Delir burlesc cu măști și idealuri
Caragiale: atenție, acțiune…
Obscuritate. Contururi incerte ale unui spaţiu nedesluşit… Deschiderea unei uşi, scârţâit prelung şi bufnitură deopotrivă. Atmosferă stranie. Un glob pământesc fără suport, decolorat și trist se roteşte, se răsucește, înaintând încet, călăuzindu-ne. Îl urmăm…
O muzică firavă, de flaşnetă, însoţeşte rostogolirea lui. Globul coboară câteva trepte şi intrăm într-un spaţiu dezolant cu o lumină albăstrie ciudată. Un morman de ziare, înalt de peste un stat de om, împrăștiat peste tot… Ziare vechi și noi pretutindeni. Peisaj sordid… Undeva, într-un colţ, silueta unui bărbat cu spatele la noi. Bate la o maşina de scris. Globul dispare undeva în mijlocul ziarelor. Se aude un râs caustic şi apoi vocea bărbatului:
„Ecoul Patriei”… Da, mare pe prima pagină:
Panarama de la noi!… „Potlogările” fostei administraţii… Mişeliile se dau la lumină… Jaf în avutul public!… În sfârşit… jos masca! Hoţii la puşcărie!…
Zgomotul tastelor maşinii de scris.
Globul continentelor, mărilor și oceanelor, asfixiat de mormanul de ziare iese la lumină, respiră şi îşi continuă călătoria. Descoperim o suită de încăperi goale, bizare, cuprinse de degradare. Nu știm exact dacă totul e în paragină sau e o încercare nereușită de a înălța ceva pentru cândva…
Imagini mereu răsturnate ale lumii noastre cu închipuitele ei meridiane și paralele halucinând înspre noi. O stare de neliniște camuflată. Semnal al unei spaime presimțite.
Un copil cu faţă matură (Cănuţă) aşezat într-un scaun cu rotile. Privirea lui tristă și senină. E singurul martor lucid al mascaradei zilnice. Cănuţă surâde ciudat, fluierând uşor melodia flaşnetei. Se balansează în scaunul lui cu rotile într-un mod bizar.
De undeva se aude stins: „Încercați-vă norocul! Încercați-vă norocul…”
Suntem din nou în interiorul burdușit cu ziare. Acestea se mişcă învolburate. Valuri bezmetice…, nerozii și minciuni împerechiate mereu cu adevăruri reanimate… De sub ele apar brusc capetele a două personaje grotești: pensionarul militant Leonida şi consoarta sa fidelă, Efimiţa. Inoată exaltați printre numeroasele valuri de ziarele uzate. Râd cu ochii plini de lacrimi. Haos hilar, carnavalesc.
Din nou în încăperea în care bărbatul a cărui siluetă am văzut-o din spate continuă să bată la maşina de scris. Într-un colţ, o scară de zugrav în picioare. Într-un alt colţ, o maşină de cusut veche care funcționează singură. Prin cameră trece un şoarece. Din depărtare sunetul unei sirene… apoi zgomotul apei trase la toaletă.
Un hău imens, pustiu şi degradat, în mijlocul căruia tronează un dric mortuar încărcat de coroane cu flori pestrițe din hârtie creponată. În preajma dricului un bărbat (Sache) râde zgomotos aducându-şi aminte de ceva… Priveşte spre interiorul dricului şi începe spovedania. Buna lui dispoziţie e bizară, grotescă, nefirească…
SACHE (își aprinde o țigară): Eu… i-am zis: nu-mi plac glume de astea! Da, al dracului Mitică!… Săracul!… (vioi): Mitică venise cu Cleopatra, amanta lui. A dracului și ea!… Săraca!… Să vezi… Începe să înșire, bolborosind cuvinte închiriate din umorul macabru al bășcăliei. Logoree delirantă cu grimase de marionetă scăpată de sub control… Nu deslușim nimic… Sunetul e accelerat, pe repede înainte… Fraze trunchiate, tonuri, mimică caraghioasă, lacrimi, râsete, tăceri și sonorități stridente, ilogice.
Din când în când putem înțelege câte ceva: „… cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mâncat!”.
Virtuozitate palavragistică fără sens. „L-a plesnit cu măciulia noduroasă drept în frunte cu sete… Auzi putere la Poltronu.”
Suflându-și zgomotos nasul și ștergându-și lacrimile sărate: „Atunci i-am văzut creierii amestecați cu păr și sânge cu spumă…”.
Nechezatul unui cal speriat… O jerbă așezată pe capră se desprinde, cade și e luată de vânt. Sache oprind-o cu piciorul, o calcă violent. Apoi, însănătoșindu-se sufletește, aduce lumina necesară evenimentului: Întâi Aprilie.
Sache (cu inocență): A doua zi ne-a dus la poliție să ne confrunte cu mortul… Venise și mă-sa lui Mitică – o mahalagioaică… ce gură! Făcea un scandal! Parcă era nebună, se mușca de mâini, se trăgea de păr… Ne-a ocărât, ne-a blestemat… ba pe Cleopatra a și scuipat-o. (bocind ca bătrâna.) „Mitică! frumosul maichii! Mitică!” (schimbând tonul și mutra, dă din umeri… Martor misterios al acestei depoziții halucinante, globul – chipul lumilor ce se învârt și se rod – ajunge la picioarele lui. Iritat că a fost întrerupt, îl lovește cu ură. Globul se dezumflă încet și i se lipește de gheată. Sache încearcă să-și elibereze piciorul. Cu un ultim efort, îl aruncă cât colo peste florile mortuare căzute.).
SACHE (eliberat): Ei, asta mi-e necaz mie… Mitică și frumos!
Apoi, dezinvolt, fluieră marşul Margareta schiţând şi câțiva pași în ritmul muzicii. Globul umilit se umflă din nou şi se strecoară printre picioarele lui. Un fluture dezamăgit de florile artificiale îşi ia zborul.
Din depărtare, ca o speranță fără rost, auzim: „Încercați-vă norocul! Încercați-vă norocul!…”
Din nou în perimetrul invadat de ziare. Leonida și consoarta, delirând, prin noianul de informații aberante, șocante, la zi. Totul freamătă, maimuțăreală patetică, febră a mistificării. Undeva un câine latră plictisit… O așteptare stranie… o lume pe dos. Leonida și jumătatea sa sub zestrea de lozincăraie energizată de lașitate civică și demagogie. Aruncă în sus ziarele care îl acoperă. Îl vedem în toată „măreţia”… Bătrân, ramolit, isteric…
LEONIDA: Unde e Amicul Poporului că nu-l văz pe aci… (ziare răvăşite). Unde e???… (Mişcă nervos paginile mai multor gazete care i se lipesc de degete) L-ai dus acolo?…
Efimița speriată strănută … strănută… strănută…
LEONIDA (urlănd): – Unde-i Amicul Poporului, tâmpito?
Începe să citească cu înfrigurare ce a mai rămas dintr-un editorial: Guvernul a nebunit! Mizerabilii își fac de cap!
Dintr-o dată, ca din senin, din spatele ziarelor răvăşite apare ecranul strălucitor al unui televizor.
EFIMIŢA (perplexă): Doamne,… să tot vezi…
Leonida în prim plan, urmărit din unghiul „subiectiv” al televizorului:
Chestiuni politice acute; criză economică, agricolă, finanțiară; călcări mai mult sau mai puțin grave ale pactului fundamental – toate acestea irită mult opinia publică.
Efimița râde prosteşte. El caută din nou cu înfrigurare prin maldărul de pagini zdrențuite ale ziarelor. Aleargă prin încăpere şi ajunge în spatele televizorului. Îl vedem acum pe ecran cu mai multe ziare în mână. Figură tâmpă, ucigător-agresivă.
BREAKING NEWS
LEONIDA (pe ecran): – Săriți, cetățeni! Regimul a turbat! Au trecut de culmea infamiei!
EFIMIŢA (făcându-i cu mâna): – Bobocule… Mă, tu mă vezi???
LEONIDA (delirând) Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea închipui. Unde e Legea, unde e Dumnezeu!
Efimița râde satisfăcută.
Pauză…
Leonida iese din imaginea televizorului. Revine alături de Efimiţa. Tăcere… Pendula bate sfertul, apoi jumătatea, apoi ora exactă… Eii, Veşnicie trucată …
Un vârtej violent împrăştie ziarele și gazetele în toate colţurile încăperii. Titluri scandaloase, sloganuri și fotografii zboară de colo-colo. Tornadă cu implozii de maculatură.
Leonida şi Efimiţa prinşi în delir. Sunete onomatopeice. Nu ştim dacă e plăcere sau spaimă, angoasă sau beatitudine stupidă, macabră, burlescă sau tragică. Adună din toate ungherele obiectele din casă: coşuri cu haine, două cufere din nuiele, cadrul unei uşi pe rotile, o uşă dublă cu ferestre, tot pe rotile, steaguri, pantofi, o colivie cu un canar împăiat, o oală de noapte din porțelan cu chipul lui Napoleon, un pat mobil, un pieptăn din os și o copie nereușită după tabloul România revoluționară al lui Rosenthal.
LEONIDA: – Ei! Ce zici? Ce-i de făcut?
EFIMIŢA: – Ce să zic?… Nimic… Bine!
LEONIDA: – Cum bine! Asta e bine? Aoleu! vai de biata țara asta! O să ajungă rău, domnule! O s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism și totul se vinde… (ridicând tonul) : – Când vine, mă-nțelegi, un guvern de bandiți, fiindcă n-are cine să-l oprească… fiindcă tăcem toți, și eu și dumneata și dumnealor ca niște lași, fără nimica sacru, mă-nțelegi! (arată spre ecranul televizorului unde vedem o mulţime de gură-cască atrași de ceea ce se întâmplă…). Firește că ei are să-și bată joc de poporul întreg… Aaa! Dar nu mai merge! Poți dumneatale, mă-nțelegi, să zâmbești și să ridici din umeri…
Din ecran răspunde o voce: „Da nu ridic din umeri, domnule! Nu zâmbesc, domnule! Mă iartă! Eu tac și ascult. Votez… și-atât!”
Din nou ecranul cu chipurile privitorilor tăcuți.
LEONIDA (uitându-se revoltat la ei): – Vă place ce fac mizerabilii?
EFIMIŢA (atingându-i umărul, șoptind): – Care mizerabili?
LEONIDA (enervat): – Ei, care mizerabili! Derbedeii! Bandiții, care socotesc, că, dacă se strâng două trei sute, gata pe scandal… Oameni desperați, domnule, care pentru un te miri ce omoară pe mă-sa…
EFIMIŢA: – Leonido, faci palpitații!
LEONIDA: – Ești teribilă, monșer, ești teribilă, parol! Lasă-mă să termin, și gata… Vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! O să ajungă rău!? (întorcându-se cu faţa spre noi) Vă repet! Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde… nişte laşi, fără nimica sacru. Să-şi bată joc de poporul întreg… Ahh, dar nu mai merge… mă-nţelegi?… Unde-i țara? Unde-i poporul? Ziceţi, noi unde suntem?… (ştergându-se de transpiraţie cu câteva foi de ziar mototolite, apoi patetic, citind) …la această întrunire… peste 6000 de cetățeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianți, proprietari…
EFIMIŢA: Uite și Gazeta Guvernului!
Leonida cu aceeaşi implicare citeşte.
LEONIDA:… „…la această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălați, derbedei, haimanale… ”
EFIMIŢA: – Păi câți au fost?
O voce din televizor: 2020-2021…
Râsete și aplauze zgomotoase sufocă încăperea. Apoi, peste acestea, se aude şiroind apa prin ţevile de scurgere ale clădirii. E o bolboroseală vâscoasă de dejecţii care invadează întregul spaţiu existențial…
Într-o toaletă publică, la pisoare, doi bărbaţi cu spatele la noi, se confruntă, dezbat, protestează.
NAE: Va să zică, domnule… vii și invoci principiile moderne… fă bunătate și le aplică dumneata mai întâi „principiile moderne”… Dar pumnalul tot principii moderne este?… Care va să zică toporul tot principii moderne, ai? Las’că nici noi nu suntem așa de proști, pentru ca să nu știm ce va să zică principiile moderne europene…
COSTICĂ (privindu-l fascinat): Știu şi eu…
NAE (vehement): Destul! Pân-aci! Nu-ți permit mai mult în țara mea! Eu, nu! Eu să viu pentru ca să-ți zic: Bravo! Bine faci! Să mai poftești și aldată… Să mă ierți! Astea să le spuie la alții, asta nici o umanitate nu poate pentru ca să fie!… Umanitatea noastră moţăie… E aruncată înainte fără viitor… Bezmetică… Dă-mi voie pentru ca să zic că legea noastră penală prezintă o lacună: Pedeapsa cu moartea…
COSTICĂ: De e nu!? (îşi aranjează betelia).
Obosit după această adâncă cugetare, Nae îşi încheie prohabul cu delicateţe. Îşi şterge mâinile de pantaloni… râzând. Ies amândoi fluierând.
Un hol îngust și adânc… În mijlocul lui, o oglindă înaltă cu ramele aurii. În luciul ei, imaginea a doi pitici privindu-se fascinați pe ei însăși. Parcă ar vrea să știe cine sunt, ce sunt… În spatele lor, văzuți în aceeași oglindă, un cocoș viu, iar în colțul din dreapta, o găină din ipsos. Dintr-o dată, răsună glasul cocoșului de trei ori.
PITICUL: E noapte?
PITICA: E dimineață?
Rămân cu aceeaşi expresie. Buclele părului ei, de un roșu aprins, îi acoperă din când în când ochii. El are mustața cănită și pe o redingotă uzată zeci de medalii de diferite mărimi.
EA (zâmbind): Dansăm?
EL: Oricând!
Fără muzică, încep să se miște în fața oglinzii de cristal în ritmuri diferite. De la menuet și gavotă, la vals, mazurcă și rock and roll. Din buzunarul ei se risipesc pe jos semințe de floarea-soarelui, boabe de grâu și de porumb. Cocoșul în urma ei le ciugulește grăbit. Ochii morți din mărgele verzi ale găinii privesc sarabanda acestui Grand Guignol.
Globul nostru pământesc tăbăcit de peregrinări nesfârșite înaintează… Odată cu el intrăm într-un nou spaţiu circular unde doi amici joacă fără întrerupere, de ore în șir, cu înfrigurare, cu pasiune și bună dispoziție, table. De jur împrejurul lor, zeci şi zeci de halbe de bere goale. Lângă ei, trei halbe cu guler de spumă. Fumează dintr-o singură ţigară pe care o trec de la unul la celălalt.
MACHE (aruncând zarurile): Stăm prost, monșer… Este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă…
Lache, foarte afectat, bea din halba de lângă el până la fund, după care oftează adânc: Eeeiiii…
MACHE: …Eu pot pentru ca să-ți spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! Dar știi?… Foarte rău!! (mutând piesele)..., fiindcă le-am spus și dumnealor…
LACHE: Care dumnealor?
MACHE: Dumnealor, cu care am fost la table în Cişmigiu. Zic: când vezi că bate falimentul la ușe și nu mai e nici un patriotism…
LACHE (face o figură foarte tristă; e așa de obidit, încât ai crede că vrea să plângă): Mă omori, Mache… Nu fi așa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte… este o recoltă admirabilă.
MACHE (schimbând mimica și zâmbind cu compătimire): Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapița?
LACHE: N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară.
MACHE: Apoi vezi!… Rapița, moft!
LACHE: Ei! moft.
MACHE: Moft! (iritat) Ce vorbești dumneata, dom’le? Se poate să spui astfel de absurdități? (aruncând zarurile) Trei, trei. (satisfăcut) Da’datoria externă, monşer? Da’cuponul de iulie? Da’cuponul de septembrie? Da’cuponul de noiembrie? Da’alelalte?
LACHE: O să le plătim.
MACHE (ridicând tonul): O să le plătiți! Cu ce o să le plătiți? (privind spre Lache cu reproș) Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poți pentru ca să știi de azi pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicațiune… Dumneata nu vezi ce se petrece în China, în Orient, și cu boxerii de peste ocean, și toată Europa nu poate pentru ca să se-nțeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi așa, îmi pare rău!
O ceața roșiatică, lăptoasă se lasă încet-încet peste capetele lor.
MACHE: Noi unde mergem, dom’le?
LACHE: Eu zic că mergem… înainte.
MACHE: Înainte, înainte, dar pe loc! (uitându-se zarurile) Şase – Şase… Marţ! Te-am ras! (îl priveşte triumfător. Apoi ca pe ceva gândit îndelung…) Știi ce-ar trebui aici la noi?
LACHE: Ce?
MACHE: O tiranie ca în Rusia… (pauză) Nu mai merge, mă-nțelegi, cu Constituția… când vezi ce se petrece. (aranjând piesele pentru un joc nou) Nu poți pentru ca să… înţelegi (aruncă zarurile).
În scaunul lui cu rotile, Cănuță apare tăcut în apropierea lor. Cei doi continuă să joace table înfierbântaţi…
Copilul începe să se învârtă în jurul lor în scaunul cu rotile în cercuri din ce în ce mai largi. Se aude în depărtare şuieratul unei locomotive şi apoi sunetele flaşnetei care fac legătura între mişcările băiatului şi călătoria globului, care alunecă și cade de undeva de sus în mijlocul mormanului de ziare.
Mache şi Lache își acoperă capetele lor ensoriene cu coifuri improvizate din ziare pentru a-și nu-şi pierde identitatea dâmbovițeană. Măşti animate grotesc.
MACHE: Stăm rău, foarte rău, domnule!… Statul nu vrea să se gândească!… Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuțiune…
LACHE: Păi da… Poporul e părăsit şi trist…
MACHE: Lasă-mă să termin… (bucurându-se) Doi-doi, poartă-n casă! (ridică privirea) Statul trebuie să se gândească… Prin urmare, trebuie să avem un ideal pentru țara asta care aminteri se prăpădește… şi statul trebuie să se gândească serios…
LACHE: Pai da… Statul nu vrea să se gândească serios!
MACHE: O țară nu poate-nsemna nimic numai cu cereale și cu zarzavaturi, și chiar cu petrol… Cu toate că urlă toţi că fără cultură, fără educaţie, o țară nu poate-nsemna nimica; foarte adevărat: și mi se pare că arta…. literatura…
LACHE: Muzica…
MACHE: Şi ea… sunt cele mai înalte manifestațiuni ale mentalității unei națiuni.
LACHE: Şi biserica?
MACHE (enervat): Şi popii, dom’le, şi ei … (adâncit în cugetare) În definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele și cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu gândirea care face din om regele creațiunii… nu se poate pune o țară față cu cultura europeană, care merge cu pași gigantici – îi mai trebuie să-și manifesteze și mentalitatea. Și ce se face pentru acestea toate la noi?… Nimic! E trist! Stăm rău! Foarte rău! E ceva deplorabil și ridicul în același timp… Vorbim, vorbim și… Nimic pe verticală, nimic pe orizontală! Se aude ceva? … Nu se aude nimic?!
Dricul acoperit cu jerbe și coroane ofilite. Din când în când se întrevede scris cu litere apăsate: …Mitică… omagiu și lacrimi de durere... fără uitare… Mitică… amicii…
O senzație ciudată: pare că mergem, dar totuși rămânem nemișcați tot timpul.
Într-un alt spaţiu, la fel de deplorabil, o pistă de popice. O bilă de lemn pleacă în viteză spre popicele rânduite cu grijă. Undeva în planul doi al încăperii, un gard de sârmă împletită. În spatele gardului, în picioare, Cănuță.
Brusc, ţipete de păsări speriate… Se aud popicele căzând.
Din depărtare: Încercați-vă norocul! Încercați-vă norocul!
Globul pământesc cu toate deșerturile sale, de la Sahara până la Gobi, a ajuns din nou printre ziare umezite și mucegăite. Pe pereţii îngălbeniţi au apărut câteva tablouri cu portrete din mai multe perioade din ultima sută de ani. Şi numărul pendulelor s-a dublat. Sunt treisprezece… Ore diferite, meridiane diferite, sunete distincte… Portretele au fizionomii ciudate reprezentând imagini caricaturale ale unor personaje caragialiene, adaptate la vremuri.
Militantul Leonida, cu câteva ziare în mână, bălăcindu-și picioarele într-un lighean cu apă fierbinte și flori de iasomie, exclamă cu entuziasm: – „Aurora Democratică”, „Vocea Patriotului Naţionale”, „Universul”, „Răcnetul Carpaților”, „Țara” … Uite, „Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi”….
EFIMIŢA: …oribila…
LEONIDA: (citind)…drama din strada Uranus”. (râde) Aici e scris adevărul despre cum merge ţara. (ilustrează cu pagina ziarului)… Uite (solemn): „…au căzut tiraniile! Vivat democrațiile!” (cade un portret de pe un perete). Răposata nevastă-mea a dintâi nu se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig: – „Scoală, cocoană (cade un alt portret), şi te bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor (strigă excitat). Scoalăăăăăă…, c-a venit libertatea la putere!” (cad, unul după altul, încă trei portrete)
EFIMIŢA: Eiii!?!
LEONIDA: Când aude că s-a schimbat TOTUL, sare şi dumneaei răposata din pat… că avea trecut patriotic în familie, dinainte de a se naște… Neam de martiri și viteji… toți. Zic: găteşte-te degrab’, şi… hai şi noi… până acolo să vedem. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân’la teatru… (cu gravitate) Ei, când am văzut… ştii că eu nu intru la idee cu una cu două…
EFIMIŢA: Ţi-ai găsit!… Ca dumneata, patriot, mai rar cineva.
LEONIDA: Ce să vezi, dom’le? Drepturi și libertăți peste TOT… Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, panorame, tricoloruri (deodată, pe neașteptate, se învârte într-un picior executând cu măiestrie clovnească o piruietă. Vorbele se supun și se modulează mișcărilor lui.), lumânări, panglici, prescuri, beteală, automobile, floricele, lucru mare, (se învârtește nebunește, ca un apucat) şi lume, lume… de-ţi venea ameţeală, nu altceva.
EFIMIŢA (făcându-și cruce): Bine că n-am fost la Bucureşti pe vremea aia!
Cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte! păţeam alte alea…
LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. Știi, vacarm, nebunie, sărbătoare (Zărește globul… îl ridică și râzând îl aruncă spre Efimița… Aceasta, suprinsă de rapiditatea mișcării, reușește să-l prindă în poalele ei și râzând satisfăcută îl aruncă înapoi spre Leonida…”pasează” de la unul la celălalt… Ochii lui injectați, ochii ei cețoși-rătăciți. Un fel de corridă erotică mascată. Penetrări violente și libidou emoțional violent-astmatic). Guvernamentali, opozanţi, clarinete, bere, mici, cruci, Deşteaptă-te, române, decoraţii, decoraţi, Marsilieza…… (vibrație patetică) Liberté, Égalité, Fraternité! Ginta latină, domnule! (cântă)
EFIMIŢA: Să te ferească Dumnezeu de bucuria poporului!…
LEONIDA (dansând descătușat, cu globul între mâini, în ritmul Călușarilor): I-auzi una, i-auzi două, i-auzi chiar și ‘89. (ridică rapid globul deasupra capului, cu mâinile tremurânde) Hop și eu cu Țața Lina, am crescut adrenalina! (mai face două mișcări cu globul deasupra capului învârtindu-l pe degetul mare cu o virtuozitate surprinzătoare. Mișcări delirante, față obosită de paiață bătrână. Apoi, abia răsuflând, tușind, îl aruncă cât colo în batjocoră.)
Lângă dricul părăsit, Sache lăcrimând privește spre coșciugul închis cu o tristețe pătimașă: muște – popi – cocoane – impiegați – pensionari – popor – dame – târgoveți – târgovețe – țărani – țărance – intelectuali – artiști – poeți – prozatori – critici – tramvaiuri – capete pârlite – bătături strivite – copii pierduți – părinți beți – mame prăpădite – guri căscate.
Într-o încăpere pustie, un pat simplu asemănător celor din sala de disecţie. Întins pe cearșaful alb, trupul unui bărbat. Pe măsuța neagră din fața lui, maşina de scris… Pagini răvășite peste tot. Pe o coală cu multe corecturi, putem citi: „Mi-e frică de proștii răi… Societatea noastră, o cârcăleală ca vai de capul ei și al nostru; tragedia te face să râzi; comedia să plângi? Orbeşti ochii, asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles.”
BĂRBATUL (șoptind): De ce? De ce? (își șterge ochelarii zâmbind trist continuă) Praf – noroi – murdărie – infecție – lume, lume, lume… (o liniște adâncă) Vreme frumoasă – dever slab… Criză teribilă, mon cher!
Undeva sus, o nişă între plafon şi duşumeaua din alt spaţiu. Acolo, un tânăr, agățat de o frânghie, se balansează fluturând un steguleţ tricolor ponosit, strigă cu înflăcărare: „Sfinte Andrei, ajută-mă! Și eu sunt român!”.
Jos, purgatoriul cu ziare al lui Leonida. Cei doi privesc fascinați jongleriile de trapezist ale tânărului. Ziarele zboară peste tot și îi acoperă, îi învăluie, îi sufocă.
(de sub ziare, vocile lor nădușite de emoție): Dumnezeule, ăsta e ăl care scrie la Vocea Patriotului Naţionale.
– Nu mă nebuni!
– Parol.
– Ei, fugi că mor!
– D-apoi ce crezi! Băiat bun, d-ai noștri, din popor. (scoțând capul de sub ziare) Ei, bravos, domnule! Să vă ajute Dumnezeu să ne scăpați de cei ce mănâncă sudoarea poporului suveran. V-am citit, vă citesc… vă am în sânge. Bine combateți. Să le luăm puterea! Noi și ai noștri. (Efimiţa iese și ea la lumină, aplaudă amândoi)
TÂNĂRUL (balansându-se pe frânghia sa): Cetățeni, oameni buni, Dumnezeul nostru este poporul! (balans puternic): Box populi, box dei. Noi n-avem altă credință, altă speranță, decât poporul. Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o și o mai spunem și o repetăm necontenit tuturor: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” (aplauze frenetice de pretutindeni).
LEONIDA: Bravos! Să trăiești, să îmbătrânești și poporul să-l slujești! (şoptit către Efimiţa) Ăsta vede viitorul. Ăsta e bun de deputat. Îl aleg, curând-curând!
EFIMIŢA: Și eu, dacă zici tu…
LEONIDA: Cum combate, poate-l facem și ministru…
EFIMIŢA: Păi, nu vezi cât e de sus și cum se mișcă de colo-colo? Ba în stânga, ba în dreapta… Ca un titirez.
LEONIDA: Deh, profesionist de meserie…
De sus, ca din cer, o voce autoritară care se reverberează: Cetățene, suntem sub regimul libertății, egalității și fraternității: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituția. (aplauze, râsete, fluierături)
Sus – „Marsilieza”… jos – „Deşteaptă-te, române”.
Disonanţă sonoră într-o atmosferă burlescă.
O muzică de fanfară agresivă bubuie strident… Fals și solemnitate! Mistificare deplină.
Spaţiu închis în care plouă duios. Pe lângă pereţii acoperiți de ziare așezate anapoda stau Leonida, Efimiţa, Mache, Lache, Mandache, Matache, Sache, Nae, Costică cu o umbrelă rablagită deschisă. Toți au plălării negre iar Leonida, Efimița și Costică țin în ambele mâini stegulețe tricolore. Ceilalți cântă la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu dirijați de tânărul cu viitorul asigurat… Piticul, pitica, câinele, cocoșul și găina de ipsos ascultă emoționați.
Cănuţă se plimbă stingher printre ei.
MACHE (în timp ce mișcă arcușul): Ce-i cu ăsta aici?
LACHE: Nu știu.
SACHE: Un golan!
NAE (ciupind corzile viorii): Un derbedeu… Aduce ghinion…
Încet-încet, îl înconjoară pe băiat. La un moment dat scaunul cu rotile se răstoarnă şi Cănuţă este obligat să se târască spre unul dintre pereţi, unde zidul este căzut, iar prin spărtura lui se cască adâncimea întunecată a hăului de dedesubt. Violenţa celor prezenți, acompaniată neîntrerupt de Rapsodia română. Hârjoana prostească îi întărâtă. Ură și entuziasm sadico-șmecheresc. Toți își acoperă fața cu pălăriile negre, cu viorile, cu pagini din ziarele rupte de pe pereți, cu umbrela, găina de ipsos și câinele părăsit. Fețele lor nu se disting. Sunt doar siluete agresive în mișcare. Râsete și glume deșănțate. Îl împing… Băiatul se prăbușește în gol. Sunet disperat, sfâșietor al muzicii. Crimă sau accident?
Se înserează. Un orăcăit de broaște… Un mic havuz părăsit… Globul nostru cel de toate zilele, cu țări și mări, cu vii și morți, cu tăceri și strigăte, cu spaime și bucurii – mai știu eu ce să zic… – se rostogoleşte în apa băltită. Câteva clipe pluteşte, apoi se dezumflă, își pierde forma şi începe să se scufunde. Câteva broaște sar pe suprafața plană care încă plutește. Aplauzele tumultuoase ale unei asistenţe nevăzute și vocea autoritară a Eternului Demagog: „Fraților! După lupte seculare, iată visul nostru împlinit! Ce eram acuma câtva timp înainte de…? (aplauze) Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele libertăţii! Iată binefacerile unui sistem constituțional!”
BROAȘTELE (orăcăind): Curat constituțional!
Din ce în ce mai multe broaște scot capetele din havuz și dau glas acestei veselii bolnave: „Muzica! Muzica!”
Bocet ascuns în taina vieții noastre.
În camera pustie, bărbatul întins pe pat şi-a acoperit faţa cu o batistă albă. Îi simțim răsuflarea agitată. Un sunet sfâşietor: Simt enorm și văd monstruos!
Bila de popice loveşte puternic un perete.
Dricul cu roţile scoase, aşezate una peste alta pe capră. Coroanele mortuare în flăcări. Sub dric, piticul și pitica sforăie. Apocalipsă fără rost, absurdă.
Lângă havuz, Sache cu o vâslă veche şi ruptă în mână încearcă să scoată din apă continentele care se scufundă. Strădanie ridicolă, nu reuşeşte decât să afunde şi mai mult globul pământiu în mătăsea broaștei. Ce rămâne deasupra apei e doar o parte a Europei de Sud-Est pe care se desluşesc vag şi contururile României.
Murmur îndepărtat, umbra flașnetei se strecoară prin întuneric, în vuietul de singurătate: Încercați-vă norocul! Încercați-vă norocul!