Am mai povestit de câteva ori această întâmplare care îmi marchează viața. În a doua jumătate a anilor 1990, Vladimir Tismăneanu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieș, Adam Michnik și cu mine mergeam într-o scurtă plimbare pe bulevardul Dacia, venind de la hotelul Minerva, unde fuseserăm invitați la micul dejun de celebrul disident polonez, care venise în România pentru a-și lansa traducerea românească a cărții Scrisori din închisoare. Eu discutam cu Adam Michnik. La Piața Romană, imediat după ce am traversat bulevardul Magheru, în timp ce vorbeam, Adam Michnik a fugit, la propriu, de lângă mine. L-am urmărit speriat cu privirea, nu știam ce s-a întâmplat și l-am văzut că s-a oprit la standul unui buchinist, cum erau mulți pe acolo în vremea aceea. S-a întors câteva clipe mai târziu, spunându-mi surescitat, cu o privire entuziastă, plină de uimire: „Am văzut o carte de Paul Goma!” România crescuse brusc în ochii lui, mai ales că vremurile epice ale mineriadelor nu erau foarte îndepărtate. Ne-am continuat drumul povestind despre Paul Goma. I-am spus că la momentul respectiv percepția sa în România era destul de confuză, că mulți dintre cei care îl admirau (inclusiv marii săi protectori de la Paris, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca) au început să se distanțeze de el și că, din cauza textelor sale foarte corozive, tot mai mulți intelectuali din țară își exprimă îndoieli, inclusiv legate de integritatea sa mintală. Adam Michnik s-a oprit brusc, mi-a pus o mână pe braț și mi-a spus: „Indiferent ce vor spune cei din jur, tu să nu-l vorbești niciodată de rău pe Paul Goma!” Apoi, m-a apucat frățește de după umeri și ne-am continuat drumul. Vorbele lui, însă, le voi purta toată viața în minte. Ele rezumă, într-un fel, întreaga dramă a lui Paul Goma sau, cel puțin, indică o cale de a o înțelege.
În momentul prăbușirii regimului Ceaușescu, Paul Goma era o legendă și un simbol al rezistenței împotriva comunismului, din categoria Soljenițîn (i se și spunea „un Soljenițîn român”), Václav Havel, Lech Wałęsa, Adam Michnik etc. Fusese semnatarul Cartei 77, documentul inițiat de Václav Havel și prietenii săi, prin care li se cerea autorităților de la Praga respectarea drepturilor omului și a tratatelor internaționale la care Cehoslovacia aderase. A fost anchetat, izolat la domiciliu, păzit de miliție la intrare, accesul la el era interzis, cu excepția scriitorilor trimiși la el cu scopul de a-l convinge să renunțe la demers și să-și retragă semnătura de pe acel document devenit un fel de manifest al opoziției din fostele state comuniste. Nu a putut fi convins, nici cu promisiuni, nici prin metode represive, nici prin diversele strategii de persuasiune ale colegilor de breaslă (în Culoarea curcubeului ’77 Paul Goma relatează povestea impresionantă a lui Teohar Mihadaș, șantajat, la rândul său, pentru a-l convinge pe Goma să renunțe la protest și care, până la urmă, este el convins de disident să nu se alăture protestului pentru a nu-și pune familia în pericol). Și, cum numele lui Goma începuse să facă valuri tot mai mari în presa occidentală, autoritățile române se decid să rezolve problema expulzându-l, practic, din țară, la sfârșitul anilor 1970. Se stabilește la Paris, unde duce o existență austeră, modestă, marcată de grave lipsuri materiale, într-o locuință socială, pusă la dispoziție de primăria Parisului. Este sprijinit de prieteni (mai ales de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), după posibilitățile fiecăruia, dar, în toată această perioadă, statutul său de emblemă morală a scriitorimii române se consolidează, mai ales prin emisiunile postului de radio Europa liberă și prin informațiile care ajung în țară în legătură cu publicarea cărților sale în Occident. Iar reacția lui Adam Michnik în fața cărții sale, văzute pe taraba unui buchinist, vorbește de la sine despre prestigiul pe care îl avea numele lui Paul Goma în lumea disidenților anticomuniști, la nivelul Europei, în perioada de dinaintea destrămării regimurilor totalitare controlate de Moscova.
Căderea comunismului cred că a fost marea dramă a lui Paul Goma. Nu pentru că nu ar fi vrut-o sau pentru că nu ar fi luptat toată viața pentru asta. A fost momentul în care marea istorie i-a dat dreptate, i-a dovedit că toate sacrificiile sale și condițiile grele de viață pe care și le-a asumat au avut sens. Dar spectacolul grandios care a urmat și la care a asistat a fost unul grotesc, chiar privit de la distanță. România s-a umplut peste noapte de eroi și de rezistenți, tot mai mulți erau cei care, în urma unor fapte imaginare, își revendicau favoruri și le obțineau, conștiințe morale, foarte tăcute în vremea comunismului, apăreau peste noapte cu laurii victoriei pe frunte. În vreme ce oameni care stătuseră cuminți în banca lor, fără să facă exces de zel în slugărnicia față de autoritățile comuniste, erau elogiați pentru atitudinea lor morală, lui Paul Goma care (trebuie să o spunem) a trăit într-o modestie vecină cu mizeria, căderea comunismului nu i-a produs nicio schimbare semnificativă în existență. Aceeași locuință socială, aceleași venituri modeste, aceeași indiferență publică față de persoana sa în Franța (explicabil) și în România. La noi, cel puțin, învingătorii comunismului au fost comuniștii (sub alt nume), iar el, adevăratul erou, a fost uitat de toată lumea. Lech Wałęsa a ajuns președintele Poloniei, Václav Havel, președintele Cehiei, iar pe Paul Goma nu-l căuta nimeni și continua să-și ducă zilele în locuința socială oferită de Primăria Parisului, în vreme ce stratul eroilor de după război și al profitorilor noului regim era tot mai gros în România. Sunt convins că, dacă ar fi fost sunat și invitat în țară, în decembrie 1989, onorat așa cum se cuvine pentru rezistența sa reală și singulară în fața comunismului, eventual recunoscut ca erou și decorat pentru meritele în distrugerea regimului comunist, ultimii 30 de ani din viața lui Paul Goma ar fi arătat altfel. Lumea nouă era pentru el lumea pentru care își sacrificase viața și cariera. Orice succes al altora în această lume pentru care el sacrificase totul și de la victoria căreia fusese exclus, nu putea fi perceput în sufletul său decât ca o devastatoare înfrângere personală. Probabil nu ar fi recunoscut-o niciodată, ar fi găsit cu siguranță alte și alte motive, dar cred că așa au stat lucrurile. Or, în această situație, cum să nu se fi simțit frustrat până la Dumnezeu, cum să nu fi sărit peste cal în exprimări ireverențioase, cum să nu fi izbit cu vorbe în stânga și în dreapta, cum să nu încalce toate regulile corectitudinii politice, și chiar ale bunei cuviințe, cum să nu își fi jurat că nu va mai călca în viața lui în România? Mai ales că, lezați de intervențiile sale vitriolante (unele gratuite și clar excesive) și lipsiți de argumente în planul rezistenței anticomuniste (ar fi fost culmea să-l atace la acest capitol!), mulți dintre scriitori s-au năpustit asupra operei sale, punându-i sub semnul întrebării și statutul de scriitor.
Paul Goma (n. 1935) a murit anul acesta, la 25 martie, doborât de Coronavirus. Este primul român celebru ucis de această boală. După dispariția sa s-a pus problema decorării sale post-mortem de către Președintele României. Mă tem că este mult prea târziu și că scriitorul însuși ar fi respins o astfel de inițiativă. El este și va trebui să rămână pentru noi scriitorul care, prin demnitate și eroism, a salvat onoarea breslei în timpul regimului comunist. Poate că un loc potrivit pentru odihna sa veșnică ar fi localitatea Mana din Republica Moldova, evocată în cea mai senină carte a sa, Din calidor. Plecarea din Mana este evocată cu o duioșie și o căldură sufletească nespecifice ultimului Goma. Ne simțim astăzi precum acei oameni rămași în urmă, care îl privesc îndepărtându-se… „de parcă nu mi-aș fi luat rămas bun de la moș Iacob al meu și de la mătușa Domnica, și ea a mea; nici de la vecini, de la colegii de școală, de la oamenii din sat; de parcă nici n-aș fi ieșit din curte, privind, la urmă, la casă, la casa noastră, la calidorul meu; de parcă nici din Mana n-aș fi ieșit, privind, ba în urmă, ba în lături, la acoperișul casei lui cutare, la nucul lui cutare, la ai lui cutare, ieșiți la portiță, făcând cu mâna, bărbații, smiorcăindu-se în basmale, femeile; de parcă aș fi fost mutat în somn, din calidor, drept în drumul în ușoară pantă, spre Chișinău, mergând pe jos, în urma carului – bieții boi.”
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, Paul Goma!