(fantezie dramatică în patru părți inegale,
cu inserții din poezia lui Dimitrie Anghel)
PERSONAJE:
DOBRESCU și TĂNĂSESCU – foști profesori suplinitori de literatura română, în prezent văcari într-un sat oarecare
PATRU BOI – în proprietatea celor doi ex-profesori
I
(Pârloagă. Petece de pământ cu iarbă. Foarte mulți maci. Într-o parte, doi văcari în costume de oraș: cămașă și cravată. La câțiva metri mai încolo, pasc patru boi.)
DOBRESCU (contemplativ): Nelule, văzut-ai pe câmp drogul pământului?… Se scutură macii…
TĂNĂSESCU (scandalizat): Zi-mi Tănăsescu, de câte ori vrei să-ți spun? Sunt profesor… Am sesizat și eu că se scutură macii, dar n-am dat nicio importanță… Poate că e timpul să se scuture…
DOBRESCU: N-avem cum ști… Tănăsescule, pe mine chestia asta mă stresează. Îmi răscolește spleenul…
TĂNĂSESCU (suspicios): Coșbuc?… În lan erau flăcăi și fete… Și macii le râdeau în plete… Juca viața-n ochii lor… Frumos… Cum se numea poezia?…
DOBRESCU: Las-o baltă… Ai citat inexact… Iar spleenul e străin de atmosfera poeziei lui Coșbuc… E bacovian, Nelule…
TĂNĂSESCU: Tănăsescu, ți-am mai spus… Bacovia?… Da, da, da… Macii, macii, macii… Roși-s toți ca racii… Că te-apucă dracii… Macii, macii, macii… Superb!… Spleen, Dobrescule… Super!…
DOBRESCU (ironic): Citezi prost, Tănăsescule !… Ai fost profesor…
TĂNĂSESCU: Fost… (se întinde peste pârloagă cu fața în sus) Domn profesor Tănăsescu… Domn profesor de la Liceul Teoretic Cuca Măcăii… Literatura română… Astăzi fost… Fost restructurat, fost suplinitor… Văcar… Astăzi, văcar… Cum sună?… Domn văcar… Domn văcar Tănăsescu…
DOBRESCU (gest cu mâna a lehamite): Ce mai contează?… Trăim alte vremuri…
TĂNĂSESCU: Confuze…
DOBRESCU (ridică tonul): Timpurile s-au schimbat… Înainte sugeai dintr-o diplomă laptele până la adânci bătrânețe… Trăiai degeaba, nu mișcai un deget. Cartea pe care-o știai ți-aducea și pâine, și satisfacții intelectuale…
TĂNĂSESCU: Astăzi, am rămas cu satisfacțiile intelectuale, iar pâinea ne-o aduc vitele…
DOBRESCU: Suntem mai bogați sufletește.
TĂNĂSESCU: Suntem… Har Domnului că părinții n-au înstrăinat vitele. Ce ne-am fi făcut…
DOBRESCU: Mda… Oameni simpli, dar cu minte… Talpa țării… Bogați sufletește…
TĂNĂSESCU: Frați buni cu tata Nicolae, pupa-le-aș tălpile…
DOBRESCU (interogativ): Cu tata Nicolae?… Ăl de la pruni?…
TĂNĂSESCU: Dracu!… Lasă-l pe ăla… Ăl de-a murit… Strămoșul… Nicolae Grigorescu…
DOBRESCU: Da, da, îmi căzu fisa… Ăl cu carul cu boi… Pictorul…
TĂNĂSESCU: Păi, vezi… Pictorul… N-a zis el: Bă, carul cu boi e sfânt!… Păstrați-l!… Fără el, muriți de foame…
DOBRESCU (se scarpină după ceafă): Așa a zis?… Nu-mi amintesc, dar parcă asta contează?… Am ajuns la vorba lui. De la literatură, ne-am retras la vite. Am fost profesori, suntem văcari. Viața este o necunoscută… Parcă așa a zis poetul național?…
TĂNĂSESCU: Nu știu… Interdisciplinaritate… Și cuvântul ăsta se rostea des, când lucram în învățământul de masă.
DOBRESCU: Exact. A avut gură de aur Nicolae Grigorescu: veșnicia s-a născut la sat.
TĂNĂSESCU (își trece degetele prin păr): Chiar el a spus asta?… Până astăzi, am crezut că Blaga…
DOBRESCU: Blaga, Grigorescu, eu, tu… N-are importanță. Cum e proverbul ăla: Poeții mor, scrisul rămâne…
TĂNĂSESCU: Adevărat… Har Domnului că n-am fost de la început văcari… Ne-am îmbogățit sufletește prin facultăți. Câți dintre văcarii de astăzi cunosc un proverb?… Câți au auzit de Blaga, de Coșbuc, de Bacovia?…
DOBRESCU: Dă-i dracului!… Și de-aia nu trăiesc bine?… Sunt mai ajunși decât noi.
TĂNĂSESCU (ironic): Boi sadea!… Vite și la propriu și la figurat.
DOBRESCU: Ușurel, ușurel!…
TĂNĂSESCU: Ce e?…
DOBRESCU: Ești nedrept cu boii… Cu boii s-a identificat nea Nicolae Grigorescu, care a fost un pictor de geniu, pe urmă Boul Apis de la Memfis, alți boi în alte culturi și, nu că n-aș fi modest, dar și noi doi, ex-profesori la Cuca Măcăii… Alde Vasile, Godacu, Miroiu și ceilalți sunt ce sunt, dar nici ei nu știu ce sunt…
TĂNĂSESCU (aprobator): N-au identitate.
DOBRESCU: Exact… (privește în jur) Se scutură macii, Tănăsescule…
TĂNĂSESCU (agasat): Mai dă-i dracului!… S-au scuturat toți trandafirii… Vorba rapsodului popular… Macii de ce nu s-ar scutura?… E legea firii…
DOBRESCU: Dimitrie Anghel?…
TĂNĂSESCU: Cum?… A, Dimitrie Anghel… În grădină… Simbolistul…
DOBRESCU: Horticultorul… Dar nu asta mă frământă pe mine acum…
TĂNĂSESCU: Nici pe mine…
DOBRESCU (nostalgic): Țin minte, Tănăsescule… Eram copil. Ieșeam cu tata la câmp, ca să vedem grâul. Lanul, cât vedeai cu ochii, părea un ștergar galben ca mierea, împestrițat cu roșu. Flori de mac… Roșii ca sângele… O frumusețe…
TĂNĂSESCU (pasiv): Coșbuc?…
DOBRESCU (agresiv): Bată-te peste gură!… Am văzut cu ochii mei, Tănăsescule… O mare de grâu… Și mii de gondole… Roșii ca sângele… Macii… Mureau firesc, sub cuțitele secerătorii, nu se scuturau ca acum, fripți de arșița soarelui…
TĂNĂSESCU (tresare violent): Doamne, ce-i viața!… Măcar de-ar avea un rost…
DOBRESCU: Teatru… Curată nebunie!…
TĂNĂSESCU: Eminescu?…
DOBRESCU: Vis… Viața este vis… Un vis frumos sau unul urât.
TĂNĂSESCU: Schopenhauer?…
DOBRESCU (schimbă tonul): Tănăsescule, se scutură macii… Cât grâu era odinioară pe aceste locuri unde noi, astăzi, paștem vitele!…
TĂNĂSESCU: Pășunea?…
DOBRESCU: Aiurea!… Pârloaga… Pășunea era ceva mai departe, în general pe un sol neroditor. Nea Nicolae venea dimineața, dejuga boii și se apuca de lucru…
TĂNĂSESCU: Picta până seara. Carul, boii… O mulțime de boi… O mulțime de care…
DOBRESCU (întărind): Boii l-au făcut celebru… Nicolae Grigorescu – Carul cu boi… Zău, pânza asta n-ar trebui să lipsească din niciun muzeu.
TĂNĂSESCU: E adevărat. (tresare): O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi…
DOBRESCU (surprins): Ce e?… Mă, tu plângi?… Ce-ți veni cu mă-ta?… Discutam despre altceva…
TĂNĂSESCU: Tocmai asta este…
DOBRESCU: Dracu!… Ce-are mă-ta cu Grigorescu?… A fost profesoară de desen?…
TĂNĂSESCU: Nu, bă, nu… M-am gândit la noi. La tine și la mine…
DOBRESCU (iritat): Dracu!… Cum să te gândești la tine?… Ar însemna să te detașezi de tine, să vorbești cu tine ca și cum n-ai mai fi tu… Sărmane Dionis!… Te mai crezi suplinitor calificat la Liceul Teoretic din Cuca Măcăii!…
TĂNĂSESCU: Nu, mă… Lasă-mă să-ți explic. Mă gândeam… Reflectam…
DOBRESCU: E totuna… Sau nu e… În sfârșit, ce ți-a mai trecut prin căpățâna aia influențată de postmodernism?…
TĂNĂSESCU: Reflectam la ursitoarele noastre. Ce soartă ne-au hărăzit… Ca profesori, ne-am ratat viața în cloaca aia școlară de la Cuca Măcăii. Departe de lumea bună a învățământului național. Auzeam de reforme, dar nu le-am văzut niciodată. Auzeam de schimbări, dar la Cuca Măcăii totul a rămas înțelenit ca-n ziua dintâi…
DOBRESCU: Citează sursa!
TĂNĂSESCU: Dracu!… Pe urmă, am acceptat conversia profesională. Am ajuns văcari; alte deziluzii…
DOBRESCU (ridică tonul): Cum, mă?… N-ai boi?… De bine de rău…
TĂNĂSESCU: La naiba!… Ai… Dar unde-i paști?…
DOBRESCU (uluit): Cum, unde?…
TĂNĂSESCU (ridică tonul): Locul tău de muncă unde e?… Nea Nicolae Grigorescu își păștea vitele pe pășunea tradițională, ca moșii și strămoșii noștri… Noi, pe pârloagă… Nu s-a făcut grâu, a crescut mohorul… La anul, poate fi aici iarăși grâu… sau porumb… sau floarea-soarelui… iar noi… Văcari pe o altă pârloagă…
DOBRESCU (acceptând): Mda… Am priceput… Din nou, suplinitori… Dumnezeule, nu mi-a trecut prin cap: ieri – profesori suplinitori, azi – văcari suplinitori… Nu mai e de trăit…
TĂNĂSESCU (revoltat): Și-atunci, cum să nu te revolți? Toți colegii noștri și-au aflat locuri călduțe și stabile în sorbonelele din oraș. Nea Grigorescu a făcut carieră artistică, profitând de stabilitatea unei pășuni tradiționale… Noi?…
DOBRESCU (înalță din umeri): Suplinitori, cum ai spus. Dar încă nu-i rău, Tănăsescule…
TĂNĂSESCU: Cum nu-i rău?… Ce mai vrei, ca să-l simți cum ți se înăbușe pe zi ce trece personalitatea intelectuală?!…
DOBRESCU: Har Domnului, că mai ai pe cine suplini… Când nu… Dar mai bine dă-ți peste gură. N-avem nicio putere…
TĂNĂSESCU: Ba am… Pot să mă plâng. (râde nervos): Noroc că boii noștri nu sesizează diferența dintre ceea ce le oferim noi și ce ar fi putut obține, dacă ne-am fi racordat și noi la Reforma Națională…
DOBRESCU: Aia e în învățământ, Tănăsescule…
TĂNĂSESCU: Ba e peste tot… În schimb, boii noștri n-au avut parte nici de pășunea strămoșilor lor… Vai de soarta lor!…
DOBRESCU (schimbă vorba; admirativ): În pârloagă, cresc macii, Tănăsescule… Ce frumusețe a mai lăsat Dumnezeu pe pământ!… Macii ăștia ca sângele… Vitele au mai multă înțelegere pentru esteticul din natură decât noi, intelectualii.
TĂNĂSESCU (zeflemitor): Și la ce le folosește?… Macii se scutură. Nimic nu e veșnic. Peste toate, o lopată de țărână se depune…
DOBRESCU: Coșbuc?…
TĂNĂSESCU: Eminescu. (se întinde cu fața spre cer, închide ochii): Nu voi mormânt bogat… Să-mi fie somnul lin… La marginea mării…
DOBRESCU (visător): Minulescu… Mările… Întinderi nesfârșite, țărmuri necunoscute, exotice… Corăbiile…
TĂNĂSESCU (îl corectează): Eminescu… Minulescu se studiază în semestrul al doilea… N-am mai prins. Ne-au expulzat…
DOBRESCU (cu indignare în glas): Nu-mi place cuvântul.
TĂNĂSESCU: Îți place, nu-ți place…
DOBRESCU: Nu e potrivit… Ne-au determinat să plecăm… E cu totul altceva… Albatroși neînțeleși.
TĂNĂSESCU: Șekspir…
DOBRESCU: Nu, Bodler…
TĂNĂSESCU (concesiv): Ei… Tu ai predat franceza într-o vreme… Totuși, la consiliul ăla de pomină au fost transparenți…
DOBRESCU: Sigur… În felul lor… Trăind în cercul vostru strâmt…
TĂNĂSESCU: Norocul vă e rece…
DOBRESCU: Nu… Norocul vă petrece…
TĂNĂSESCU: Eminescu?…
DOBRESCU: Nu, Hiperion… Ci eu în lumea mea mă simt…
TĂNĂSESCU (schimbă tonul): Se scutură macii… Și ce miros!…
DOBRESCU: Dumnezeiesc…
TĂNĂSESCU (împăcat): Bine c-am scăpat… Școli îmbâcsite… Clase îmbâcsite… Copii îmbâcsiți… Pe când aici…
DOBRESCU (sentimental): Miroase-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie…
TĂNĂSESCU (pe același ton): Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere… Dimitrie Anghel…
DOBRESCU (întărind): Dimitrie Anghel… Păcat că l-au scos din programa școlară!
TĂNĂSESCU: Ascultă: somn bun ș-odihnitor, natură, somn bun cântărilor vieții; azi prețuiesc tăcerea morții, veni-va altul poate-odată ca prin povești să te trezească spunându-ți vorba fermecată, eu prea sunt trist…
DOBRESCU: Dă-mi voie: Și-n mintea mea, ca într-un templu în care-au plâns dureri profane, se face liniște și pace pe-ncetul ca-ntr-o sihăstrie. Eu care-aș fi murit viața învinsă de melancolie și unde numai trandafirii mai cern petale diafane…
TĂNĂSESCU: Și unde numai macii roșii…
DOBRESCU: E cam același lucru. Trandafirii, macii… mai expresivă mi se pare metafora personificatoare: mai cern petale diafane…
TĂNĂSESCU (schimbă direcția privirii): Grigorescu…
DOBRESCU: Dimitrie Anghel… Ce-ți veni cu…
TĂNĂSESCU: Înjugă boii…
DOBRESCU (cu reproș): Măi, Tănăsescule…
TĂNĂSESCU: Privește într-acolo. Peste două pârloage…
DOBRESCU: Trei…
TĂNĂSESCU: Peste două… Pășunea satului… Islazul…
DOBRESCU (se ridică în capul oaselor): Da, văd… O fi Nicolae?…
TĂNĂSESCU: Cine altul?
DOBRESCU: Nu-mi dau seama…
TĂNĂSESCU: Carul… Boii… E el, dă-l dracului!
DOBRESCU: Nea Nicolae… Nu-mi dau seama. Ne desparte pârloaga… E prea departe. (se prăbușește pe spate): Cât întuneric stă la pândă la agonia unei stele…
TĂNĂSESCU: Poftim?…
DOBRESCU: Se scutură macii, Tănăsescule (închide ochii): Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat ușor subt lună în căutarea altei forme desăvârșite și eterne…
II
(Văcarii dorm somn greu, cu fața îngropată în iarbă. Totul, în jur, e luminat ca ziua datorită mulțimii stelelor și a lunii. Ceva mai departe, vitele celor doi foști profesori de literatură, contemplă, sătule și odihnite, cerul. Sunt patru boi bine dezvoltați, patru masculi, care, cel puțin deocamdată, nu simt nevoia unui acompaniament feminin. Nu-s țesălați, dimpotrivă, au ciulini înfipți peste tot, în coadă, pe coapse și după urechi. Rumegă și numai în răstimpuri își dau capul pe spate, copleșiți de o tainică chemare.)
ÎNTÂIUL BOU: Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde. Ce iertător și bun ți-i gândul, în preajma florilor plăpânde! Râd în grămadă: flori de nalbă și albe flori de mărgărint, de parc-ar fi căzut pe straturi un roi de fluturi de argint.
AL DOILEA BOU: Sfioase-s bolțile… Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară…
AL TREILEA BOU: Atâtea amintiri… Stropi de sânge…
AL PATRULEA BOU: La naiba!… Ah, amintirile!…
ÎNTÂIUL BOU: Se scutură macii…
AL DOILEA BOU: În sfârșit… De când așteptam clipa asta… Drogul semințelor va slăbi puterea pământului. Îl va preface în somn.
AL TREILEA BOU: Ca pe stăpânii noștri. Au adormit deja…
AL PATRULEA BOU (privește spre cer): Am descoperit-o… Steaua cea mare este acolo unde bănuiam.
AL DOILEA BOU: Luceafărul… Lasă-l să doarmă… În universul lui, altceva mă interesează…
ÎNTÂIUL BOU: Nu doarme… Este numai nepăsător, așa cum a avertizat-o pe dada Cătălina… Rece…
AL TREILEA BOU: Nemuritor și rece… Eu nici astăzi n-am priceput la ce a făcut aluzie cu răceala lui: nemuritor sau nepăsător?
AL PATRULEA BOU (scutură din cap): Las-o baltă!… Cât s-au mai ciorovăit pe chestia asta stăpânii noștri! Vă mai amintiți?
AL DOILEA BOU: N-am băgat de seamă… Și nu-mi fac cine știe ce iluzii că în noaptea asta voi reuși.
ÎNTÂIUL BOU: Încearcă… Încercarea moarte n-are… Deși nu văd cum ai să te descurci singur. Chiar și la Carul Mare trebuie înjugați doi boi.
AL DOILEA BOU: Ignor turnul de fildeș. V-aș lua pe toți dacă s-ar putea. Mă tem însă că nu vom putea schimba destinul: trebuie să fiu singur… Să-mi asum de unul singur încercarea vieții mele.
AL PATRULEA BOU: Cum hotărăști… În opinia mea, îți asumi în mod gratuit acea doză de nefericire rezervată căutătorilor de absolut.
AL DOILEA BOU (nostalgic): Mă obsedează Carul Mare… O noapte mi-ar fi de ajuns… Să-l plimb câteva ceasuri de-a lungul și de-a latul cerului.
AL TREILEA BOU: Și pe urmă?…
AL DOILEA BOU: Ce mai contează?…
AL PATRULEA BOU: Contează… Entuziasmul tău de-acum… Chiar reușita… Vei plăti un preț mult prea mare tot restul vieții… Suferința de-a fi atins absolutul… Nu știu cum să-ți explic… Dar simt… Simt că va fi groaznic…
AL DOILEA BOU: După ce ai simțit în ceafă jugul Carului Mare?… Dumnezeule!… Ce mai contează?…
ÎNTÂIUL BOU: Lăsați-l!… (către al doilea bou): Încearcă… Este opțiunea ta… Te-aș urma dacă aș putea să cred…, dar nu e posibil… Pentru mine și tovarășii noștri, un car țărănesc e prea de ajuns dacă știm că-n el se găsește și olecuță de iarbă mustoasă și dulce de rumegat.
AL TREILEA BOU: Noi nu-l avem nici pe ăla. Stăpânii noștri sunt abia la începutul carierei, după reconversia profesională. Când și când, împrumută câte un car de la unul și de la altul.
AL DOILEA BOU (muge lung).
ÎNTÂIUL BOU (către al treilea și al patrulea): Dați-vă deoparte… Trebuie să fie singur. Căutătorii de absolut au fost totdeauna spirite singuratice…
AL TREILEA BOU: Și neînțelese…
AL PATRULEA BOU: Atunci, să ne prefacem că nu-l înțelegem…
AL TREILEA BOU: Ar fi păcat să ne punem de-a curmezișul în fața fericirii sale… Ne-a fost tovarăș bun…
AL PATRULEA BOU: Și ne va fi în continuare… Aspiră cât aspiră la Carul Mare, dar de mâine își regăsește condiția precară de bou obișnuit. Altfel, crapă de foame. Nu trăiești din aspirații.
AL DOILEA BOU (muge lung, către cer; are ochii spălăciți, aproape ieșiți din orbite): Șapte părți din mine simt deja impulsul să se dezlănțuie care-ncotro, numai capul e imobilizat într-o cumpănă din care nu se poate desprinde. (muge prelung) Înțelenit e totul. Mi s-a năzărit că zăresc șapte brazde, când totuna e cerul: pârloagă cu nostalgia noului rod… Cine m-ajută?… (muge) Ajută-te singur, am auzit. Ai două coarne puternice; luna – doar unul… Cum?… Nu-mi răspunde… Îți vreau sfatul!… (muge prelung) Tace… Semn de înțelepciune: promisiunile nu desțelenesc, nu ară, nu îngroapă sămânța… Luna o știe mai bine decât boii chiar dacă are un singur corn… Dă târcoale Carului Mare, îi mai unge osiile, din când în când, se mai răstoarnă în el, ațipind pentru o noapte, două… Activitate vag neproductivă de care Regina e conștientă, nici vorbă… (scutură convulsiv coarnele spre astrul selenar) Conștientă sau nu, rezultatele se observă: pârloaga se întinde ca o pecingine, stelele au devenit verzi, nu mai au nimic din cărămiziul de altădată, iar noi, cei tereștri, ne aliniem la noua ordine cosmică (muge). Exact: ne sincronizăm, imitând clorofilicul, pe urmă ne vedem de pârloaga noastră, pe care putem s-o întindem în lung și-n lat, hăt, cât vezi cu ochii…
(Pe cer – fulgere. Al doilea bou înalță coarnele către cer, dobândind un corp de animal fabulos. Ceilalți boi se strâng unii într-alții, speriați.)
PRIMUL BOU (grav): Ce l-a găsit pe confratele nostru? A stârnit furtuna…
AL TREILEA BOU: Nu cred în superstiții. După căldura de peste zi, era de așteptat o ploicică zdravănă. S-a mai întâmplat și altădată.
AL PATRULEA BOU: Nu sunt partizanul ideilor niciunuia dintre voi. Dar nici nu pot face abstracție că tovarășul nostru a devenit de nerecunoscut: o făptură ciudată, un bou zburător…
AL TREILEA BOU (către al patrulea): Iluzie optică… Ceea ce ai luat drept aripi sunt, pe de o parte, propria umbră evidențiată de lumina lunii, iar, pe de altă parte, forma greabănului, mărit prin surescitarea nervoasă provocată de consumul exagerat de sămânță de mac. Toată ziua n-a făcut decât să pășuneze în pârloaga cea roșie.
AL PATRULEA BOU: Ca un vampir… De când mă știu, am evitat tot ceea ce este roșu.
AL TREILEA BOU: Culoarea asta aduce numai necazuri (cătând spre al doilea bou): Privește-l… Coarnele lui au deja ceva din vinovăția sângelui.
AL PATRULEA BOU: Vinovăția focului…
ÎNTÂIUL BOU: A măcelarului…
AL PATRULEA BOU (retrăgându-se cu spatele): Halucinantă vedenie… Mai că-l cred în stare să-și înjuge gâtul la Carul din înaltul cerului. Și-atunci…
AL TREILEA BOU: Inutil să încerce. N-ar ajunge la niciun rezultat. Îi lipsesc îndemnul stăpânului și încurajările biciului, componente tradiționale ale conștientizării aratului ca NECESITATE.
AL PATRULEA BOU: Mă tem că neghiobia de-a se înjuga la un car prea mare față de puterile sale i-ar fi fatală. L-ar pierde și pe el, și pe noi. Gândiți-vă ce consecințe ar avea prăbușirea unui asemenea atelaj (muge prelung).
III
(Bubuituri repetate. Cerul este săgetat de fulgere. Boii îngenunchează, își vâră coarnele în otava amestecată cu țărână. În picioare, al doilea bou muge sălbatic, repezind convulsiv coarnele către cer. Văcarii se trezesc brusc.)
TĂNĂSESCU (se ridică în capul oaselor): Ce-a fost asta, Dobrescule?
DOBRESCU: Ce poate să fie, Tănăsescule?… Se deschid băierile cerului. Nu cred că scăpăm neîmbăiați în noaptea asta.
TĂNĂSESCU (schimbă tonul): Băi, și tocmai visam că directorul ăla de la Cuca Măcăii striga la mine… Băi, și cum striga!… Era în stare să mă pocnească…
DOBRESCU (surprins): Ce-avea cu tine?… Tipul nu s-a purtat niciodată cu mine nedelicat. Nici când m-a anunțat că din semestrul al doilea nu vrea să mai colaboreze cu noi.
TĂNĂSESCU: Ei, bine, asta visam… Urla tipul că nu-l mai interesează mutra mea… Că pentru câteva clipe îmi suportă doar spatele… Pe urmă, să mă fac nevăzut… (ridică tonul) Băi, dacă nu-i făceam pe plac, mă și pocnea, ține minte ce-ți spun… De ce râzi?…
DOBRESCU: De întâmplare…
TĂNĂSESCU: Aiurea, a fost doar un vis.
DOBRESCU: Nu de întâmplarea ta… De întâmplarea că și eu am visat cam la fel…
TĂNĂSESCU (se scarpină după ceafă): Dracu!…
DOBRESCU: Același conflict interuman, dar la alt nivel…
TĂNĂSESCU (ridică tonul): Dracu!…
DOBRESCU (convingător): Pe crucea mea!… Se făcea că eram în audiență la Inspectorul General… Mă reclamase directorul…
TĂNĂSESCU: Dracu!… Te primise, în sfârșit, nea Mutră în audiență?… Bineînțeles, la intervenția directorului, care-i era amic… Hai că-i bună!…
DOBRESCU: Aiurea, mă primise… N-am cerut așa ceva… Mă chemase la el ca să mă beștelească…
TĂNĂSESCU: Înțeleg… O reclamație… Directorul liceului, cum ai spus…
DOBRESCU: Nu mă așteptam la una ca asta… M-am dus… Spun secretarei de ce sunt acolo cu noaptea-n cap, asta îmi întinde o coală: Fă cerere… Ce să cer, Doamnă?… Domnul General mi-a ordonat să mă prezint chiar în dimineața asta la dumnealui. Am venit… Toanta, c-o știi, nu, că fără cerere nu se acordă audiență… Bine, doamnă, dar eu nu vreau audiență, eu… Vrei, nu vrei, ăsta-i ordinul Generalului… Ceri audiență și te primește. Altfel, nu…
TĂNĂSESCU (uluit): Și-ai cerut audiență… Dracu!…
DOBRESCU: Am făcut cerere, am intrat la General…, restul îl știi…
TĂNĂSESCU (ridică tonul): Ce să știu?… Care rest?…
DOBRESCU: Ca și la tine… Numai că la alt nivel… Nu directorul, ci inspectorul Mutră…
TĂNĂSESCU: Adică, fața, spatele?…
DOBRESCU: Exact… Dar la alt nivel interuman… Și justificat… În felul lui, că-l știi… Ție, am priceput, nu ți s-a spus de ce… Fața, spatele… Divorțul, într-un cuvânt…
TĂNĂSESCU (cu voce moale): Hmm… Nu știu… Nu rețin niciodată amănuntele, după vis.
DOBRESCU (schimbă tonul, convingător): Ei, bine, mie mi s-a reproșat că, în loc să fac școală cu copiii, fac literatură… Păi bine, domn General, sunt profesor de limba și literatura română… Ce altceva doriți să fac?…
TĂNĂSESCU (surprins): Ai avut curajul, i-ai spus asta?…
DOBRESCU: Nu… Replica mi-a venit în cap când deja coboram scările Inspectoratului val-vârtej… Ei, vise…
(Tună și fulgeră. Unul dintre boi muge sălbatic și joacă pământul cu copitele. Continuă să-și agite coarnele către cer. Are ochii ieșiți din orbite. Cei doi văcari se apropie de el în vârful picioarelor.)
TĂNĂSESCU (încearcă să-l ia cu binișorul): Ce e, tăurașule, ce se întâmplă, Joian?
DOBRESCU (îl mângâie pe cerbice): Te-ai speriat, tăticule?… Bietul meu tăuraș!
(Boul agită coarnele spre cei doi văcari. Muge răgușit. Ex-profesorii sar în lături. După câteva momente de uluială, își revin.)
DOBRESCU (reflexiv): Câți boi avem noi, Tănăsescule?
TĂNĂSESCU (se crede luat peste picior): Ai orbul găinilor?… Sunt patru.
DOBRESCU (pe același ton): Patru boi… Și câte care?…
TĂNĂSESCU (îl fixează agresiv): Băi, tu ai inhalat deodorant de mac? (mai calm): Cum câte care?… N-avem niciunul. Am pornit afacerea, deocamdată, cu câțiva boi…
DOBRESCU (meditativ): Puțin profitabilă, deocamdată… Chiar dacă avem patru animale tinere și viguroase.
TĂNĂSESCU (convingător): Ei, o să vină și profitul…
DOBRESCU: Uite, nea Nicolae profită din plin, deși are numai doi boi.
TĂNĂSESCU: Grigorescu?… Da, bă, dar ăsta are și car. Carul lui cu boi e cunoscut în tot ținutul. Noi, deocamdată…
DOBRESCU (ridică tonul): Asta e… A venit momentul să facem următorul pas…
TĂNĂSESCU (evaziv): Hmm!… Știu și eu, dar cum?…
DOBRESCU (pe același ton): Iată cum… Vindem un bou, cumpărăm carul… Chiar un car mai mic, cu ce bani căpătăm pe bou. (interogativ): Cum e carul lui Nicolae Grigorescu?…
TĂNĂSESCU (buimac): Cum, cum e?…
DOBRESCU: Mare, mic?… Uite, că nu m-am gândit.
TĂNĂSESCU (înalță din umeri): Nici eu… Dacă e vorba, contează mai puțin carul… Important…
DOBRESCU (exuberant): Ești deștept, bă!… Ți-a venit mintea de pe urmă… Importanți sunt boii, bă!… Câți boi trag la car… El are doi, noi patru… Să-l văd atunci, ne mai concurează? (distrat): He, he, he !… (entuziasmat): Bă, bun e capitalismul ăsta!
TĂNĂSESCU: Bun… Adevărul este că-mi pare rău de boi… De fiecare dintre ei… Îmi dau însă foarte bine seama că n-am încotro. Un bou sacrificat poate însemna o speranță de împlinire pentru ceilalți; pentru cei trei boi rămași și pentru următorii pe care-i vom achiziționa mai târziu.
DOBRESCU (puțin contrariat): În ce sens? Fii mai explicit.
TĂNĂSESCU: Mă gândeam la un car… Boii fără car pot fi orice, numai boi nu.
DOBRESCU (ironic): Capre mai mari…
TĂNĂSESCU: Spune-le cum vrei… Dar, așa cum în breasla noastră, de pildă, profesorul fără catedră este un intelectual inutil pentru societate, tot astfel, boul fără car nu înseamnă nimic pentru agricultură.
DOBRESCU (își freacă buricul urechii părând că reflectează): Mda. Comparația nu mă deranjează. Fie că ne place fie că nu, suntem în situația acestor ființe, aș spune mitologice. Boul a dezvoltat o mitologie de excepție la toate popoarele.
TĂNĂSESCU (ridică tonul): Exact!… În vremurile mitice, boilor și învățaților li se înălțau socluri. Cu forța erau ridicați pe ele: bă, voi aici să rămâneți, să vă vadă toată lumea; și să vă aprecieze; și să vi se închine vouă…
DOBRESCU: Ca la zei…
TĂNĂSESCU: Aproximativ… Să nu deviem!…
DOBRESCU: Revenons à nos moutons!…
TĂNĂSESCU: A nos boeufs…
DOBRESCU: Exact…
TĂNĂSESCU: Cred că nu vom face o afacere rea dacă chiar mâine vom duce la abator boul ăsta care dă semne evidente de boală. Cu banii obținuți pe el cumpărăm un car… Ce ochi o să facă Grigorescu… Mamăăă!
DOBRESCU: Tot ținutul… Carul cu trei boi… Mamăăă !… Și eu tot la boul ăsta m-am gândit. Nu e în apele lui. Ori a înghițit o sârmă și-i perforează stomacul, ori e, Doamne ferește, boala vacii nebune…
TĂNĂSESCU (iritat): Bate-te peste gură!…
DOBRESCU: Mă bat, dar asta nu rezolvă nimic. Tu nu-l vezi cât e de agitat? În curând, ne poate lua în coarne și pe noi și pe celelalte vite. Rămânem în sapă de lemn dacă ratăm și acum, după ce am ratat concursul de titularizare în învățământ… Nici profesori, nici văcari… Ce ne facem pe pârloaga asta?… Nici iarba nu ne scoate din iarnă…
TĂNĂSESCU (nervos): Bate-te peste gură !… Ce mai e până la ziuă… Dimineață, la prima oră, ne descotorosim de el… Cât e ceasul?…
DOBRESCU: Nu-l mai am de doi ani… Ceas vechi cu cadran de aur, de la tata lui tata… L-am făcut cadou inspectorului de la personal, care mi-a oferit, în schimb, o jumătate de catedră la Liceul Teoretic din Cuca Măcăii…
TĂNĂSESCU (indiferent): Știu povestea… Vorba-i că a cam trecut noaptea. (privește lung la boul agitat): Suferă, nenorocitul!… Moartea-i va fi o binevenită izbăvire…
DOBRESCU (cu tristețe în glas): Și o încununare a unei vieți trăite fără rost…
TĂNĂSESCU (pe același ton): Nu din vina lui. Ce putea să facă pe pârloaga asta?…
DOBRESCU (acceptă observația colegului): Nu, nici vorbă!… N-am spus că din vina lui… Adevărul este că această noțiune, vina, nici nu are o determinare clară. Un cuvânt cu o semnificație ambiguă: niciodată nu ne aparține. Totdeauna aparține altcuiva…
IV
(Ultimele fulgere se sting. Cerul este ca un ciur, iluminat de mulțimea stelelor. Norii s-au risipit, ca și cum n-ar fi fost. Al doilea bou îngenunchează, dar continuă să privească spre înalt. Ceilalți boi îl privesc cu compătimire.)
PRIMUL BOU: Miresme dulci plutesc în aer sub bolți umbrite de liane și-i liniște-n pârloaga toată și pace ca-ntr-o sihăstrie…
AL PATRULEA BOU: În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie; din flori de mac, ici-colo, pică petale roșii, diafane…
AL TREILEA BOU: Nici glas de greier nu s-aude măcar să-nalțe imnul vieții, să rupă liniștea țesută în jurul celui ce-o să moară…
AL PATRULEA BOU: Își face cuib uitarea tristă și pacea crește funerară.
AL DOILEA BOU (muge ușor, încercând să-și mențină grumajii ridicați): Cu visuri, cu gândiri frumoase, cu fantezia mea, cu viață, învins de-o milă nesfârșită aș vrea să-npoporez natura, dar coarnele îmi cad trudite și mută îmi rămâne gura, simțind nelămurit în mine că numai liniștea-i măreață. (pleacă fruntea, își sprijină coarnele în țărână): Somn bun ș-odihnitor, natură, somn bun cântărilor vieții. Azi prețuiesc tăcerea morții… Veni-va altul poate-odată ca prin povești să te trezească spunându-ți vorba fermecată… Eu prea sunt trist…
CEILALȚI BOI (în cor): Pe cerul palid s-aprind iar zorii dimineții…
Cortina