Locurile de veci erau chiar de veci altădată; mă rog, nu chiar de veci, că nimeni nu a văzut multe cimitire de acum șase sau șapte sute de ani când, probabil, ca și azi, morții erau îngropați în locuri de veci. Prin urmare vecia nu a fost niciodată ce voia să pară, nici chiar vecia nu era definitivă pe acest pământ sau, mai bine, pe acest Pământ.
Între timp, deoarece „veacul înaintează”, vorba lui Grigore Alexandrescu, locurile de veci sunt, declarat, de la început, pe șapte ani, cel puțin în orașele mari, cu mulți vii pe străzi și în blocuri și cu tot atâția, dacă nu mai mulți, locuitori ai cimitirelor. Sigur, vecia asta se mai poate prelungi, dar s-a cam zis cu dreptul de a o cumpăra pentru totdeauna. În fine, pentru ceea ce se poate înțelege prin totdeauna, aici, pe planeta noastră, care, nici ea, nu e pentru totdeauna, adică de veci. Nu e nici ea un loc de veci pentru oameni, vii sau morți.
Când eram elev, odată cu atâția alții, învățam despre scriitorii de altădată, cei marcanți, vorba lui Dandanache, rămași – și ei – pe veci în cultura lumii. Între timp și vecia unora dintre ei s-a mai scurtat. Au mai rămas, se pare că pentru cel mai mult timp, Homer, urmat de Cervantes și Shakespeare, plus alți câțiva, ceva mai recenți, deci pentru vecia lor nu putem spune nici că-i lungă, nici că, totuși, va fi scurtă. Un Balzac, un Baudelaire, un Rimbaud, un Joyce, un Marcel Proust, ca să mă refer mai mult la francezi și, voilà, și la un englez, mă rog, irlandez. Britanic quand-même.
În literatura noastră avem, cred, un singur veșnic, Eminescu. Pe lângă el alți câțiva, a căror vecie este, până în acest moment, mai scurtă, pentru că a început mai târziu, precum Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu. Și alții, firește, dar nu cine știe cât de mulți. „Exegi monumentum aere perennis” adică „Am înălțat un monument mai durabil decât arama”, credea poetul antic Horațiu, reluat de G. Călinescu pe la noi. Și, poate, de alți poeți.
Dar, cum veacul a început să înainteze, aparent cel puțin, din ce în ce mai repede, și eternitățile, altă vorbă, mai modernă, pentru vecii, au început să intre la apa timpului. Gloriile artiștilor țin cam cât viața lor și foarte-foarte puțini sunt cei al căror nume mai este pomenit după ce siluetele nu le mai pot fi întâlnite la târguri de carte, lansări sau pe stradă. Nici cel mai tradus autor contemporan de literatură nu mai poate fi sigur de continuarea chestiei ăsteia după ce n-o să mai poată da o carte nouă, fiind trecut la cealaltă vecie.
Îmi amintesc că, prin 1990, l-am întâlnit pe Matei Vișniec la Paris, unde nu era de prea mult timp, și mi-a făcut teoria că un autor dramatic poate avea succes, acolo, vreo șapte sau zece ani. Între timp, propria lui carieră i-a infirmat prezicerea asta, probabil, azi, uitată chiar de el. Oricum, prea lungi nu sunt anii de glorie ai unui autor, nu neapărat sau numai, de teatru, ci și/sau de romane, ca să nu mai vorbesc de poeți, critici și eseiști.
O să iau iarăși un exemplu francez, romanciera Amelie Nothomb, care produce în fiecare an câte un roman, iar un critic de la Le Figaro, acum vreo zece sau cincisprezece ani, o ironiza, scriind că nu e nici o scofală, că ar trebui să publice un roman pe lună sau pe săptămână, dacă nu cotidian, ca să impresioneze și să bată toate recordurile. Ce speranță de viață să aibă o asemenea literatură, produsă în serie, te poți întreba, când altădată un autor stăruia asupra operei sale ani lungi și, de obicei, grei. Azi, probabil și de groaza uitării care pândește la colț pe orice artist, mai ales pe scriitori, unii dintre aceștia se grăbesc să acopere timpul care li se dă cu câte o carte, sperând într-un fel de nemurire parcursă măcar în cursul vieții. Observați că am trecut de la vecie la eternitate, iar de la asta la nemurire, echivalabilă și ea, până într-un punct, cu cele pomenite înainte.
Eternitatea, adică nemurirea artiștilor, s-a scurtat drastic, nu de alta, dar trebuie lăsat locul altora și altora, nu-i așa? În virtutea dreptului democratic la viață al tuturor. Până în punctul în care nemurirea se trăiește în viață, dacă se trăiește, vorbesc de cei cărora asta li se și întâmplă, căci majoritatea nu au parte nici de-atâta. Speranța celui care scria – cel puțin așa ne învățau pe noi profesorii de la liceu – era de a-și supraviețui prin opera sa, vorba lui Horațiu, ca aceasta să dureze mai mult decât arama (bronzul) cu care i s-ar fi făcut, dacă i s-ar fi făcut, statuia. Opera era concepută ca o statuie. În paranteză fie scris, Victor Eftimiu, un scriitor român din secolul trecut, și-a comandat singur bustul și și l-a așezat sub geam, într-o margine a Cișmigiului, prevăzător, iar prevederea lui s-a adeverit a fi una pozitivă, căci de altă statuie nu știu să fi beneficiat până acum. Iar de-acum înainte – slabă speranță.
Există impresia că și anii s-au scurtat, zilele parcă, totuși, nu, dar săptămânile și lunile, totuși, da. Dacă e așa, cum să nu se scurteze și eternitatea sau, ca să fiu mai clar, eternitățile tuturor celor care ar mai putea spera la vreuna.
La cimitir ți se mai poate prelungi vecia aia meschină, de șapte ani, dacă are cine să se mai ducă la administrație să plătească regulat chiria, tot mai mare: cu cât e mai scurtă vecia, cu atât e mai mare chiria. Dar dincoace, la editură, cine să mai plătească și cui – mai ales că majoritatea editurilor serioase nici n-ar primi așa ceva – editarea operei rămasă de capul ei, adică fără autor vivant? Iar după ce, să zicem, s-ar face treaba, cine să o difuzeze și cine să o mai citească, știind că autorul nu mai e, cum se spune greșit, printre noi, de parcă vreodată ar fi fost chiar pe-aici?
Întâlnirea aceea cu Matei Vișniec îmi spune astăzi că autorii nici nu mai speră la o prea lungă eternitate pentru opera lor, cel puțin aceia care sunt realiști și au învățat, ca să zic așa, lecția contemporană, atât de deosebită de cea de acum abia câteva decenii. Konrad Lorenz enumera între Cele opt păcate ale omenirii civilizate, înmulțirea teribilă a oamenilor pe Pământ (prefer majuscula, pentru că, totuși, Pământul despre care vorbesc e o planetă). De aici și scurtarea eternității, a nemuririi, a veciei de la cimitir.
Îmi aduc aminte că, în vremurile regretate de atâția, când stăteai la coadă ore întregi la zahăr sau făină, auzeai din spate îndemnul către vânzător: „dați câte o jumătate de kilogram, ca să ajungă la toată lumea”. Ei, bine, uite că a venit momentul când, coada la toate fiind mare-mare, fără sfârșit aș zice, se împlinește și dorința bieților codași din comunismul victorios și produsele se distribuie cu parcimonie, ca să ajungă la toată lumea, la toate generațiile. De data asta eternitatea la rând. Cam ca-n bancul cu inteligența, pe care Sfântul Petru o împărțea la început cu lingura, pe urmă, când s-a cam dus jumătate din rezervă și coada era tot foarte lungă, cu lingurița, iar când s-a terminat, Dumnezeu l-a sfătuit să le dea celor care urmează diplome. E o glumă, dar nu e o invenție departe de adevăr. Mă rog, chestia cu diploma se potrivește mai mult cu situația de la noi, dar nici în restul lumii n-o fi altfel.
Cu sau fără diplome, veciile, eternitățile și nemuririle s-au scurtat mult. Și sunt, chiar, pe punctul să dispară de tot, locul lor fiind luat de actualitate. Eterna și fascinanta actualitate.
Oare simțea asta Ion Pillat când a scris Eternități de-o clipă? Și nu ieri-alaltăieri, ci, hăt, tocmai în 1914!