, deoarece scriitoarea mizează acum mai ales pe realitatea istorică. Dar, cel puțin în egală măsură, pe capacitatea personajelor centrale, în primul rând a protagonistei, de a fascina, de a cuceri şi de a convinge – nu numai pe Víctor, ci, deopotrivă, şi pe cititorii care, realmente, nu pot lăsa cartea din mână. Ca şi în alte creaţii ale lui Allende, fie că e vorba de Portret în sepia sau de Fiica norocului, şi în O lungă petală de mare accentul cade pe un personaj feminin extraordinar, înrudit îndeaproape cu Irene Beltrán, Eliza Sommers sau Aurora del Valle, aflat în căutarea libertăţii şi a împlinirii prin iubire. Poate de aici şi frecventa interpretare a scrierilor lui Isabel Allende exclusiv din perspectiva feminismului, în sensul că nu puţini au fost cei care au remarcat că eroinele din romanele sale reuşesc să îmblânzească (iar uneori, chiar să cucerească) lumea din jurul lor. Astfel, pianista Roser Bruguera, ca şi Eliza sau Aurora, trăieşte nu doar experienţa unei călătorii fizice alături de Víctor, după moartea lui Guillem, ci şi a unor drumuri iniţiatice, cel puţin în egală măsură, ajungând din Lumea Veche în Lumea Nouă, iar în cele din urmă reușind să se elibereze de toţi demonii trecutului. Demoni care ţin, în romanul acesta, nu atât de porniri lăuntrice insuficient precizate, aşa cum se întâmpla, de pildă, în cazul Elizei din Fiica norocului, ci de violenţa specifică unei anumite epoci din istoria atât de tragică a ultimului veac, stând sub semnul războaielor (mondiale sau fratricide!), al prigoanei, al exilului dureros – dar inevitabil.
Înţelegem că pentru Isabel Allende, ca şi pentru Alejo Carpentier, ca să rămânem doar la acest exemplu, romanul este un mod de înţelegere a realităţii sud-americane, care reclamă o explorare în profunzime şi un limbaj care să-i permită scriitorului să numească lucrurile cu adevăratul lor nume. Iar America Latină este, după cum pare a afirma nu o dată, şi Isabel Allende, la fel cum făcuseră, de altfel, şi numeroşi reprezentanţi ai celebrului „boom” latino-american din anii ‘60 – ‘70, un continent încă necunoscut cu adevărat. Atât din punct de vedere istoric, cât mai ales, spiritual. În plus, O lungă petală de mare, la fel ca și Despre dragoste şi umbră sau Casa spiritelor, reprezintă şi extraordinara încercare a autoarei de a descoperi cea mai adevărată realitate a unei părţi esenţiale a lumii sale. A unei lumi fizice și, deopotrivă, a unui univers spiritual, căci fiecare nou capitol al romanului are drept motto câteva versuri ale lui Pablo Neruda, a cărui poezie a însoțit-o mereu pe Isabel Allende, după cum chiar ea mărturisește la finalul textului. (În paranteză fie spus, interesant e și că povestea lui Víctor Dalmau a fost inspirată de relatările lui Víctor Pey, care a murit la o sută trei ani, după ce a purtat o lungă corespondență cu scriitoarea, cu privire la Winnipeg, nava speranței, care a adus în Lumea Nouă, asemenea unei simbolice arce, refugiații spanioli – de care Isabel Allende se simțea foarte apropiată mai cu seamă în anii exilului ei în Venezuela, date fiind situațiile asemănătoare cu care și ea, și ei s-au confruntat.)
Privită global, proza lui Isabel Allende are marele dar de a construi pe deplin convingător o lume populată de eroi ce străbat un drum lung si anevoios, de la inocenţă la independenţă, avântându-se în tot felul de întreprinderi, uneori riscante, dar sfârşind prin a descoperi, cel mai important – şi neaşteptat – lucru: propria libertate și puterea imensă a speranței. Mecanismul acesta funcţionează perfect şi în romanul de faţă, căci O lungă petală de mare devine pe nesimțite un tulburător mesaj aducând subtextual în discuţie mari evenimente istorice, marile drame ale Americii Latine a secolului XX. Pe de altă parte, cartea tinde să trateze încă o temă predilectă a prozei sud-americane a ultimelor decenii, prezentă, de altfel, în mai toate creaţiile de seamă ale romanului din această parte a lumii, de la Un veac de singurătate la Şotron, şi de la Conversaţie la Catedrala la Despre eroi şi morminte, şi anume temporalitatea şi formele sale. Generații după generații, oamenii par a face aceleași greșeli și a savura aceleași succese, dar, mai cu seamă, a nutri același sentiment al inadecvării, al neapartenenței, acea convingere amară de a fi străin într-o țară pe care nu o poți simți a ta, orice ai face. De pildă, Víctor Dalmau, ajuns în Venezuela și angajat rapid la cel mai mare spital din Caracas, fără a avea, deci, de-a face cu dificultățile materiale, simte în fiece clipă că e străin acolo, deși e admirat de foști studenți, deși are succese profesionale și se impune pe dată în lumea medicală a capitalei venezuelene.
Vorbind despre semnificaţiile romanului Fiica norocului şi despre temele pe care alesese să le abordeze acolo, Isabel Allende spunea, într-un interviu din 1999: „De ce am ales acest subiect? De ce tocmai această eroină aflată în căutarea libertăţii? Pentru că orice carte e legată, într-un fel, de o anumită căutare. Atunci când scriu, căutarea poate să nu fie foarte clară de la bun început, dar devine evidentă mai devreme sau mai târziu. Poate că Eliza Sommers sunt chiar eu.” Dar, dacă recitim cu atenţie povestea din O lungă petală de mare şi acordăm atenţia cuvenită întâmplărilor prin care trec protagoniștii, ne dăm seama că aceste cuvinte ar putea, la fel de bine, să îi caracterizeze şi pe Víctor și pe Roser; și, în egală măsură, să definească perfect atitudinea autoarei faţă de ei.
Isabel Allende, O lungă petală de mare.
Traducere de Cornelia Rădulescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020