Mimetismul este baza supraviețuirii.
Dar dacă rămâi la mimetism,
rămâi și pe jumătate om.
„Spre ce ne-ndreptăm, doamnă?”, mă întreabă, mai mult retoric dar vizibil îngrijorată, mama unei adolescente care a solicitat o terapie, cu speranța că ar putea fi de folos dezorientării cu care fiica se luptă de ceva vreme. Fata, în clasa a XII-a, o adolescentă mai degrabă atipică: citește literatură de calitate, se uită la filme artistice și la documentare, merge la teatru, dar iese și cu gașca la terasă și la mall, stă pe internet și pe smartphone. Îmi este ușor să-mi dau seama că dezacordul resimțit este cel dintre educația pe care (se vede că) a primit-o, așteptările cu privire la școală și, pe de altă parte, colegii ei. Nu se regăsește nicăieri. Știe ce facultate vrea să urmeze și ce vrea să devină, dar nu știe deloc dacă aici, în țară, măcar o părticică din visul ei se poate împlini. De plecat, nu vrea să plece, dar nici de rămas nu ar vrea. Delicată, dar nu și fragilă, îmi spune zâmbind timid că ar înclina „mai degrabă de partea sufletului”, iar sufletul este aici, acasă. Însă acasă este „trist, urât, deprimant, nedrept. Nu am nicio șansă. Nu sunt precum cei mulți care reușesc.”.
Mă gândesc că, pe vremea când arta încă mai era artă, oamenii încă mai aveau un suflet. Începând cu modernismul, cuvântul suflet a devenit desuet. Ești perimat dacă îl folosești, dar ești și mai perimat dacă-l deții. Faci parte, clar, dintr-o generație expirată, de care toți așteaptă să scape. Însă sucombând, lent, sub deșeurile epocii, sufletul își cere dreptul la a fi. Dar care mai este calea de a-l păstra viu când tot ce te înconjoară sucombă în urât, imoral, ilegal?
Poate că nicicând mai mult ca azi, patul lui Procust nu a funcționat mai exemplar, adică prin proprie alegere. Dă-i omului un standard și el se va grăbi să devină standardul însuși. Clișeele impuse de diversele mode ale veacului au devenit funcționale la nivel individual. Ele operează singure, din marea noastră dorință de mimetism, care este, în paranteză fie spus, prima formă de învățare, nu doar a omului. Pentru a imita nu ai nevoie de o rațiune prea sofisticată, ci doar de una dintre primele capacități care se dezvoltă rapid, la începutul vieții, prin simplul fapt de a fi. Mimetismul este baza supraviețuirii. Dar dacă rămâi la mimetism, rămâi și pe jumătate om.
M-am întrebat, ades, la ce mai folosește mintea, de vreme ce atât de puțini știu să și-o utilizeze. O ipoteză ar fi aceea că psihicul uman (asemeni trupului), această caracteristică ce credem că face diferența dintre om și animal, are ca scop homeostazia. Adică funcționarea în limita celor mai reduși parametri, așadar, cu cheltuieli minime de energie. E mai simplu, mai ieftin să nu gândim. Ne conservăm. Rămânem în limite necheltuitoare de energie, care trebuie înlocuită, furnizată în caz că este consumată. Paradoxal, totuși, viața este mai scumpă dacă nu gândim, ci doar imităm. Pentru că nu vom deveni niciodată ceea ce imităm, ci doar un jalnic substitut. Iar eul noastru se va revolta într-o zi, cerându-și dreptul la autenticitate. Dar de ce, în epoca supraconsumului și a globalizării, mai trebuie să gândim, dacă totul ne este livrat de-a gata? În plus, cine anume ne mai învață, azi, să gândim? Nu este nevoie de inteligență, este nevoie de mimetici, doar ei pot fi conduși fără a ridica probleme sociale greu de gestionat de către conducători care s-ar vrea veșnici în capul națiunilor.
A învăța copilul să gândească nu mai face parte din programa școlară postmodernă. Elevului i se livrează lucrurile de-a gata. Nu instrumentele gândirii fac obiectul educației, ci oferta de modele pre-stabilite în care, iată, nu toți se regăsesc. Trăim – se știe – într-o lume bolnavă. Amorală. Depravată. Perversă. Trăim conform principiului plăcerii care, după Freud, este principiul infantilului. Principiul realității – capacitatea de a amâna plăcerea pentru a face ceea ce trebuie aici și acum -, adică principiul care definește adultul, nu ni se potrivește. Trăim pierduți în iluzie (virtualul social-media), dedicându-i rușinos de mult timp, nu doar în propriul detriment, ci mai ales în detrimentul copilului nostru. Trăim în non-sensul alegerilor pe care supermarket-urile ni le oferă: treizeci de feluri de iaurturi, cincizeci de feluri de salamuri, două sute de feluri de prăjituri, o sută de feluri de detergenți, cinci sute de feluri de tricouri, rochii, jeanși. Nu ne interesează cu ce ne alimentăm, nu ne interesează ce aer respirăm, nu ne interesează să citim, să ne cultivăm câtuși de puțin, căci… de unde timp pentru citit? Abrutizarea societății ne-a transformat în abnormi. Și pentru că toată societatea a devenit astfel, autoevaluarea o are ca reper. Feed back-ul reglator ne reglează conform unei patologii, nu conform unei normalități. Suntem ca societatea, racordați și acordați la ea. Suntem societatea însăși, pervertind urâtul în frumos. Cu înstrăinarea inclusă. Suntem monstruos de singuri, complet inconștienți de această realitate. Căci virtualul joacă tontoroiul în ograda noastră, populând-o cu iluzie. Ne educăm copiii întru utilitate, excluzând cu desăvârșire educația întru frumos, uitând totalmente (am conștientizat-o vreodată?) că avem nevoi spirituale și morale. În centrul acestora este sufletul, care trebuie educat și hrănit, nu grobianizat, așa cum face societatea azi.
Șansa noastră nu mai poate fi alta decât a adolescentei care mi-a solicitat o terapie, care va avea curajul, într-o zi, să ne strige-n față: „Împăratul e gol!” Dacă nu va lua și ea, obosind în non-sensul românesc, calea speranței: străinătatea.