avanpremieră editorială
MIHAELA GRĂDINARIU

Poeme

Articol publicat în ediția 5/2020

Mihaela Grădinariu este profesoară de română în Râșca Sucevei. A absolvit, la Iași, Teologie pastorală și Română-Rusă (profesor preferat: Emil Iordache). Doctor în Litere al Universității „Al. I. Cuza”. Autoare, deocamdată, a cinci volume de versuri publicate din 2012 până în prezent la Editura Timpul. I le-am citit, la cererea mea, pe toate. Critic literar de întâmpinare, și nu numai. Rapsod popular, doldora de autenticitate – după cum apare într-o transmisiune TV –, cântăreț la strană, duminica și-n sărbători. Instruiește cu fermitate, cum însăși domnia sa spune, de data asta într-un e-mail, corul bărbătesc al râșcanilor, prin succese în țară și cele străinătăți. Soțul, preot/profesor de religie, dincolo de catedră și altar, prestează, deopotrivă omniprezent și difuz, ca personaj liric în scrisul „fumeii afurisite și rele” (autodescriere cu alint). Părinții, profesori o viață în Râșca, pensionari, asigură locația dedicatului cuplu (documentare de la sursă, cu două poze). Prin compensație, casa părintească, plus toate ale unei lumi și civilizații ancestrale, atemporale, se recunosc tematic transmutate într-o lirică tradiționalistă marcată de spiritul locului până spre sațiu. Stilul, se-nțelege, este al dulcelui clasic, de exigențe eufonice mai peste tot onorate, dar și – inevitabil în scrisul haric-stihial, cu apariții editoriale aproape an de an –, când ți-e lectura mai dragă, nostim eșuate. Cheia, motorul acestei modalități discursive, s-a mai observat, stau într-o ars combinatoria de perplexantă, riscată, fecunditate. Apetența forjării unui limbaj personal din cuvinte rare, arhaic patinate, sau pur și simplu jucate-inventate, pare a fixa discursul într-o nișă idiomatică anacronic-localistă, ceea ce, din perspectiva propensiunii naturale spre expresie de largă receptare, aduce mai degrabă a pagubă, nu chiar în ciuperci, și fundătură. Că la acest nivel, ludic, filologul pur-sânge consimte a plăti – gratis! – tribut „jocului pur”, aceasta numai alchimia unei creativități culte irepresibile pricepe și știe. Pe scurt, o voce poetică surprinzătoare, dintr-o stirpe tot mai rară, dacă nu cumva dispărută. Merită, așadar, a se reține, dincolo de rezerva autoarei, fie și cu titlu de inventar. Grupajul propune câteva secvențe, fără titlu – scrisul Mihaelei Grădinariu fiind structurat încă de la debut ca flux poematic continuu – din volumul Oglindă pentru spaimele luminii, în pregătire la Editura Eikon. (Marian DRĂGHICI)

*
Sorior au soțior?
Degete se-ncurcă-n nor,
Nor cusut cu semn la gură,
Ploilor încurcătură…

Ploi în casă, ploi pe-afar’,
La răscruci de sărindar.

Printre nopțile de puf
Numai îngeri și zăduf,
Cârcotaș, pe sub cearșaf,
Plânge-un înger tipograf
Pentru litere în ie
La vreme de cununie…
Mai încolo, sub aripă,
Altul tremură în pripă,
Spăimântat de nuntă-n post…

Îngere făr-de-adăpost!
Iată, noaptea cea dintâie
Pune muzici căpătâie,
Rușinează-ți ochii toți
Pe-ntuneric de trei coți,
Fără lună, fără stea…

Numa slove s-or năștea,
Ispitind pe după nor:
Soțior au sorior?

*
De-a valma: lespezi, flori și ger,
Un labirint ca veșnic șantier,
Fotografii bătându-se-n lumină
Pe-un loc mai bun, pe-o moarte mai deplină,
Alei însulițate în cruciș,
Strămoși zăbavnici sub acoperiș,
Pocrov de cruci pe-un singur trup, mereu,
(Eternitatea la pachet cu eu),
Statui cu chipu-mprumutat la cer,
(De jos, pândește lutul-semincer),
Pași înfundați, și tandri, și golași,
Scrisori de netrimis pentru urmași,
Un gard nevolnic, un blestem cu spor,
O apă cu-adiate drept zăpor,
Viață-n candeli, muc de-abia arzând,
Stingheritor, al plânsului veșmânt,
Un curcubeu alb-negru, transparent…

De-a valma: timp verbal absent…

*
Sunt doar copilul meu, pierdut pe ape,
Cenușă-nsămânțată de cuvânt,
Înstrăinat mereu, mereu plângând
În pântecu-mi ce nu mă mai încape,

Născut și născător în zori, din nou,
Un prunc bătrân, croindu-și greu sicriul,
Cătând în noapte pavăză pustiul
De la-nceputul gândului-ecou,
Un joc de fluturi, ultima silabă,
Culoarea unui ultim curcubeu
Ca ghilotină între eu și eu,
Și moartea, mai bătrână, mai bolnavă,
Și-mi duc în brațe chipul de amiază,
Un scut-oglindă, lustruit de ploi.
Nu-i loc în noapte pentru amândoi
Când ceru-ngrămădit în pumn visează.

Dar mâine dimineață, în plânsori,
Din copârșeu de carne, orb și moale,
O să-mi croiesc din mine altă cale,
Născut și născător, de-atâtea ori…

*
Noaptea, ne trezim lupi aurii, fără casă.
Orașul se zbenguie pe spinări de jivină.
Din vitrine se revarsă o tăcere sticloasă,
Manechinele râd și scriu invitații la cină.
Hau-hau e singurul cuvânt ce-l mai știm,
Buzele noastre înghit statui și tramvaie.
Ninge peste noi cu roluri de mim,
Luna potcoava plesnită cu greu și-o îndoaie.
O haită de blocuri traversează strada pustie.
Oamenii dorm pe rafturi, sub etichete.
Creștem mereu, și mereu foamea ne-nvie,
Lazări uitați în peșteri citadine, cochete…
Bisericile-s clopote la gâtul lupilor tineri,
Sângele se târăște încet înapoi în potire.
Apocalipsa așteaptă ziua de vineri,
Celelalte zile s-au ascuns în floarea de mire.
Nuntă de lupi, cu orchestră de greieri.
Soarele deschide un ochi și urlă-ntr-o dungă.
Dumnezeu rescrie o hartă. Tu taci și cutreieri
Orașul acoperit cu o blană prea lungă.

*
Diapazon mi-e trupul, de zăpadă,
Doar degetele tale dau să-l vadă
Cu ochii-n vârf, sub unghia prelungă,
Pe scoarța de lumină plâng s-ajungă.
Acolo, prin unghere și cotloane,
S-au înzidit nenumărate Ane
Din carnea lor albastră și mierie
Mă răscolesc, orbi, îngeri-păpădie
Cu-aureola moale și confuză,
Blând jinduind troiene moi pe buză…

Și mai la vale, pasărea de foc
Dansează strâmtorată la mijloc
De bun și rău, de șarpe-mpiedicat
Pândind apocalipse sub poclad,
Când cavaleri însulițați de verb
Zăpada neagră-n gemete o fierb
Lung descântând de bubă și zăcut…

Diapazon înveșmântat în lut,
Ce trist, un singur sunet să-ți dorești,
Când tulbură sărutul legi cerești,
Și oști de portative zac, pe rând…

O lume risipită-ntr-un cuvânt,
Ispită înghețată sub o mladă…

Diapazon mi-e gândul, de zăpadă.

*
Cămașa de forță a numelui.
Strâmb
Se-nfinge colțul zilei în carâmb.

Mânecile aspre, îmbrățișarea de seară.
Urletul văduvit se preumblă pe-afară,
Pașii de ceară, pa-șii-de-cea-ră…

Curând. Devreme.
Numele se dezbracă,
Doar coaste rupte, arsă promoroacă,
O goliciune de-nceput de veac,
Și Penelope fără mâini
Purtând cu gura funigei și ac…

Pe sub cămașă, suliță și pâini.
Tablou vivant cu capul pe tipsie,
Toți sfinții părăsind un calendar
Și timpul dichisit pe veresie…

Doar numele, cu litere bondoace,
Mă naște iar, între acum-încoace,
Direct pe crijma zilei de apoi…

La-ntretăierea dintre eu și noi.

*
Tăiem cerul cu o sfoară subțire.

Albastru: dorințe sfărâmate-n neștire.

Partea ta-și vinde soarele pe doi groși,
Soarele răstignit între tâlharii frumoși,
Partea mea ascunde luna în sân,
Dincolo de noapte, sub norul hapsân.
Pe granița de sfoară, pași,
Amestecate urme de jivină,
Copiii timpului, golași,
Cerșetorind lumină lină…

Norii dezleagă grăbite parastase,
Bucate străvezii și degete groase,
Plimbăm o lingură între cer și pământ.

Adesea, dintr-un os aruncat se naște-un cuvânt.

Prohod la întrecere. Jumătăți de sineală
Se fugăresc, împiedicându-se prin ogradă,
Până când mama le culege în poală
Și le înșiră în pomi, să se vadă…

Tăiem cerul cu o sfoară, până la rădăcină,
Ca pe copacul îmbătrânit fără vină,
Fără altă vină decât fructe cu ochi,
Descântate-n psaltire de urât și deochi.
Sfoara subțire a pus-o bine tata la brâu,
La un loc cu moartea și cu vântul mieriu.

*
Strada își deapănă umbra în jurul oaselor mele.
Noi rătăcim pe cer ca printr-un pântec de mamă.
Tot mai ușor trupul acesta, tot mai grele
Cuvintele peticite în neagra năframă.
Strada se îngustează, cât o sfoară,
cât linia aceea din palmă,
E linia dintre mine-tine, verde și rece.
Umbra mă strigă. În mână, drept armă,
Îmi port ochiul stâng și miruri dulcege.
Celălalt ochi soarbe lumea cu sete.
Nu mai suntem acum decât o geană decolorată.
Cerul ne leapădă rând pe rând, pe-ndelete,
Umăr lângă umăr: călător, pas și stradă.
Umbra ta mă ia în brațe, cu tot cu lume
și moarte.
Nici nu mai știu cine va scrie poemul pe sfoară.
Trupul se dă târâș la o parte,
Visând un cer nou, care-o să-l ardă,
care-o să-l doară.

*
Umbra mea sare coarda, joacă șotron,
Face fotografii personajelor din Decameron.

Mâna ta mă decupează dintr-o mirare,
Rostogolind pe cerul gurii și lună, și soare.

Soarele e o altă umbră, undeva, în icoană,
Aureole-nnegrite, sfinți cu armură-consoană.

Șotronu-și întinde la nesfârșit pătratele goale,
Lumi fără margini, împiedicate mereu în vocale.

Cu o umbră de foarfece, zilele-mi leapădă pletele-n grâu.
La Carul Mare, șarpele-și pune singur potcoave și frâu.

Coarda pe care sar împarte lumea-n felii,
De o parte eu, de cealaltă, numele cânepii.

Mâna ta,
stăpâna,
îmi umple fântâna,
Joc
de noroc,
umbre-busuioc,
șarpelui prooroc…

Umbra mea, umbra unei mâini fără vină,
Se sprijină de cumpăna morții, vecină.