Carmen Firan este unul dintre cei mai harnici și prolifici scriitori români din străinătate și o prezență constantă în țară, la târguri de carte și festivaluri literare. A publicat circa 30 de volume de poezie, proză, eseuri și dialoguri – cărți traduse în multe limbi. Este autoare de piese de teatru și scenarii de film. La New York, unde s-a stabilit din 2000, are o activitate prodigioasă: e membră a Societății Poeților Americani și a PEN American Center din New York, publicând cu o regularitate remarcabilă. Între 1997 și 2002 a fost director de programe la ICR New York. În 2002 a primit Premiul pentru poezie al revistei The New York Review of Books. Este coeditor al antologiei de poezie americană contemporană, Locul nimănui și al antologiei de poezie română modernă și contemporană, Născut în Utopia (2006), precum și al antologiei Străin acasă. Poezie contemporană americană cu accent (2008) – ca să transcriu doar câteva detalii din fișa biobibliografică atașată celui mai recent volum al său.
Ultimii doi ani au fost rodnici, mai ales pentru Carmen Firan prozatoarea. În 2018, la Polirom, i-a apărut romanul Umbra pierdută – istoria adaptării, integrării sinuoase a unui cuplu de intelectuali români emigranți, un scriitor și o balerină, într-o Americă a visurilor, dar care ascunde în spatele ambalajului sclipitor ferocitatea unui animal de pradă. E și o parabolă a suspendării între două lumi, cea din care ai plecat și cea în care ai ajuns, fără să cunoști împlinirea, o dramă exemplară (reversul umbros al libertății) pentru mulți intelectuali est-europeni fugiți de dictatură dincolo de Ocean.
Celălalt roman, În apele facerii (Polirom, 2019), expune o situație pe undeva asemănătoare: povestea unei inadaptări funciare, dar de data asta chiar acasă, în țara ta. Carmen Firan se întoarce la o etapă anterioară biografiei sale americane, mai exact la deceniul opt și ultimul al regimului comunist din România, pentru a-și încheia niște socoteli mai vechi, un proiect literar început în acei ani. A fost asemenea unor semințe ascunse în raniță, cu care a traversat Atlanticul, așteptând să încolțească într-un mediu mai prielnic, irigate de o minte creatoare, cum glăsuiesc și versurile lui Walt Whitman, alese ca motto al cărții.
Carmen Firan construiește niște caractere în jurul metaforei ne-nașterii, a omului nefericit, frustrat de șansa plenitudinii. Personajele cărții – naratorul-arhitect (nu-i știm numele) și prietena sa, Dora, se simt nenăscuți, nu în sensul ne-coacerii, al retardării, al competiției pierdute (acestea vin ca o consecință), ci al nepotrivirii lor structurale cu lumea în care au fost aruncați, al inacceptării ei. Un dat, nașterea – resimțită ca o povară, ca o eroare de calcul sau de program – le provoacă senzația de absență, de artificiu, de plasare într-un cadru absurd. O mărturisește bărbatul-narator:
„Mama n-a putut mulți ani să aibă copii și, deodată, am apărut eu. Ea zice că m-a născut într-o dimineață de luni. Așa o fi. Cade bine să-ți numeri viața de la un început de săptămână. Apoi, a pornit scandalul, iar eu am plecat de acasă. Nu puteau înțelege că, deși mama m-a născut, eu continuam să pretind că nu mă născusem încă. Bunica murise și nu a fost cine să-mi sară în ajutor. Am fost acuzat că sunt prea răsfățat, ca orice copil avut la bătrânețe. Că e un moft și o bravadă. Că n-am mai găsit cu ce să fiu original decât afirmând așa o prostie. Furia lor s-a transformat cu timpul în milă. Revolta, în resemnare. Afirmația mea, în convingere. Mama a ajuns chiar să spună că e vorba de o obsesie. Ba mai mult, de o boală. Boala de a te simți nenăscut. Dacă am fi trăit în America, poate că s-ar fi găsit medicamente și pentru asta. De argumentele mele nu aveau nevoie. Mă priveau, deci existam. Trăiam în aceeași casă cu ei, eram normal, un copil obișnuit, așa că mă născusem.” (p. 12)
Ambii protagoniști trăiesc relații improprii. Naratorul stă cu Marta, după ce avusese și o soție, Laura, fată de nomenclaturist, de care a divorțat. Nu o mai iubește nici pe Marta – e prea telurică, previzibilă și-i ia peste picior obsesia lui că nu s-a născut. Dora e măritată cu Andrei. În ciuda unui început romantic – într-o drumeție, când s-au cunoscut, el i-a supt din rană veninul unui șarpe care o mușcase de picior… – e un inginer, și el cu picioarele înfipte de nădejde în solul patriei (deși nu atât de temeinic, cum se va vedea), preocupat de uzină, de producție și plecat mereu în deplasări de serviciu. În aceste condiții, apropierea celor doi „nenăscuți” s-a produs firesc: „Adevărata noastră legătură nu s-a tras nici de la pat, unde funcționam bine, nici de la spiritele noastre încărcate, capabile să scoată scântei cât să aprindă toate felinarele de pe stradă, ci de la sentimentul că nu aparțineam lumii aceleia. Eram amândoi niște neterminați care nu voiau nici măcar să se nască. Doar că începuserăm să ne aparținem unul altuia. Și de aici, ni s-a tras cu adevărat tot ce a urmat.” (p. 49)
Această incongruență fundamentală se manifestă și în raport cu ceilalți, într-o atmosferă politică făcută să le accentueze inadecvarea (comună, de altfel, multor români, așa încât romanului i se poate atribui cu justificare calificativul „sociologic”, după cel erotic și psihologic). Carmen Firan nu insistă pe denunțarea regimului, vorbește cu „o seninătate amară” (Daniela Zeca-Buzura) despre aceste lucruri. Realitățile românești transpar ca o pâclă înecăcioasă din care nu lipsește suspiciunea generalizată, microfoanele Securității plantate în locuințe, prietenii-turnători, obsesia fugii în Occident etc. O atmosferă de plumb, filtrată de sensibilitatea aeriană a protagoniștilor, dar uneori redată și direct, cum e secvența în care Dora abia reușește să scape din labele unui ștab de partid (acesta îi cere favoruri sexuale, pentru a-i aranja transferul din provincie, unde făcea naveta la o școală).
Sau petrecerea dată de un cuplu într-un apartament – o felie, un eșantion caracteristic al Bucureștiului literar-artistic: un mare prozator, avar și narcisiac, „însoțit de nevasta lui cumsecade”, un compozitor gras cu femeia lui apatică, un tânăr scriitor, prea repede grizat și înfierbântat de alcool, o actriță-vedetă și soțul ei – poet și el de calibru, fiica unui regizor, tot ea și pictoriță cu vernisaje la Viena (încearcă să-l seducă pe arhitectul nostru „nenăscut”), un redactor de revistă, timid și apoi tot mai locvace, o frustrată actriță de provincie și soțul ei, faimos actor din Capitală, certându-se în văzul lumii… Discuții și încrucișări de replici, directe sau sugerate, trimiteri străvezii la „filosofii noștri disidenți, în refugiu ales” etc. Un banchet cvasi-platonician, numai bun de fixat pe o peliculă de film, cu zoom-uri de efect și zig-zaguri de cameră semnificative, surprinzând priviri, crispări, tăceri, atingeri, vorbe-n doi peri și tirade patetice, gesturi studiate și reacții spontane, alcătuind o frescă umană, ancorată într-un timp concret, recognoscibil…
Câteva voci narative se împletesc în roman ca iedera pe un zid – relatarea de la persona I a celor doi protagoniști (amintiri, mărturisiri, vise) și cea la persoana a III-a, auctorială, completându-le, oferind necesara privire din exterior. Această succesiune a discursurilor modelează și intervenția personajelor de rang secund: tanti Matilda, o ghicitoare în cărți, care-i tălmăcește dilemele Dorei; Sabina, o altă prietenă a ei, pragmatică, bine inserată în realitate: vânează mereu o „partidă reușită” cu un străin și sfârșește, ironic, într-un accident de echitație în Umbria (după ce-și dorise foarte tare un cal al ei!), unde-și urmează soțul italian. Excentricul pictor Tomescu e făcut de asemenea, prin tachinările sale, să-i ațâțe arhitectului abulic pofta de viață, plonjonul în „apele facerii”, refuzul mediocrității.
Tulburătoare, profund angajante, sunt paginile despre moartea mamei protagonistului-narator în urma unei operații de cancer într-un spital. Plicurile pe care le strecoară acesta în buzunar personalului medical, de la celebrul chirurg, până la ultima infirmieră, goana lui să-i aducă sânge mamei de la laboratorul spre care n-avea cine să meargă. Scena de la urmă cu tatăl său, șezând pe o bancă, plângând, și pasărea care s-a pus la picioarele lor, privindu-i, apoi luându-și zborul „cu un fâlfâit omenesc de aripi”, trimite la riturile străvechi ale trecerii, la metamorfozele sufletului după moarte.
Subtilă captatoare a stărilor psihologice, cum e, de pildă, intruziunea decorului urban, cu mulțimea lui de sunete și figurații umane, în interstițiile dialogului tensionat al personajelor, scriitura lui Carmen Firan e îmbibată de o poeticitate organică, e un fel de transcriere a ființei, cu glisări ușoare de la real la oniric. Dora: „Cu o mână tot mai rece și tot mai albă șterg un petic de fereastră, mereu cu mișcări egale, până când ea îmi trece dincolo de sticlă. Întind degetele și simt orașul, pulsațiile lui în liniile din palmă, pot să recunosc respirații, chiar pot să simt etaje de viață și mâna mea tresare, strânge aerul greu, îngheață.” (p. 176)
De altfel, autoarea își manifestă apetitul pentru fabulos și fantastic încă de la primele pagini ale cărții. Răstorn cronologia romanului în acest comentariu al meu, așa cum își lasă un copil bucățica cea mai gustoasă la sfârșitul mesei. Căci chiar despre un episod din copilărie este vorba aici, unde senzorialitatea dilatată de imaginație a băiețelului de 13 ani – a naratorului „nenăscut” –, aflat într-o vacanță de vară, la bunici, creează tablouri feerice. O lume fascinantă, în care e loc și pentru descrieri, foarte suculente, ale unei rusticități primare, incredibile pentru copiii de azi, urbanizați și digitalizați, și loc de jocuri ale fanteziei și de istorii cu tâlc, mitice, din spița lui Borges și Marquez.
Cum este povestea timpului oprit: „Nimeni n-ar fi bănuit ce avea să aducă acea vară. După o iarnă miloasă, cu multă zăpadă și frig puțin, fusese o primăvară timpurie, neobișnuit de caldă. La început de aprilie, cireșele erau deja coapte și liliacul trecut. Plouase mult și totul mustea de viață. După atâția ani de secetă și inerție, pământul acela, pe vremuri fertil, abia așteptase să-și ia revanșa, să arate ce poate. Turna cu bogăție. Toate își ieșiseră parcă din minți. Păsările erau atât de grase că nu mai puteau zbura și se plimbau agale pe ulițe. Peștii săreau din râul de la marginea satului și oamenii îi culegeau dimineața din șanțuri. Porumbul depășise vârful copacilor, grădinile țăranilor explodaseră de zarzavaturi, încât păreau niște păduri tropicale. Animalele nu se mai țineau pe picioare după ce se îngrășaseră peste măsură și zăceau satisfăcute în umbră. Licuricii ajunseseră atât de mari, încât noaptea luminau satul ca ziua, astfel că se renunțase la lămpile cu gaz (…) Cum toate picau din cer cu nemiluita, nu mai muncea nimeni. Raiul pe pământ.” (p. 31)
Și, într-o duminică de august, în plin anotimp al belșugului și opulenței, Lala, vecina înțeleaptă a bunicii, un oracol al satului, i-a avertizat pe oameni că, dacă voiau ca minunea asta să nu se termine, să arunce toate ceasurile și să distrugă orologiul din turnul bisericii, pentru ca nimeni să nu știe ce zi și ce oră este. Așa vor opri timpul în loc. Și i-a avertizat să nu încerce să afle vreodată cât e ora: „Timpul va începe să curgă din nou, poate și mai repede ca înainte, căci va trebui să prindă din urmă vremurile în care a stat nemișcat.” (p. 35)
Vraja, bucla magică o va sparge chiar băiețelul-narator (demiurgul acelei lumi intrate în legendă). El nu-și va putea stăpâni curiozitatea în fața unui parașutist american căzut din cer – pesemne, ultima epifanie a minții sale zvăpăiate – care-i va dărui un ceas. Timpul își va pierde răbdarea (exact ca în finalul Moromeților, primul volum) și-și va vărsa toată furia peste acea comunitate idilică, evadată din istorie. Bunicul băiatului va fi arestat de Securitate, pârât de un consătean pentru cârtelile sale necugetate, la birt, împotriva orânduirii.
M-am întrebat de mai multe ori, în timpul lecturii, ce final va alege Carmen Firan pentru romanul ei. În apele facerii, metafora pusă la baza narațiunii, anunța nu doar tribulațiile unor intelectuali convinși că nu merită să te naști dacă visele îți sunt interzise, dar și viitorul, deși nimic nu-l prevestea în atmosfera României anilor ‘80. Autoarea nu forțează omnisciența, preferă să-și rămână fidelă convenției inițiale, orizontului opac în care-și situează personajele și imaginează posibilitatea unei sinucideri a celor doi iubiți, Dora și arhitectul ei, ca manifestare a libertății supreme, un salt în gol de pe trambulina unui ștrand pustiu, deasupra unui bazin golit de apă. Ar fi fost o soluție logică în ordinea subiectului, dar oarecum facilă, redundantă, după romanul precedent al lui Carmen Firan, unde omul care-și „pierduse umbra”, scriitorul român exilat la New York, se va prăbuși de la înălțime, va descrie cu propriul trup o acoladă în aer, ca un autograf pe ultima pagină a cărții sale nescrise.
Cei doi nu vor sări în gol, vor rămâne în viață. Pentru ei încă nimic nu e pierdut, binele și răul vor rămâne în balanță. E un deznodământ mai puțin „fatal”, mai puțin eroic, în viziunea amatorilor de finaluri „tari” de roman, dar mai aproape de adevărul condiției umane și mai aproape de speranță. Carmen Firan își iubește personajele dincolo de disperarea lor și le mai acordă o șansă, chiar și în cea mai nefericită dintre lumile posibile.
Carmen Firan, În apele facerii. Roman. Editura Polirom, 2019