Limitele rațiunii

Limbajul este, probabil, cel mai important ingredient în orice construcție a unei identități publice. Vorbesc despre limbaj în sensul cel mai larg al termenului, care merge dincolo de vorbirea articulată și coboară către zonele mai mult sau mai puțin subtile ale nonverbalului și paraverbalului. Suntem pentru ceilalți ceea ce spunem că suntem sau ceea ce se spune că suntem. Modul în care ne livrăm public, prin discurs, prin vestimentație, prin limbajul corporal, ajunge să ne definească în ochii celorlalți. Odată cu apariția statului modern, s-a mai adăugat identității noastre un alt strat consistent, cel birocratic sau administrativ. Documente seci, purtătoare de ștampile oficiale și redactate într-un limbaj lacunar, de o îngrozitoare plicticoșenie, stabilesc traiectorii identitare cât se poate de puternice. Sentințele judecătorești, diplomele, actele de identitate, certificatele de naștere, contractele de vânzare-cumpărare și multe altele determină rolul nostru public și reglementează modul în care cei din jur se raportează la noi. În virtutea lor, putem fi respectați profesori la o universitate oarecare ori răufăcători priviți cu suspiciune și prudență. Sigur, dacă nu suntem în realitatea lui Kafka, identitatea stabilită administrativ acoperă o realitate obiectivă; o diplomă universitară atestă un parcurs intelectual, în vreme ce o sentință judecătorească poate pedepsi o abatere de la normă. Finalmente, însă, identitatea noastră publică rămâne un construct multistratificat, o traiectorie pe care o putem desena cu exactitate. La întrebarea cine ești, în secolul nostru se răspunde cel mai adesea cu elemente strict cuantificabile și coerente. CV-ul este, probabil, exemplul cel mai potrivit.

Atâta doar că, în afara identității noastre publice, mai există o alta, despre care se vorbește (sau se tace) în cabinetele psihoterapeuților sau la spovedanie (chestiune de gust). În spatele unui dr. Jekyll stă întotdeauna un domn Hyde. În vreme ce identitatea publică e inteligibilă și, pe alocuri, predictibilă, cealaltă e conflictuală, ezitantă, incoerentă. Știm de la Freud, Jung sau Lacan că în structurile de adâncime ale ființei umane se ascunde o altă creatură. Ea nu se lasă exprimată așa de ușor și nici nu pare a fi obiect de interes pentru cei din jur. Identitatea publică este suficientă; în virtutea ei, individul devine funcțional și își ocupă conștiincios locul în societate. A ignora, însă, cealaltă dimensiune a identității, pentru simplul motiv că nu e vizibilă ori confortabilă, poate duce la grave erori de judecată. Mi se pare că cel mai potrivit exemplu este Marx. În sistemul economic, politic și social imaginat de el nu-și găsește locul o premisă fundamentală, aceea că oamenii sunt iraționali și că zona de irațional nu poate fi anulată prin lozinci de genul „religia este opium pentru popoare”. Într-o lume a Inteligenței Artificiale, guvernată de limbajul binar al computerelor, Marx ar fi avut dreptate. Doar că oamenii nu se deplasează, asemenea mașinilor, pe traiectorii logice, conform unor criterii clare de cauzalitate. Proletarul nu-și va dezvolta o conștiință de clasă doar pentru că e logic să se comporte în felul acesta. Faptul că, indiferent de evoluția societății umane, zona de metafizic (religie, superstiție, alchimie etc.) a fost tot timpul acolo, nu e, așa cum pare a crede Marx și nu numai el, un accident istoric corijabil și neglijabil. E mult prea simplist să evacuăm în zona ignoranței tot ce ține de spiritualitate. Argumentul suprem că identitatea noastră obscură, metafizică e ceva mai mult decât simplul refuz prostesc al raționalului e existența artei, în toate formele ei.

Dacă adepții declarați ai rațiunii ca unic principiu ordonator pot explica apariția religiilor prin teama de necunoscut și frica ancestrală de moarte, când vine vorba despre artă, argumentul lor nu se mai susține. Cititorii lui Kafka acceptă convenția genului; știu cu precizie că realitatea descrisă de el nu e adevărată și, cu toate astea, continuă să-l citească. Se întâmplă tocmai pentru că el, Kafka, vorbește cu cealaltă identitate a individului, cu cea irațională și incoerentă. Tocmai această identitate are nevoie de hrana pe care i-o oferă arta. Dacă cifrele, teoremele și ecuațiile intră în dialog cu identitatea noastră publică, exterioară, arta îndeplinește o nevoie de dialog a interiorității noastre răvășite, confuze, nemulțumită de principiile seci ale cauzalității și determinismului. Marile utopii ale literaturii universale, capodoperele genului SF, arta lui Picasso ori Dali tocmai asta fac; răspund unei nevoi nesatisfăcute de științele raționale.

Absurdul, iubirea, ura, melancolia, nostalgia ori depresia pot fi foarte bine expresii ale unui dezechilibru chimic la nivelul creierului uman, omul însuși poate fi, la limită, o țesătură complexă de algoritmi (vezi Yuval Noah Harari), dar înțelegerea sau chiar acceptarea unei astfel de realități nu face lucrurile mai puțin reale decât sunt. Putem explica științific și în detaliu efectul placebo, dar asta nu va schimba faptul că, uneori, el funcționează. De aceea, a concepe sisteme politice, economice, sociale (așa cum o face și Marx) bazate exclusiv pe logică și rațiune, a elimina din ceea ce ține de educația formală (școli, universități) tot ceea ce intră în conflict cu realitatea obiectivă, înseamnă, în cel mai strict sens al termenului, a produce sistemic handicapuri insurmontabile.

A spune „sunt un om rațional” a devenit de câteva secole mantra modernității. Din fericire, ca orice mantră care se respectă, expresia e validă doar prin sonoritatea ei, nu și prin sens. Dacă ar avea sensul pe care pretinde că îl are, ar însemna că demult muzeele ar fi trebuit să fie închise, scriitorii sau vernisajele ar fi trebuit să dispară. Mai mult, ar trebui ca bursele din Londra sau New York să nu se mai prăbușească ori să crească spectaculos, de fiecare dată când cineva răspândește vreun zvon pe o piață financiară prezumat rațională.

Cu câtva timp în urmă, în Franța, am rămas câteva zeci de minute bune în fața creațiilor artistei franco-americane Niki de Saint Phalle. Ceea ce m-a ținut acolo poate fi, desigur, exprimabil în cuvinte. Este efortul minții de a traduce, într-o formă inteligibilă, o stare interioară. Însă, doar atât: o simplă operațiune de traducere. Ea se produce din rațiuni pedagogice și din nevoia de a împărtăși celorlalți propriile experiențe. Multe dintre creațiile lui Niki de Saint Phalle sunt țipete și angoase pornite dinspre viscerele naturii umane. Sunt ca Țipătul lui Edvard Munch, dar venit de undeva din adâncuri. La Munch, vedem țipătul atunci când el iese către lume, la Niki de Saint Phalle îl vedem în mediul lui natural, acolo unde se produce. Dostoievski face același lucru. Coboară în zonele de adâncime ale individului, se instalează acolo și începe să disece cu febrilitate. Catharsisul, însă, e inexprimabil. Dostoievski, Munch sau Niki de Saint Phalle vorbesc în mod direct identității mele iraționale. Forța lor nu poate fi transpusă, rece, în cuvinte, la fel cum fericirea nu poate fi integral exprimată de concepte precum dopamina, serotonina sau ocitocina. Aparenta contradicție dintre rațional și irațional este, de fapt, complementaritate. Modul în care reacționăm la artă poate explica incongruențele naturii umane. Nu putem supraviețui instalați exclusiv în doar una dintre fațetele identității noastre.

Suntem, adesea, contrariați de modul în care acționează sau reacționează cei pe care credeam că îi cunoaștem. Ne scandalizează atitudini și așteptăm ca oamenii să fie consecvenți, egali cu ei înșiși și coerenți; atașăm indivizilor etichete morale monocolore (onestitate, integritate, adevăr etc.), în virtutea convingerii că suntem, cu toții, monolitici. În același timp, ne-ar plăcea să trăim într-o societate în care se citește mai mult, se merge mai mult la film, teatru sau muzeu. Va trebui, la un moment dat, să ne hotărâm. Vrem un model de societate rațională, și atunci cititul și mersul la muzeu sunt irelevante, ori acceptăm că rațiunea nu ne poate exprima integral. Într-o lume rațională, Dostoievski sau Tarkovski sunt nesemnificativi. Orice formă de artă trebuie descurajată și privită cu suspiciunea cu care ne uităm la chiromanți sau vrăjitoare. Arta nu contribuie cu nimic la cunoaștere. Relevante devin acceleratorul de particule CERN sau laserul de la Măgurele. Similar, iubirea este de neluat în calcul, atunci când ne căsătorim; testele genetice ale viitorului ne vor spune cu certitudine cum stăm în privința compatibilității. Nu mai are sens să citim povești copiilor sau să recomandăm cărți adolescenților. Le înlocuim cu tabelul periodic al elementelor, al lui Mendeleev. Cred că un astfel de scenariu nu satisface pe nimeni.

Instalarea în irațional produce monștri, s-ar putea spune. Perfect adevărat, însă numai atunci când iraționalul e înțeles cu instrumentele raționalului. Acesta este paradoxul. Poveștile încep să ucidă oameni atunci când ele sunt tratate drept adevăruri ultime, drept fapte obiective. A te sinucide după lectura Tânărului Werther, al lui Goethe, nu înseamnă altceva decât a folosi pentru decodarea unui text artistic un instrumentar complet nepotrivit. Se întâmplă pentru că ni se atrage atenția din ce în ce mai puțin asupra unui adevăr banal: în adâncurile spiritului uman nu se intră cu aceleași încălțări cu care umblăm în mod obișnuit prin lume. Tipul de logică formală folosit pentru a înțelege ce este unghiul de 90 de grade nu poate fi utilizat pentru a descifra un text literar. Traseele logice ale gândirii umane, atât de necesare funcționării sociale, nu mai sunt deloc aceleași, atunci când ne decidem să explorăm zona iraționalului.