Pentru scriitorul de profesie, verbul a scrie este deopotrivă reflexia „tinereții fără bătrânețe” și echivalentul permanenței într-o lume culturală; o lume densă, încăpătoare și mult diferită de bulversanta, îngusta și năucitoarea lume cotidiană.
Debutând editorial cu volumul de povestiri Nepăsătoarele stele (1968), Constantin Cubleșan a înșirat, an după an, zeci de proze scurte, romane, volume de eseuri, cărți de poezie, comentarii critice, volume de teatru, monografii, dovedindu-se, astfel, un scriitor de profesie, pe cât de prolific, pe atât de polivalent. Ceea ce impresionează, la nivelul unei opere de o asemenea anvergură, este pe de o parte vigoarea artistică, pe de altă parte prospețimea scriiturii sale, mereu intactă, în pofida vremii care vremuiește.
Intitulat, cu o transparență înșelătoare, Femei… Femei… Femei… (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019), noul volum de proză surprinde, cu multă finețe, câteva ipostaze ale feminității și este alcătuit din patru „microromane” (în esență, povestiri): JUSTINA sau Om la remorcă, THEODORA sau Voiajul de nuntă, ELEONORA sau Asta a fost tot?, MELINDA sau Toamna biciuirii noastre.
Toate aceste narațiuni subiectivizate se remarcă prin forța lor evocatoare, prin cursivitatea lor și, mai ales, prin aura de mister ce învăluie, mai totdeauna, personajele feminine.
Reconstituind întâmplări semnificative, cronicarul dramatic de altădată este atent la fiecare detaliu vestimentar, la mimica, gestica și, îndeosebi, la privirea visătoare sau pătrunzătoare a eroinelor sale; o privire ce trădează, adesea, un destin contorsionat, așa cum este acela al autostopistei Justina; „Fața tânără, palidă, i se ascundea discret sub o broboadă înflorată, trasă pe frunte mai mult decât s-ar fi cuvenit… I-am descoperit ochii albaștri, mari, de un albastru intens, catifelat; ochi pe care e imposibil să-i mai uiți vreodată; ochi vii, cumva scrutători, fascinanți, obsesivi, ce dădeau chipului ei nu numai o lumină aparte, dar și un soi de mister, cu atât mai mult cu cât în totul expresia-i trăda o tristețe adâncă, o durere chiar ce-i împietrea nefiresc trăsăturile feței.” Plecată de-a pururi, într-o direcție necunoscută, pentru aventuriera Justina autostopul e un modus vivendi, iubirile ei de o mare intensitate fiind, rând pe rând, pasagere. Astfel, personajul își poartă singurătatea prin lume ca pe o platoșă, își dorește un alt statut social și fuge de propria-i identitate, căutându-și fericirea în iubire; o fericire mereu provizorie sau, altfel spus, volatilă.
Printre figurile iscusit creionate, grație unei identificări afective cu meandrele sufletului feminin, se numără femeia voluntară (Theodora), femeia cu vocația scenei (Eleonora) și femeia pasională (Melinda).
Fiecare dintre aceste femei este prinsă în vârtejul unor vremuri vitrege sau, mai exact, fiecare poveste de iubire este plasată într-un context social-istoric diferit și, nu de puține ori, ostil: vara anului 1940 (când are loc Dictatul de la Viena), regimul Ceaușescu (1967-1989), revoluția din decembrie 1989 și evenimentele dramatice de la Timișoara, care au precedat-o. Așa se face că, în sclipitorul amalgam de figurine feminine, sunt abil strecurate și unele pagini de istorie trăită pe viu; pagini de o inestimabilă valoare documentară.
Fără îndoială, întâmplările narate sunt captivante, creează suspansul și mențin trează atenția cititorului, până la capăt, surprinzându-l prin întorsăturile neașteptate și prin finalul dramatic. Și totuși, până la urmă, la fel ca în cazul oricărui povestitor autentic, important este nu neapărat ce povestește Constantin Cubleșan, ci, în special, cum povestește. Incipitul e îndelung căutat, iar pretextul care declanșează narațiunea nu este deloc unul întâmplător.
Uneori, el fixează, indirect, epoca a cărei culoare știe foarte bine să o evidențieze, apelând la motive literare mai puțin obișnuite cum ar fi, de pildă, motivul Trabantului: „Orice s-ar spune, Trabantul e o mașină practică și comodă, chiar dacă nu poți prinde cu ea viteze amețitoare, te servește ca o slugă credincioasă, mulțumindu-te în totul” (JUSTINA sau Om la remorcă).
Alteori, pretextul narativ îl reprezintă motivul singurătății care va dicta, oarecum, întreaga desfășurare a evenimentelor, respectiv evadarea naratorului din marasmul existențial: „Singurătatea mă obosea; o simțeam apăsătoare, umilitoare, dominându-mi existența și nu puteam să scap, să mă eliberez din captivitatea-i feroce. De douăzeci și patru de zile căutam o ieșire, o soluție convenabilă, o șansă, ceva care să-mi schimbe modul de viață, viața însăși” (MELINDA sau Toamna biciuirii noastre)…
Cert este faptul că, în toate cele patru ample texte epice, tema predilectă (iubirea) se învecinează cu tema călătoriei care devine prilejul descoperirii unor teritorii noi și, îndeosebi, prilejul sondării tipologiei feminine; o tipologie similară, întrucâtva, cu fața nevăzută a Lunii ale cărei taine n-au fost încă, pe deplin, elucidate. Oricum, există (dintotdeauna) un paravan ce desparte fața vizibilă de fața invizibilă sau, mai degrabă, ascunsă a Femeii, după cum îndărătul unei cariere de succes se află, de multe ori, o fericire amară și chiar o dramă a înstrăinării. Este ceea ce vrea să ne sugereze Constantin Cubleșan prin intermediul narațiunilor sale realiste și, pe alocuri, onirice; narațiuni ce se alătură galeriei cu portrete feminine din volumul anterior (Prăbușirea îngerului, 2018).
Dincolo de complexitatea trăirilor empatice, merită evidențiată știința construcției narative; una subtilă și bine cumpănită. Exercițiul susținut al scrisului îi permite lui Cubleșan să jongleze cu propriul discurs și, implicit, să mizeze pe tehnica povestirii în ramă, pe alternarea planurilor real-ireal, pe inserția unor fragmente epistolare, asumându-și, cu aceeași măiestrie artistică, postura de narator-protagonist, narator-martor sau narator-regizor.
Însumând veritabile cronici de familie, cronici dramatice în miniatură și delicate biografii romanțate, Femei… Femei… Femei… e cartea unui scriitor total; o carte fascinantă prin fina analiză a sufletului feminin, prin ritmul trepidant al narațiunii, prin artificiile ei de compoziție.