André Gide scria undeva că un spirit își poate afirma complexitatea în domeniul unor relații complexe cu femeile. O confirmare ne-o oferă Sorin Lavric, într-un amplu eseu consacrat subiectului feminin. Startul scrierii l-a reprezentat ambiția autorului de-a răspunde provocării unui prieten mai vîrstnic care i-a mărturisit că se îndoiește de putința d-sale de-a produce „o mistică a femeii îmbinînd speculația cu literatura”. Ei bine, Sorin Lavric a ridicat mănușa, silindu-se și izbutind a demonstra „că raționamentul lucid, vărsîndu-se în trăirea mistică, își capătă împlinirea în ficțiunea literară”. Docta conștiință rațiocinantă, difidentă cum țepii unui arici a eseistului beneficiază astfel de prilejul unei deschideri spre sine însuși, cu un marcat efect confesiv. Nu fără ca d-sa să ia în considerare o serie de măsuri de precauție. Cea dintîi o reprezintă un veritabil idiom personal bizuit pe nenumărate vocabule, nu o dată însoțite de cîte un dicton, în sensul insolit al unui latinism tîrziu, depășind cu vreun secol și jumătate epoca memorabilă inclusiv datorită odobescianului Prandiulu academicu. Avem a face cu o, după toate probabilitățile, pedanterie asumată, explodînd într-o veritabilă feerie lingvistică. Unii termeni par de-a dreptul produși de eseist în temeiul cîte unui etimon: „frumusețe peridoneică”, „unghi peristaltic”, „aplomb iracund”, „ordin piroclastic”, „tăciune faviric”, „minte socordică”, „act symplegadic” ș.a.m.d. Climaxul procedeului îl constituie următoarea precizare trădînd formația inițială a autorului: „De origine medicală, unde semnifică un examen anatomo-patologic menit a depista cauzele morții unui pacient, docimazia are aici sensul de cercetare analitică (prin desfacere) a esenței feminine”. Urmează repertoriul considerațiilor speculative pe cît de numeroase pe atît de sobre pînă la rigiditate în vigilenta lor formulă. Eul auctorial se învăluie prudent în arborescențele abstracțiilor ca spre a dispune de o scuză atunci cînd își va dezvălui natura intimă. Multă vreme umblă pe cataligele unor asocieri, disocieri, clasificări, divagații ce-l țin deasupra solului mundan. Pentru ca, după ce și-a probat musculatura conceptuală aptă de ingenioase ilustrații gimnastice, Sorin Lavric să conceadă a se prezenta în postura de homo eroticus.
Nu fără a se comporta și aici, măcar pînă la un punct, pe potriva stilului temperamental propriu, distant, dubitativ, morn. „Eternul feminin” îl atrage neîndoielnic, dar cu prețul unor rezerve, a unor condiționări de sine, ducînd gîndul la un complicat ritual de inițiere intimă. Un gest necesar: protocolara abținere: „nu sunt un admirator al sexului frumos. Admirația cere recunoașterea ab initio a unei relații de superioritate: admiri pe cineva pe care îl bănuiești a fi deasupra ta, pe cînd femeia poate fi cel mult dorită, dar în nici un caz admirată. Neputința admirației vine din aceea că virtuțile pe care ți le transmite o femeie nu pot fi delegate. Ce este o delegare? Este transmiterea unei prerogative de sus în jos, printr-o învestire de la superior la inferior pe linie ierarhică”. Sau cu o grimasă de academism iritat: „Doar femeile cu apoteoză de nuri fac istorie. Dictonul dux femina facti, a cărui parafrazare ar suna: «istoria e făcută de femei», e valabil numai sub unghi ilecebric, nu sub cel spiritual și cu atît mai puțin sub cel moral”. Sau cu o acrimonioasă excludere pe criterii de vocabular curent (totuși se pare inevitabil): „mintea femeii moare sub unghi peristaltic, pierzîndu-și pofta de a jongla cu expresii prețioase, urmarea fiind că absoarbe vocabularul mediului prozaic în care respiră, cel mai adesea din acea uzanță ineptă a noțiunilor la locul de muncă”. O altă manevră de temporizare a denudării confesive o reprezintă clarificarea entităților feminine printr-un tabel care, spre a nu părea procustian, e însoțit de precizarea grijulie că „întreaga tipologie” cu pricina se regăsește într-însul. Deci un catalog exhaustiv (nume = stigmat): „Delia (mulier abscondita), Otilia (mulier ludica), Carmen (mulier rixosa), Maria (mulier domina), Irina (mulier fornicata), Diana (mulier placida)”. Sau aceleași șase efigii într-o variantă imaginativă: „Delia era un arcan, Otilia era un arlechin, Carmen un gheizer, Maria un trident, Irina o hidră, iar Diana un gargui”.
Pe linia unei apropieri epice apar portretele tipicelor nimfe. N-are importanță circumstanța că acestea ar fi produsul fanteziei, așa cum ține a sugera cochet autorul, sau și ale unei experiențe personale (ar fi aproape imposibil s-o excludem pe ultima, deoarece factorii își dau întîlnire într-o formalizare caracterologică străbătută de nemijlocitul fior eroticesc). Delia se cumpănește între o grație acceptată cu șovăieli și un glacial avînt avangardist: „Așa cum structura unui aparat nu se dezvăluie decît atunci cînd aparatul se strică, tot așa dîra acestei femei ieșea gol-goluț în cursul pașilor poticniți. Slăbuță și șovăielnică, împingîndu-și înainte picioarele subțiri, Delia era o lebădă pășind pe copite de cal, și tocmai inadecvarea trupului la înălțimea tocurilor îi scotea în evidență alcătuirea de pasăre sulegetă”. Diana e situată fără complexe undeva între regnul vegetal și anorganic: „era în mod iremediabil o ființă sălcie, anostă ca o becață și fadă ca o hîrtie creponată. Un plastron feminin ferecat în el însuși, a cărui frînă lăuntrică îl urgisea la treapta unei placidități tăcute. O ființă vegetală, un soi de plantă abulică, al cărei tropism spre lumină îi fusese extirpat din motive neștiute”. Dar aici are loc explozia. Tot eșafodajul de analogii, departajări, trucuri mentale ad hoc se surpă la irezistibila suflare a erosului. Consecvent codat prin termenul „nuri”. Dîndu-și la o parte masca, homo eroticus se arată în figura sa naturală. Nici o autocenzură scriptică nu mai poate opri patosul de la flama expresiei sale libere: „Numai că această pasăre se afla în posesia unui filon de nuri cum nu am mai întîlnit vreodată. Ca sub influența unei providențe sucite, Dumnezeu pusese în Diana o brazdă de nuri cu efect răscolitor, a căror înrîurire se traducea prin înfiorarea acută pe care cea mai mică atingere mi-o provoca”. Oricum, eseistul aparține șirului de oameni de litere care au echivalat capitolul erotic al existenței cu o luptă, precum Cesare Pavese care nu ezita a afirma că pentru bărbat femeia aparține unei nații dușmane precum germanii. Nu o dăruire, ci o stare conflictuală fățișă ori disimulată. De aici misoginismul de care s-a văzut incriminat Sorin Lavric.
Se manifestă în prezent o politică a „unisexului”, care, pornind de la justificatele revendicări ale feministelor în partea lor capitală împlinită, are tendința de-a anula o temă perenă, cea a analizei sexelor în postura lor de entități disjuncte. Spețe diverse ce se situează normal într-o diversitate a recepției. Excesele sunt evident culpabile, dar nu și inevitabilul contur al diferențierii. Natura umană nu poate fi cenzurată, ci doar reflectată critic. În ce ne privește nu avem impresia că ar fi vorba la Sorin Lavric de un misoginism prăpăstios. D-sa e pur și simplu un fenomenolog al femininului, propunînd o viziune care e un mod de a amîna, devia, conjura insatisfacția virtuală. Îndoiala tulbură apele, iar după momentul de euforie urmează stări disforice. Neîmplinirea cum un punct vulnerabil de maximă semnificație în economia morală a Silenului de un anume soi. O apărare iar nu o agresiune. În preajma experienței senzuale ca atare, jocul ideilor excitate, insațiabile nu ar putea constitui ele însele un instrument defensiv? Grației vaporoase dar nescutite de primejdii se opune un chip stilistic hirsut. Conduită a inadaptării la real a introvertitului. „Cu nici una dintre cele șase nimfe nu aș fi putut sta prea mult împreună, întrucît delectarea nu era urmată de picoteală, ci de o tracasare ai cărei zimți ne împingeau spre stări de tensiune supărătoare. Fără această tensiune supărătoare, nu aș fi trăit actele spirituale pe care le-am descris”. De altminteri stări similare pot fi întîlnite și la „casele mari” ale spiritului. La Nietzsche: „De regulă, cînd o femeie are înclinații savante, ceva din sexualitatea ei nu este în ordine. Infertilitatea însăși creează o predispoziție pentru o anume masculinitate a gustului; deci bărbatul este, dacă-mi permiteți, «animalul steril»”. La Ortega y Gasset: „Consemnez aici doar observația că, probabil, disproporția notorie dintre sexualismul bărbatului și cel al femeii, care o face pe aceasta, în chip firesc și spontan, atît de moderată în «dragoste», coincide cu faptul că femela umană dispune îndeobște de o mai redusă putere imaginativă decît masculul. Natura, cu tact și prevedere, a vrut să fie astfel, căci, dacă lucrurile ar fi stat altminteri și femela s-ar fi pomenit înzestrată cu tot atîta fantezie ca și bărbatul, lubricitatea ar fi înecat planeta și specia omenească ar fi dispărut volatilizată în desfătări”. Ca și la al nostru Blaga: „Femeile n-ar trebui să citească decît ceea ce li se potrivește. Nimic pentru a se instrui dincolo de ceea ce e scris în anatomia ființei lor. Nimic din tot ce le-ar putea face să gîndească altfel decît gîndesc. Nimic din tot ce le-ar constrînge să simtă altceva decît ceea ce ele simt într-adevăr”. Cu toate obiecțiile deloc puține ce i s-au adus, Decoctul lui Sorin Lavric e o carte de clasă înaltă. Provocatoare fără doar și poate. Textura de savanterii neologistice pe care o întîlnim în paginile sale poate avea în cel mai rău caz o calitate instructivă. Strălucirile lui Sorin Lavric cer un cititor nu doar cu atenția mereu încordată, ci și afin, spre a-l exonera pe eseist de prea puțin întemeiata prezumție misogină.
Sorin Lavric, Decoct de femeie, Editura Ideea Europeană, 2019, 232 p.