Ordine și dezordine
În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la școlile care au existat până la reforma învățământului din ‘49 și gospodină perfectă, a acceptat cu greu că eram, literalmente, bolnavă de literatură. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță (locurile lor de muncă), eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. Poate și din pricina asta, am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.
Părinții nu mi-au cenzurat lecturile, cu excepția unui cărți fără copertă și cu foi lipsă, pentru care mama mi-a tras un scandal umilitor. Era probabil o educație sexuală interbelică, scrisă de un medic, fiindcă nu înțelesesem anumite cuvinte. O ascunsesem sub salteaua patului (așa cum Letiția, personajul meu din Provizorat, își va ascunde jurnalul) și n-apucasem să mă dumiresc despre ce era vorba, când a dat mama peste ea. După ce m-a admonestat dur, trebuie s-o fi aruncat în foc, pentru că n-am mai văzut-o niciodată; nu cred c-a dat-o înapoi, ca să nu facă public delictul meu rușinos. O pescuisem dintr-o ladă cu cărți abandonate, mirosind a praf și a vechi, aflată pe un culoar din casa unei prietene, împreună cu o alta, la fel de fără titlu și autor. Un roman care mi s-a părut ușurel, dar m-a marcat prin senzualitatea exotică și prin nostalgia Indiei la care voi visa confuz toată viața, fără să țin neapărat s-o văd. Voi deduce, mai târziu, că trebuie să fi fost Maitreyi a lui Mircea Eliade. Am rămas și cu o vagă antipatie pentru personajul masculin, l-am simțit cinic cu femeile; mai târziu, în Huliganii, voi găsi argumente în plus.
Tata, care mă aproviziona cu cărți, altminteri adept, și el, al moralei tradiționale, era liberal în privința lecturilor: nu mi-a pus nici opreliști de vârstă. Am în minte imaginea crengilor scorojite ale corcodușului bătrân din grădina în pantă, sub care citeam Război și pace. Mă uluise lumea aristocrației ruse, cu baluri și iubiri, fără legătură cu cea din cărțile sovietice care îmi umpluseră copilăria. Aveam 14 ani și mă simțeam egala părinților. Biologic, chiar așa și eram, puținele fotografii de-atunci o atestă.
Am copilărit în Grecia Antică
Perioada basmelor ținuse puțin. Cele mai pasionante mi se păruseră poveștile populare spuse de una dintre elevele mamei de la Școala de Menaj, Teiuleanu, de pe strada cu același nume: era al fondatoarei-donatoare și va fi restituit după `90. Am fost neconsolată când mama i-a interzis fetei să-mi mai povestească ceva, pe motiv că noaptea mă trezeam din somn, plângând. Credea că de vină sunt strigoii și camerele secrete pline de sânge și cadavre din basmele sătești, numai că toți copiii au coșmaruri nocturne. Poate spaima din visele lor este alimentată de amintirea unor suferințe ale strămoșilor, păstrate în gene, care se tot decolorează până dispar, atunci când viața zilnică estompează memoria moștenită. Relația copiilor cu atrocitățile din basme, ficționalizări ale unor situații din Evul Mediu, sau chiar mai dinainte, este alta decât a adulților. Micuții nu și le interiorizează, chiar dacă misterul morții îi preocupă pe unii dintre ei (psihologii spun că este unul din semnele copiilor cu IQ ridicat).
Poveștile lui Creangă ne-au fost citite și probabil „traduse” de tata, care îl adora. Pentru nepotul meu, Radu, a trebuit să fac digest-uri la fiecare poveste, lexicul îmbătrânise mult. Părinții din ziua de azi, adepții alimentației sănătoase, inclusiv a lecturilor sănătoase, sunt oripilați de cruzimile din Capra cu trei iezi, de capetele însângerate ale iezilor puse rânjind în geamul casei etc. Dar și eu am dubii dacă scrierile lui Ion Creangă ar trebui să se afle în manualele claselor primare. La ce mai servesc copiilor din sec. 21 dialectul moldovenesc de acum aproape două secole și amănuntele unei civilizații rurale dispărute? Pare o blasfemie literară să contești clasicitatea lui Creangă, dar cărui segment de cititori de azi i se adresează amintirile unei copilării atât de depărtate? Pe măsură ce statura lui Caragiale crește, cea a lui Creangă ar coborî, dacă profesorii de literatură, pe de o parte cei rafinați, pe de alta, cei tradiționaliști, n-ar urca-o, artificial, după părerea mea. Ca să nu jefuiesc patrimoniul Moldovei, provincia unde m-am născut, l-aș înlocui cu Sadoveanu, inclusiv în manuale.
Din Ispirescu, mi-a rămas tristețea, cu gust de praf, din finalul Tinereții fără bătrânețe și vieții fără moarte, un basm neplăcut copiilor. Altfel, m-a impresionat singurătatea micuței sirene din poveștile lui Andersen: făptura nemuritoare care renunță la eternitate doar ca să trăiască o poveste de iubire, atât de repede pierdută. Am avut o simpatie specială pentru această variantă feminină a Luceafărului, probabil fiindcă mica sirenă era și ea o fată acvatică, la fel ca și nimfele visate în copilărie.
Lumea poveștilor fusese acoperită de pasiunea mea pentru mitologia greacă. Acasă nu prea aveam ce citi, biblioteca fusese distrusă de un bombardament. Dar, printre cărțile rămase, se afla mitologia lui Popa Lisseanu, pe care am frecat-o până am făcut-o ferfeniță. Este plină de ilustrații superbe, care m-au familiarizat de timpuriu cu sculpturile și desenele antice din muzeele lumii. Așa că mi-am trăit copilăria în Pitești, pe o strada periferică, pornind în pantă din dreptul bisericii Sf. Ilie și, de fapt, în Grecia antică, visând zeii, semizeii, nimfele. Nu mi-a trecut nici până acum tristețea momentului când a trebuit să accept că în păduri și ape nu trăiesc fete pe jumătate dezbrăcate și zeii nu coboară, una-două, pe pământ. Dintre zeițe, mă identificasem cu Atena, pentru bărbați alesesem un muritor, pe Hector; Iliada mi-a fost mai aproape decât Odiseea, fiindcă țineam cu troienii și am suferit pentru distrugerea Troiei, pentru soarta Andromacăi și a micului Astyanax.
Fiind o suporteră a troienilor, șmecherul de Ulise mi-a fost antipatic, dar peste Odiseea, citită pe sărite, dar reluată mereu, am suprapus poveștile familiei despre legendarul meu unchi, Dinu Adameșteanu. Cum este să trăiești departe de țara unde te-ai născut și ai crescut, a fost o obsesie constantă, născută atunci; explică și ea rescrierea, de trei-patru ori, a Întâlnirii, de la nuvelă la roman, de la experiment la ficțiunea clasică. Poate chiar și reluarea temei plecării, în Fontana di Trevi.
Emigrarea era obsesia cercurilor în care am trăit. Mă documentasem, ani de-a rândul, în mod spontan prin nenumărate interviuri ori discuții cu plecați, din generații diferite. După 2000, emigrarea în Occident a devenit obsesie națională, un fenomen social ce părea de neoprit. Și, deodată, la începutul acestui an dramatic, se întoarce pe dos. Pandemia Coronavirusului reeditează, într-o altă formulă, sub ochii noștri, asediul Troiei și peripețiile întunecate ale milioanelor de Odisei, în drum spre Ithaca.
Nostalgia țărilor în a căror cultură locuiești la primele vârste e de nevindecat. Am ajuns de prea puține ori în Grecia și de fiecare dată doar pentru câteva zile, dar cu un sentiment de adâncă familiaritate. Din câte au ajuns până la mine, necunoscutei mele străbunici din partea mamei i s-ar fi spus „grecoaica”; s-ar putea să am rădăcini depărtate în țara visată în prima copilărie.
Căderi în timp
Biblioteca tatei era aridă, cuprindea doar cărți de istorie și colecții de documente. El lucra mereu la niște articole despre trecutul zonei argeșene, la fel ca unchiul Ion, din Drumul egal. Dar, spre deosebire de Letiția, nu m-am slujit de ele ca să-mi seduc vreun profesor și, din păcate, nu m-am silit să public din ele, măcar într-o revistă locală.
În timpul foametei din 1946, când începuseră să aibă neplăceri cu autoritățile locale, părinții au luat decizia să plece din Tg. Ocna. Pe cererea de transfer, în afară de București (refuzat în final, pentru că, având suflet de provincial, tata s-a temut de Capitala anului 1946), puseseră, într-o doară, Piteștiul. Tata se plimbase cândva cu o iubită prin orașul de târgoveți de lângă Florica, moșia lui Brătianu, care i se păruse, atunci, frumos.
Nu cred că i s-a mai părut la fel, după ce a trăit acolo peste un deceniu, fără să reușească să închirieze o locuință decentă pentru familie și, mai tot timpul marginalizat din motive politice, ale lui și ale fraților săi. Mama, bucureșteancă exilată în provincie, a visat mereu să se reîntoarcă în Capitală, dar, din păcate, atunci când a putut s-o facă, viața ei se întunecase definitiv, fiindcă murise tata. Mi-a transmis ceva din ostilitatea ei compactă față de Piteștiul de care n-am fost niciodată legată afectiv, deși am avut în el primele iubiri și prietenii.
Orașul s-a schimbat mult după plecarea noastră. Când am serbat 20 de ani de la terminarea liceului, mi s-a părut luminos, lărgit, dar cât de schimbați erau colegii pe care nu-i mai întâlnisem de la bac! Cu îmbătrânirea mea mă obișnuisem zilnic, treptat, dar cea bruscă, petrecută în decenii de viață necunoscută, a foștilor colegi, mi s-a părut tulburătoare. Desigur, și eu eram cercetată atent, mi-amintesc strigătele uneia dintre colege: Gabi n-are riduri!
Am trăit o seară ciudată, am căzut în timp: totul a fost la fel ca atunci, dar sentimentul n-a ținut decât până dimineața, când ne-am întors la viețile noastre. Am dansat cu cei doi foști puștani de care fusesem îndrăgostită intens în adolescență; unul dintre ei mi-a spus că m-a urât când mi-a citit cartea. Când l-am întrebat, nedumerită, de ce, mi-a spus că viața noastră nu fusese atât de întunecată cum o descrisesem eu. N-am avut replică.
Ar fi trebuit să-i spun că nu trăim niciodată aceeași poveste, că suntem închiși în senzațiile și gândurile noastre etc. Și, ca filolog, ar fi trebuit să știe că ficțiunea își are propriile determinări, fără legătură cu faptul trăit: trecute prin malaxorul imaginației, prototipurile lasă în carte doar cioburi recognoscibile.
Păpușa Matrioșka
Dar spusele lui întâlniseră voci din anturajul meu de-atunci, puțin binevoitor, care îmi reproșase deja că scriu „întunecat”. Și îmi reînviau culpabilitatea care m-a ros de când am început să scriu. Oricât de distorsionate și amestecate, trăsături ale apropiaților și poveștile lor de viață intraseră în ficțiunile mele. Cu ce drept trecusem pe hîrtie ceea ce observasem sau aflasem despre ei ? Ceea ce le făcusem celorlalți mă jena mai mult decât expunerea publică a firimiturilor din viața mea.
M-am luptat toată viața să-mi salvez personajele de mult căutatele chei, deși atunci când citesc o carte care îmi place, aș vrea și eu să le descopăr. La fel ca oricare alt cititor, îl văd pe autor ascuns în personaje, ca ultima păpușă de lemn dintr-o Matrioșka. Camil Petrescu are, pentru mine chipul lui Fred Vasilescu, playboy-ul monden și sportiv, mult mai atrăgător, pentru adolescenta provincială și complexată care eram, decât împiedicatul Ladima. Nu știu cum s-au descurcat ceilalți scriitori cu vinovăția perpetuă, degajată de această profesiune, pe care Amos Oz a echivalat-o cu spionajul.
Acum, când scriu, descopăr că mi s-a tocit culpabilitatea care mă urmărea noaptea, când mă întâlneam în vise cu o veche prietenă și nu știam cum să justific în fața ei că într-una din cărți strecurasem, inevitabil modificate, câteva momente din adolescența noastră. Am asumat între timp această meserie, nerecomandată femeilor, cărora li se cere, prin statut, delicatețe și discreție. Nu mă mai simt vinovată scriind, publicând, așa cum animalele nu se simt vinovate când își devorează prada.
Când mai merg, acum, în Pitești, recunosc doar bucăți din străzile de altădată, câte au mai rămas după demolările pe care altădată le doream, ca să modernizeze târgul unde mă sufocam. Orașul capătă, pentru mine, tot mai mult o amprentă finală, aproape funerară. Și senzația de vis se accentueză.
Într-una dintre puținele nopți petrecute acolo, în camera impersonală a unui hotel nou, apăsată de gândul morților premature ale părinților, a primului băiat de care am fost foarte îndrăgostită, de bătrânețea adolescenților de altădată, viața mea mi s-a părut scurtă și provizorie, inutilă și fără sens, așa cum nu o văd deobicei.
Probabil fiindcă suflul vital, energia pe care încă o mai am, îmi așterne o binevenită ceață pe ochi.
Uciderea copilăriei
Ani de zile, ca să suplinească lipsa ficțiunilor din biblioteca lui, tata se întorcea de la școală cu servieta de piele cu cataramă metalică, umflată de cărțile împrumutate de la bibliotecă și le deșerta pe pătuțul de copil, lungit cu un scaun, din antreul de trecere unde dormeam împreună cu fratele meu. Jules Verne, Dickens, Charlotte Bronte (cu Jane Eyre), Karl May (cu Winnetou), Thackeray, Fadeev – eu eram cititoarea lor, fratele meu era asul Gazetei de Matematică și Fizică. Urmăream întâmplările cu sufletul la gură, sărind pasajele plicticoase, descrierile de natură și dialogurile. Din Jules Verne am sărit cel mai mult, îl consideram autor de băieți.
Dar ce căutam atunci într-o carte? Povestea, desigur. Poveștile de dragoste, narate cu discreție și pudibonderie victoriană.
Avusesem, din nefericire pentru mine, o pubertate timpurie. Cruzimea biologiei mi-a distrus, la 10 ani și jumătate, copilăria. Înspăimântată în primul moment (pe copii, propriul lor sânge îi înspăimântă), am fost sigură că m-am îmbolnăvit grav și am să mor curând: fusesem de atâtea ori admonestată pentru neascultările mele! „Mă omori cu zile!”, mi-a strigat odată mama și noaptea am visat-o, întinsă în pat, în capotul lung, mătăsos, albastru, a fost îngrozitor, nu doar atunci, ci și de câte ori îmi aminteam coșmarul! Dar iată că nu murea ea, ci chiar eu! Spaima de ceartă și ciufuleală a fost mai mare decît spaima de moarte, așa că, nu i-am spus nimic. Firește că n-a trecut mult până să-mi descopere chiloțelul flaușat pătat (încă mi-l amintesc), ascuns tot sub saltea, firește. Acum sunt mai frecvente pubertățile timpurii, dar atunci, luată și ea prin surprindere, mama m-a dus, îngrijorată, la doctor. Probabil moștenisem o genă mai sudică decât a ei: cu o sută de ani mai devreme aș fi fost bună de măritat la 12-13 ani, aș fi avut mulți copii, la fel ca bunicile mele și, la fel ca ele, aș fi murit devreme.
Pubertatea care mi-a aruncat în aer copilăria a fost o vârstă mai opresivă decât menopauza ori senectutea (până acum). Eram încă o fetiță zburdalnică și, în anumite zile, mă uitam cu jind, cu furie și jenă, la colegele mele care jucau Țară, țară, vrem soldați! sau țopăiau la șotron, în timp ce eu sprijineam gardul școlii. Întrucât eram singura din clasă care „pățise” acest lucru, mă simțeam stigmatizată și eram terorizată că s-ar afla. La cel mai superficial control medical, când doctorița și asistenta intrau în clasă, transpiram toată și abia mai respiram până le vedeam plecate. Târziu am aflat că pentru alte fete faptul că intrau în alt ciclu de viață fusese, dimpotrivă, un motiv de mândrie. Totul depinde de cum este împachetat fiecare eveniment, de marketingul lui.
Amintirile acelei perioade au intrat tale-quale în prima mea carte, Drumul egal al fiecărei zile. Pusă în fața faptului inelucrabil, „tremurând de furie și neputință”, personajul meu, Letiția, îi strigă mamei : „Nu vreau să mă fac femeie ca voi!”… Le uram carnea pe care o bănuiam moale prin rochii, burta și fesele mari și rujul cu care se dădeau pe buze și pudra fără care nu ieșeau din casă și tot ce povesteau despre copii și despre mâncare.
Poate și din cauza acestui episod și a altora similare, criticii literari m-au trimis în descendența Hortensiei Papadat-Bengescu, ca și pe alte scriitoare, Dana Dumitriu, Maria Luiza Cristescu, numai că eu i-am citit, târziu, doar două cărți, Drum ascuns și Concert de muzică de Bach, care mi s-au părut stranii și străine de mine, probabil fără să mă impresioneze deosebit. Probabil din cauză că, pentru mine, într-un roman sunt importante personajele și destinele lor, dar galeria ei de siluete ciudate, grotești, deseori monstruoase, fără o viață interioară, fără o psihologie plauzibilă, m-a îndepărtat de cărțile Hortensiei Papadat-Bengescu. Atunci de unde înrudirea cu ea? Din viscerele feminine, firește. O citisem mai mult pe Virginia Woolf, admirând o artă care nu-mi era la îndemână. Nu, femeile așa cum le știam eu prea bine, doar trăisem între ele, nu erau ca cele din romanele bărbaților. Obsesiile lor erau pragmatice, iar corpul lor (inclusiv al meu) care sângera lună de lună, cu mirosurile și secrețiile lui, mă dezgusta.
Am încercat doar să fac o descrierere firească a trupului și vârstelor femeii, un drum pe care s-a tot mers, ascendent. Morala victoriană care a dominat romanul, dar și ignoranța în privința fiziologiei feminine și a tot ce este legat de ea, autorii fiind mai ales bărbați, au creat, în această privință, o întârziere. Este ușor demonstrabilă atunci când compari viața corpurilor (chiar și masculine) cu subtilitatea și profunzimea psihologică a personajelor din romane.
Felul în care mă agățam de copilărie l-am recunoscut și la nepotul meu, care pe la 7-8 ani, observase cum „trece viața” și îi mărturisea tatălui său că nu vrea să crească, că vrea să rămână copil. Unii dintre copii au devreme astfel de revelații esențiale. Nu eram încă la școală, atunci când, într-o dimineață, jucându-mă în grădinița casei, m-am gândit cum ar fi dacă aș muri. Am văzut cerul albastru și lumina rece de septembrie, gardul acoperit de vrejurile cu zorele mov-albastre, tulpinele cu pătlăgele încă verzi – totul era liniștit și senin, doar eu lipseam din peisaj. N-am mai interiorizat niciodată atât de corect ca atunci absența mea din lume, cu o senzație de pace și ușor regret.
Pe urmă, am început să mă tot îndrăgostesc, așa cum și nepotul meu, crescând, își dorește tot mai mult autonomia: să vină de la școală singur sau cel mult cu un prieten, să se plimbe dimineața pe trotinetă, pe străzi liniștite din zonă și, probabil, alte lucruri, mai secrete etc. Suntem inevitabil prinși în cursele următoarelor vârste.
Rădăcinile fugii de literatură
Doctorița i-a spus mamei că ciclul meu timpuriu era un semn de precocitate, dar nu sunt sigură că a liniștit-o. Mă suspecta oricum de anormalitate. Nu știu ce vârstă aveam atunci când am început să mă ascund sub o tufă de liliac, în micul petic de grădină din fața casei și să mă joc șoptindu-mi povești. De fapt, era un fel de teatru cu frunze văzute ca personaje, pețiolul era trupul, iar frunza era părul lung, bogat al fetelor; șopteam replicile fiecărui personaj și, firește, vocea din off a naratoarei.
Mama era o fire închisă și nu mi-a povestit niciodată nimic despre copilăria ei. Rămăsese orfană de mamă la patru ani, în timpul Primului Război; poate nimeni nu-i spusese povești și sigur nu vedea personaje de basm în tacâmurile de la masă. Pentru mine, însă, multă vreme, furculița a fost o doamnă elegantă, cu un coc înalt, ca la curtea regilor Franței, cuțitul un domn zvelt și bine îmbrăcat, lingurițele erau copii, numai lingura am uitat în ce rol o distribuisem.
Toată această producție narativă proprie era întovărășită de un sentiment de jenă și vinovăție: mama îmi dăduse de înțeles, în termeni duri, că nu trebuie să mă rătăcesc în afara normalității. Făcutul irepresibil al poveștilor îl resimțeam drept viciu, deși nu cunoșteam cuvântul. Poate și aici să fie o rădăcină a încercărilor mele, repetate, de a evita meseria de scriitoare.
Deși chinuită de schimbările din trupul meu, nu ieșisem, mental, din copilărie și am continuat, luni de zile, să-mi fac la fel, ca și înainte, povești în minte, înainte să adorm. Ele se schimbaseră însă pe neobservate, iubirea se strecurase acolo și eu eram personajul principal, regina unei insule în care, culmea fericirii, nu exista detestata, scârboasa menstruație! Toți băieții erau îndrăgostiți de mine, eu iubeam doar unul, dar îmi plăcea să nu i-o arăt, trăind plăcerile unui chin care, în viață, aveam să descopăr, nu duce la nimic.
Și mai târziu, la școală, desenam, fără oprire, la sfârșitul caietelor, povești, personaje și, dedesubt, replicile personajelor: descoperisem singură, ca M. Jourdan, benzile desenate, care acum nu mă entuziasmează, ca pe cititorii francezi.
Nu știu vârsta la care producția mentală de povești s-a oprit. Îmi amintesc doar un moment când am devenit conștientă de acest final, ca de o secătuire. Lumea se restrânsese, era finită, previzibilă și neatractivă.
Mai târziu, când am scos prima carte, mama s-a bucurat de ea. Pe a doua am scos-o după moartea ei, dar sunt sigură că ar fi fost mulțumită de mine, ca de altfel toată familia, care, mândră de celebritatea unchilor mei, ar fi acceptat orice extravaganță a acestei meserii nerecomandată femeilor, doar ca ea să fie continuată.
Bineînțeles, la orice există și excepții.
Viciul permis
Ieșind din copilărie, m-am silit din răsputeri să devin „la fel ca toată lumea” și n-am mai construit narațiuni până la 28 de ani, când normalitatea a început să sune a gol. Îmi rămăsese însă, pentru mulți ani, cititul – viciul permis. Mi-amintesc că săream dialogurile și descrierile și mă uitam la sfârșitul cărții, să văd cum se termină povestea (obicei prost pe care încă îl mai am). Când trebuia să mă opresc din citit fiindcă mi se stingea lumina ori venea ora plecării la școală, nu puteam îndura să mă despart de carte și citeam, repede, repede, ultimele pagini, ca să văd cum se termină.
Din păcate, am cam rămas cu acest obicei „pervers”, mi se întâmplă să fac asta și acum, uneori chiar și la romanele polițiste. Citesc cu foarte multă atenție și, la un moment dat, pentru că vine seara sau trebuie să mă ocup de altceva, mă uit la sfârșitul cărții. Dacă este o carte comercială, înțeleg totul și lectura mea s-a terminat. Dacă este cu adevărat literatură, degeaba mă uit, sunt multe alte întâmplări pe care n-am cum să le deslușesc și atunci, uneori, încep să citesc cartea de la sfârșit înapoi. Dar nu mai are, firește, același gust. Continuă să trăiască în mine cititorul plezirist, alături de lectorul de editură, care pune diagnostice cărților citite.
În prima copilărie, am citit multă literatură sovietică a decenului 5, de pe vremea când exista librăria Cartea Rusă (amintirea asta va trece în Provizorat, în biografia aparatcikului Pavel Lukaci/Pașenka, devenit Paul Lucaci).
Unele cărți de atunci, gen Vitea Maleev la școală și acasă, au supraviețuit cu mare succes și la generația fiului meu. Nu și cele despre războiul a cărui memorie a rămas doar la cei de vârsta mea. Aveam capul plin de eroismul juvenil din Tânăra Gardă, dar n-aveam habar că soldații țării mele fuseseră aliați sau chiar agresori ai personajelor iubite. Târziu aveam să descopăr pe Facebook că autorul Tinerei Gărzi, Alexei Fadeev, s-ar fi sinucis din cauza presiunilor politice asupra scrisului său. Copil, mă identificasem cu una din eroine, Uliana și, de atunci, rezistența față de tortura fizică a fost una din obsesiile vieții mele. M-am dus cu ea în minte și în sala de nașteri, hotărâtă să nu țip (doctorița credea că-mi lungisem chinul și riscasem să sufoc copilul), iar, când l-am citit pe Malraux (Calea regală, Condiția umană), prin anii 70, încă vibram la ea.
Dintre cărțile românești citite cu plăcere atunci, îmi amintesc bestseller-urile Cireșarii (Castelul fetei în alb etc.) al lui Constantin Chiriță și Toate pânzele sus, a lui Radu Tudoran, ajunse la generația nepoților mei: una din performanțele literaturii supraviețuind totalitarismului.
Nu știu de ce întârzie readucerea lui Radu Tudoran, un adevărat romancier, pe piață, și cu cărțile vechi: Anotimpuri, Un port la Răsărit etc. Ca și în cazul altor interbelici, sincopa s-ar putea datora unor urmași neinteresați; sau poate absenței unei colecții specifice într-o editură, cu o susținere financiară pentru început.
Dar ce sprijin va mai avea literatura în epoca post-coronavirus, a crizei economice care se tot ridică la orizont?
(Fragment din cartea Meserii nerecomandate femeilor, în pregătire)