Al optulea roman al lui Bogdan Teodorescu este o scriere tulburătoare despre violența fără sens a istoriei, necontenit perpetuată în lume. Bazat pe o documentare în profunzime asupra celor mai actuale realități geopolitice, el îmbină ritmic o narațiune tripartită prin care firele fatalității se întrețes pe canavaua timpului. Perfecta cunoaștere a situației geopolitice, misterul întreținut cu bună știință relativ la situarea exactă pe hartă și în timp a acțiunii, personajele misterioase, dar mai ales marea capacitate de a empatiza a autorului conlucrează în a conferi situațiilor din roman un caracter de exemplaritate. Avem de-a face aproape cu o fabulă, întemeiată pe ideea de inevitabilitate a dezastrului în condițiile propagării urii ca raport interuman. Într-o măsură, este și o carte sapiențială, o depoziție cu substrat filosofic, despre vicierea comunicării, prin lipsa contactului cu adevărul și realitatea, în condițiile unei manipulări generalizate. Trama epică demască fără apel vidul unor formule aplicate celorlalți, precum creștin, islamic sau refugiat – toate pălesc pe lângă autenticitatea esenței pur omenești, limpede numai pentru cei cu inimi nobile.
Acest mod de a medita prin actul povestirii se impune cu pregnanță în solilocviul lui Arif, tânărul sirian poliglot, veritabil geniu lingvistic, refugiat din țara sa într-o tabără din Turcia, ca translator. Detaliile din viața lui și a familiei sale sunt mișcătoare și evidențiază gradul înalt de cunoaștere atins de autor cu privire la viața și psihologia comunităților musulmane, dar și la efectele dislocării acestora în circumstanțele crizei umanitare create de războaiele fratricide. Romancierul sugerează, subtil, dar decis, cu aplombul cunoscătorului, necesitatea de a capta motivațiile adânci din sufletele semenilor, determinate și de tradiții specifice, de neeludat. Departe de a fi un simplu loc comun, acest îndemn ar putea duce la evitarea crizelor existențiale. Din păcate, omul, sugerează Bogdan Teodorescu, este limitat până și în cele mai alese însușiri ale sale. Arif nu se poate salva de moarte, în pofida capacităților premonitorii ce-i completează excepționala înzestrare lingvistică. Nu-și prevede terminus-ul iminent, pe fundalul realizării unui film documentar propagandistic, de flagrantă inautenticitate, la care a consimțit să fie părtaș. În chip semnificativ, dacă, anterior, producătorul și scenarista erau omniprezenți, în încercarea lor de a obține de la refugiați replici prefabricate, în clipa loviturii fatale el e singur. Mai mult, înțelegerea limbii vorbite de băștinașii țării unde se filma îi apare, în chip ironic, drept cu totul insuficientă. S-ar putea afirma că stăpânirea unei puzderii de limbi nu i-a folosit la nimic. Îi rămâne doar starea de moarte clinică, vegheată de sublimul, dezolatul său tată.
Parabola dezastrului adus de lipsa prizei la real se completează cu acțiunea declanșată de un terorist creștin pus în slujba islamismului radical din motive familiale: el nu a fost capabil să depășească trauma psihică produsă de pieirea fiicei sale, din cauza unei boli rare, pentru al cărei tratament nu dispunea de fonduri. În haină străină, complice la un furt de identitate săvârșit cu migală de o uriașă organizație islamistă care a știut să-l racoleze cu abilitate, el declanșează un atentat la elegantul club Rococo, frecventat de americani într-o stațiune de la malul mării. Uzând de o nouă modalitate discret ironică, autorul îi înfățișează amănunțit egoismul monstruos, bucuria obscenă de a savura nu numai din datorie o viață de lux și desfrâu înainte de a lua viețile a opt făpturi inocente. În consecință, sarabanda erorilor continuă: însuși fratele unei barmanițe ucise în atentat va fi ucigașul lui Arif, pe care îl ia drept refugiat musulman periculos, mistificându-i condiția prin ignoranța indusă mediatic.
Iată cum se leagă ițele dezinformării generale, agrementate și cu inevitabila componentă politică. Aici, sub forma exclusivă a dialogurilor dintre șeful unui serviciu de informații și adjunctul său, se încearcă influențarea unor alegeri. În pofida acribiei slujbașilor pricepuți în a-și monitoriza țintele, atentatul îi ia prin surprindere și le împiedică jocurile. Personajul vânat de ei, un inamic ireconciliabil al șefului serviciului informativ, deși dezabuzat, după o viață de intrigi, ajunge la conștiința inutilității tribulațiilor duse pe alunecosul tărâm al măruntelor interese partizane. Moare, astfel, împăcat, cu demnitate și oarecare înțelepciune. Dialogurile acestor unelte oculte ale politicului, oarbe fără sorți de trezire, sunt savuroase prin indecenta lor naturalețe. Coborârea sistematică a condiției umane până la derizoriu, regula de a opera numai prin reducere, de a conferi, iluzoriu, subiecților statura unor pioni ridicoli, privați de orice drept la viață interioară, deci lesne manevrabili, este contrabalansată numai de stupiditatea lor, a pretinșilor zei, cuprinși tocmai de cecitate spirituală, dar și pragmatică: parcă triumfătoare, evenimentele le-o iau, decisiv, înainte.
Spirala urii izvorâte din negura istoriei, întemeiată pe ignorarea umanității, se desfășoară ca un trandafir negru în fața ochilor noștri, cu impecabilă știință narativă, dar și cu un pesimism funciar. Violența naște violență, nu se poate ieși din ea decât prin contrarii deocamdată firave, acesta este jocul. Ludicul are un revers tragic. La finele romanului, tatăl lui Arif, personaj memorabil, sesizează inutilitatea supremației intelectuale în plin angrenaj al neprevăzutului și dezertează lăuntric. Nimbul său profetic i-l usucă iremediabil arșița istoriei neîndurătoare, durerea fără margini, asumată. Se prefigurează trista coborâre în istorie a unui imaculat patriarh. Meritul lui Bogdan Teodorescu constă în a ne face atenți la primejdiile veacului nostru, cu farmec și măiestrie de excelent prozator. (Bogdan Teodorescu, Și vom muri cu toții în chinuri,
Iași, Editura Polirom, 2019)